PRIVEGHI
De-acuma locul lor mereu mai van e,
De-acum e timpul lor mereu mai mut.
Bărbiile bătrîne li se-ascut
Şi ochii li se-afundă în găvane.
Şi oasele li-s ca un praf de schele,
Şi sîngele le curge subţiat,
Şi trupul li-i firav şi aplecat,
Şi hainele prea lungi, prea largi, prea grele.
Din cînd în cînd, semn ne mai fac din mînă
C-ar mai avea cîte ceva de spus,
Dar dintr-odată cad şi parcă nu-s
Cînd fug, cărunt, în carnea lor bătrînă.
Şi stau în timp ca-ntr-un mormînt de aer
Şi-n loc ca într-o poză de album,
Însinguraţi şi-ntrăinaţi de-acum,
Încremeniţi în sine ca-ntr-un vaier.
Tăcerea lor îi pune sub lăcate
Şi retrăiesc pe cîte le-au trăit,
Şi iartă tuturor ce le-au greşit,
Şi-şi cer iertare vieţii de păcate.
Se scurg într-ale lor dintr-ale noastre.
Nu au vecini, nu au nepoţi, n-au fii.
Nimic nu-i între ei şi insomnii,
Nimic între vedenii şi
dezastre.
De-acum de toate li-i lumina ruptă,
În lumea lor de umbre ne rămîn.
Bătrînii noştri se-nfăşoară în
Ultimul lor amar, ultima luptă.
Şi dac-am şti măcar cît o să ţină,
Cît o să-i mai avem măcar aşa…
Şi ei respiră, rabdă, cer şi-ar da,
Şi nu mai pot, şi parcă s-ar scuza,
Şi ne surîd şi nu mai au lumină
Privindu-ne de parcă
ne-ar vedea.
Valentin DAN
Mai puteţi citi pe acest blog:
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu