INTERMEZZO LIRIC: O STARE ŞI TREI GLASURI

SUMARUL BLOGULUI
INDICE DE NUME

I

Poetul bun e uneori şi mare,

dar vai şi-amar de bunătatea cui

se crede geniu-n sinea sa şi nu-i,

căci mult ar vrea şi de puţin e-n stare!

Nedreaptă-n jur o lume-ntreagă-i pare,

şi soarta-ntoarsă împotriva lui,

şi nici nu poţi că nu e bun să-i spui,

dar nici să-l rabzi umflat aşa de tare.

Şi uneori ai vrea să nu mai fie,

sătul pe limba ta de toţi şi toate,

pe lume nici poeţi, nici poezie,

ci doar săraci cu duhul, de se poate,

iar cum s-ar crede unul, cu trufie,

să-l poţi goni, ca Plato, din cetate!

II

O, Doamne, care mîneci în visul nostru trist

şi-aşa ne rabzi că slava ţi-o răstigneşti pe cruce,

tu vrei ca chiar şi-n moarte eu tot să mai exist,

şi sufletului nadă te faci, ca să te-apuce!

Dar noi am vrea, vecia sfidînd-o cu trufie,

să nu exişti şi locul rămas de tine gol

să-l umplem noi, şi omul lui însuşi zeu să-şi fie,

chiar dacă-l paşte moartea şi dracu-i dă ocol.

Ruşine-mi este, Doamne, de-o lume-ntreagă-n mine,

căci toţi lucrăm păcatul şi toţi mustim de vină,

zeloşi spre întuneric şi leneşi spre lumină,

şi prea puţin ne pasă de suflet şi de tine:

să vii ca prima oară, noi nu te-am răstigni,

ci doar ţi-am da cu tifla, gonindu-te de-aci!

III

În ochii tăi se desfrunzesc copacii

şi-n părul tău se-aşterne rece bruma;

că nu ai fost cîndva a mea şi numa

demult uitară anii mei, gonacii…

Fideli ne-om fi şi devotaţi de-acuma,

suindu-ne-n căruţa morţii sacii,

şi-n urma noastră, goi de vis, aracii

vor îngrăşa, cu lemnul putred, huma…

Dar duh în duh va dăinui iubirea

şi pe decindea cerului albastră

va fi lumina-atît de mult a noastră

pe cît ne-a fost de mare pătimirea,

căci dragostea, ca grîul de neghină,

se-alege-n veci de tot ce-n veac e vină.

Răzvan CODRESCU