ANTOLOGIA «PUNCTELOR CARDINALE» (XXXIX)

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

Revista Puncte cardinale a fost întemeiată în ianuarie 1991 de către veteranul de război şi fostul deţinut politic Gabriel-Iacob Constantinescu şi a apărut lunar la Sibiu, fără nici o întrerupere, timp de 20 de ani (240 de numere). Nucleul redacţional a fost alcătuit din Gabriel Constantinescu, Răzvan Codrescu, Demostene Andronescu, Marcel Petrişor şi Ligia Banea (n. Constantinescu). Generaţia închisorilor comuniste a fost sufletul revistei şi i-a dus greul. Lista alfabetică a tuturor colaboratorilor şi a sprijinitorilor mai importanţi ai revistei poate fi accesată aici. Pentru detalii despre această antologie on-line, a se citi aici. (R. C.)

Cartea “masacrată” editorial şi recenzată mai jos

1999

CRONICA UNEI GAFE EDITORIALE

În luna martie a acestui an [1999], la Editura Dacia, inaugurînd noua colecţie intitulată “Politica”, a apărut o carte a d-lui Răzvan Codrescu [1], al cărei titlu – Exerciţii de “reacţionarism” – şochează şi incită în acelaşi timp. Îi şochează pe cei care sînt încă “obişnuiţi să exalte [2] «revoluţia» şi să veştejească «reacţiunea»” (cum spune autorul în “Nota preliminară”), uitînd că “revolutio înseamnă «întoarcere înapoi», în timp ce reactio este «facere din nou», «schimbare», «primenire»“; şi îi incită pe acei nonconformişti care bîjbîie să (re)descopere temeiurile şi sensul firesc al lumii în care trăim.

Înainte de a face cîteva consideraţii cu privire la valoarea textelor şi actualitatea temelor puse în discuţie, îmi voi îngădui să zăbovesc asupra calităţii editoriale a acestei apariţii (pe care am căutat s-o definesc prin chiar titlul recenziei de faţă). Este de neînţeles cum o editură cu tradiţie şi bun renume precum “Dacia” a putut produce şi pune pe piaţă o asemenea ediţie dezastruoasă sub aspect tehnic, lipsită de cele mai elementare rigori editoriale [3]. De la coperta întîi (de concepţie mai mult decît primitivă) pe care tronează, ca pe un magazin ProTV, fotografia autorului (mă îndoiesc că d-l Codrescu – a cărui poză nu-mi amintesc s-o mai fi văzut reprodusă pe undeva pînă acum [mai 1999], în atîţia ani de activitate publicistică – avea nevoie de o asemenea ieftină şi de prost-gust “publicitate”) şi pînă la punerea în pagină complet aberantă (adevărată mostră de oligofrenie profesională), totul este făcut anapoda şi de mîntuială: dedicaţia (către scriitorul Marcel Petrişor) aşezată meschin pe dosul paginii de cuprins; pagini cu distanţa între rînduri inegală; spaţii libere lăsate fără nici un rost în partea de jos a unor pagini; cuvinte scrise – pe unul şi acelaşi rînd – cînd mai îngrămădit, cînd mai distanţat, pentru a se evita (de ce oare?) despărţirea în silabe; un caracter de literă de-a dreptul grosolan (pe care anumite sublinieri ale autorului abia se pot observa, probabil şi din cauza hîrtiei proaste); textul împins pînă pe ultima pagină, deasupra casetei tehnice etc. Dincolo de prejudiciile aduse autorului (la rîndul său editor!), a cărui indignare este mai mult decît de înţeles, Editura Dacia şi-a prejudiciat grav propria imagine. Îmi pare rău pentru directorul ei, d-l Radu Mareş, scriitor şi editor altminteri respectabil, dar, cu încă două-trei “accidente” de acest gen, “Dacia” riscă, dacă nu falimentul, în orice caz alunecarea (nemeritată, totuşi) într-o penibilă submediocritate. Chiar în condiţii de acută criză financiară, o editură serioasă trebuie să-şi respecte colaboratorii, cumpărătorii de carte şi... pe sine însăşi. Nu ştiu cum ar putea decurge lucrurile în continuare, dar sper că Editura Dacia va găsi o modalitate de a repara această gafă şi de a preveni altele asemănătoare, recăpătîndu-şi preţuirea tuturor [4], sub girul moral şi intelectual al d-lui Radu Mareş şi al proaspătului patronat (editura s-a privatizat, pare-mi-se, la începutul acestui an [1999]) [5].

Din fericire, cartea este salvată, cred, prin valoarea intrinsecă a textelor şi prin actualitatea problemelor puse în discuţie, cel puţin din perspectiva simpatizanţilor dreptei sau a acelei categorii de public căreia autorul mărturiseşte a i se fi adresat cu predilecţie: “... m-am ispitit să ofer cîteva puncte de meditaţie mai degrabă celor cu atitudini încă nedefinite. Nu să-i conving, ci doar să-i pun pe gînduri. Adevăratele convingeri nu vin din afară, ci cresc dinlăuntru, după o «logică» numai de Dumnezeu ştiută. Cu această singură condiţie: să fie omul treaz, adică «pus pe gînduri»...” (paginile 7-8).

Autorul (n. 1959) a devenit, cu timpul, o voce autorizată a dreptei tradiţionale româneşti, în răspărul unei generaţii crescute în plin delir stîngist. Echilibrat, fără complexe şi temeinic informat, el s-a dovedit un critic pertinent şi lucid al diferitelor ideologii stîngiste, dar mai ales al principiilor laicist-cosmopolite şi materialist-utilitare ale acestora. Nu a cruţat, pe de altă parte, nici devierile sau exagerările dreptei, fiind incomod nu numai ca adversar, dar şi ca prieten, întotdeauna, însă, cu o bună-credinţă care nu cred că-i poate fi pusă la îndoială de cineva. Cititorii constanţi ai Punctelor cardinale o ştiu la fel de bine ca mine.

Exerciţiile de “reacţionarism” (reunind 26 de texte publicate mai ales în Ziua şi în Puncte cardinale, cu unele fireşti ajustări şi adaosuri la introducerea în volum) continuă şi adîncesc problematica dezbătută în cartea sa de debut, Spiritul dreptei [6]. S-ar impune, cred, ca ambele cărţi să fie republicate, la un moment dat, într-un singur volum. Ca şi cartea precedentă (din care se reiau 3 sau 4 texte, nu fără modificări), “cartea de faţă nu vorbeşte atît despre o dreaptă care a fost, cît despre una care s-ar cădea să fie. Nu atît despre o dreaptă politică, a acţiunii imediate, cît despre una spirituală, a vegherii neîntrerupte. Nu atît despre o dreaptă a soluţiilor conjuncturale, cît despre una rînduielilor eterne” [7].

Deşi textele din acest ultim volum nu par orînduite tematic, ele au totuşi o înlănţuire logică şi o unitate uşor sesizabile la o lectură atentă. În toate, sau aproape în toate, sînt scoase în evidenţă şi “reabilitate” principiile fundamentale ale Dreptei în general şi ale Dreptei tradiţionale româneşti în special (tradiţie, spiritualism, naţionalism, realism etc.), confruntate mereu cu “provocările” actualităţii. Punînd în evidenţă aceste principii, pe care se fundamentează Dreapta autentică, nu cea retorică şi conjuncturală (ce adeseori nu-i decît o stîngă recondiţionată), autorul se străduieşte şi reuşeşte să le prezinte în esenţa lor vie şi creatoare, făcînd o netă distincţie între tradiţie şi tradiţionalism, ortodoxie şi ortodoxism, naţionalismul firesc şi naţionalismul retoric şi exclusivist.

Aşa, de exemplu, prezentînd diferenţele dintre tradiţie şi tradiţionalism sau “apucătură” (“apucătura fiind o formă curentă a tradiţionalismului prost”), el spune: “Tradiţia este o realitate întotdeauna vie, dinamică şi organică; dacă un dat tradiţional îşi pierde aceste atribute, atunci nu mai avem de-a face cu o tradiţie propriu-zisă, ci doar cu o simplă relicvă a trecutului... Aceasta este şi diferenţa fundamentală între Tradiţie şi tradiţionalism: prima este memorie creatoare, al doilea este memorie osificată. Orice tradiţionalism riscă, în ultimă instanţă, să se constituie într-un cimitir al Tradiţiei, într-un formalism rigid şi dezgustător, precum cel al fariseilor din vremea lui Iisus” (pag. 25). Deşi nu agreez abuzul de citate, nu mă pot abţine să nu reproduc şi sfîrşitul acestui edificator eseu: “Căderea Tradiţiei în apucături este semnul morţii sufleteşti a unui neam – o formă de scleroză comunitară... Urgenţa acestei vremi ar fi să ne (re)descoperim tradiţiile şi să ne cenzurăm apucăturile. Să ne asumăm trecutul/memoria în spirit, nu în literă... Să părăsim idolii tribului pentru Dumnezeul Cel Viu, Care este Alfa oricărei tradiţii şi Omega oricărei apucături” (pag. 27).

De asemenea, în mai multe dintre eseurile din volum, e repusă în discuţie problema naţionalismului, care, “în sensul lui firesc, nu reprezintă decît conştientizarea, asumarea, apărarea şi valorificarea creatoare a unei identităţi supraindividuale obiective” (“Naţiunile şi bunul Dumnezeu”). Autorul analizează cauzele care au dus, în acest veac, la compromiterea nemeritată a naţionalismului autentic şi legitim, pînă la identificarea lui abuzivă şi tendenţioasă, de către ideologiile stîngiste şi mondialiste, cu şovinismul (xenofobia, rasismul). “Naţionalismul – spune autorul, reluînd anumite consideraţii din Spiritul dreptei – nu este, cum se crede, doar o atitudine politică între altele; el înseamnă valorificarea la toate nivelurile a specificului naţional al unei etnii date, actualizarea creatoare a tradiţiei, expresia sincronică a unei diacronii legitimante” (pag. 56). În opinia sa, “tendinţei dizolvante de uniformizare mondialistă, ce ameninţă să prefacă lumea într-o masă amorfă şi sterilă... i se poate răspunde numai printr-o contra-tendinţă de recuperare şi armonizare practică a diferenţelor specifice – singura în conformitate cu ordinea ontologică şi cu raţiunile ultime ale lumii lui Dumnezeu” (“ordinea firească a lumii lui Dumnezeu” este un adevărat refren al scrisului său).

Bineînţeles, în volum sînt abordate multe alte teme, atît politice, cît şi spirituale (zóon politikón şi homo religiosus fiind, în realitate, două ipostaze complementare ale “omului istoric”). Aş semnala mai cu seamă rechizitoriul “idealismului materialist” (“Sensul unei resurecţii...”), definirea “adevăratului europenism” (“În căutarea Europei pierdute”, “A fi european” – texte strîns legate de “Icoana Europei creştine” din volumul Spiritul dreptei...), poziţia fermă şi echilibrată împotriva antieminescianismului mistificator (“Oboseala de Eminescu”) sau, în special spre sfîrşitul volumului, punerea în discuţie a unor probleme vitale ale creştinismului la acest sfîrşit de veac şi de mileniu (inclusiv raportul acestuia cu democraţia).

În orice caz, dacă fie şi numai răsfoirea acestui volum va reuşi să-i “pună pe gînduri” măcar pe unii dintre cei ce se vor încumeta să-l deschidă, atunci editarea lui, chiar în condiţiile gafei editoriale care-l umbreşte atît de surprinzător şi de nemeritat, nu va fi fost de prisos.

Demostene ANDRONESCU

[1] Răzvan Codrescu, Exerciţii de “reacţionarism”. Între zóon politikón şi homo religiosus, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1999, 128 pagini, preţ neprecizat.

[2] Dintr-o evidentă (şi greu scuzabilă) eroare redacţională, în loc de “să exalte”, în volum apare… “să excite” (v. pag. 7, nota)!

[3] “Artizanii” direcţi ai acestei “performanţe” sînt cu grijă nominalizaţi în volum: Călin Stegerean (coperta), Monica Cremene (redactor), Ioan Rusu (tehnoredactor)... Trei, Doamne, şi toţi trei!

[4] Inclusiv a d-lui Codrescu, care-şi încheia “Nota introductivă” (v. pag. 8) cu aceste cuvinte ce mi s-au părut (din cît îl cunosc) sincere: “Am răspuns, în felul acesta, unei solicitări mai vechi a Editurii Dacia, căreia îi păstrez neconvenţională consideraţie şi simpatie”...

[5] Nici vorbă de vreo “reparaţie”! D-l Radu Mareş s-a pensionat puţin după aceea, iar editura clujeană, cîndva onorabilă, a devenit reputată pentru calitatea deplorabilă a ediţiilor sale (cam în aceeaşi perioadă, ea a “masacrat” editorial şi o carte a părintelui Calciu, Rugăciune şi lumină mistică, deşi n-a reuşit chiar aceeaşi “performanţă”; s-a întrecut însă pe sine cu editarea unui volum de versuri al fostului deţinut politic Ovidiu Vasilescu, ediţie încă şi mai aspru recenzată de acelaşi Demostene Andronescu: “Dacia 2000 sau apocalipsa editorialisticii româneşti. În jurul volumului Strigăt către îngerul meu de Ovidiu Vasilescu, apărut la Editura Dacia din Cluj în 1999”, în Puncte cardinale, anul X, nr. 1-2/109-110, ianuarie-februarie 2000, p. 10). Din Editura Dacia s-a desprins Editura Eikon, net superioară. [Nota Blog]

[6] Răzvan Codrescu, Spiritul dreptei. Între tradiţie şi actualitate, Editura Anastasia, Bucureşti, 1997, 200 pagini.

[7] Spiritul dreptei..., pag. 5.

* Demostene Andronescu, “Cronica unei gafe editoriale”, în Puncte cardinale, anul IX, nr. 5/101, mai 1999, p. 7.

Mostră din interiorul cărţii “masacrate” editorial

Mai puteţi citi pe acest blog:

* Antologia Punctelor cardinale (I) – “Cine se teme de naţionalism?” (1991)

* Antologia Punctelor cardinale (II) – Interviu cu Părintele Calciu (1991)

* Antologia Punctelor cardinale (III) – “Mircea Eliade – «credinciosul fără Dumnezeu»?” (1992)

* Antologia Punctelor cardinale (IV) – “Fiziologia trepăduşului” (1992)

* Antologia Punctelor cardinale (V) – “«Resurecţia» lui Nichifor Crainic între bucurie şi dezamăgire” (1992)

* Antologia Punctelor cardinale (VI) – “Necesara despărţire a apelor” (1993)

* Antologia Punctelor cardinale (VII) – “Distincţii necesare” (1993)

* Antologia Punctelor cardinale (VIII) – “Spiritul viu al dreptei” (1993)

* Antologia Punctelor cardinale (IX) – “Dimensiunea transcendentă a politicului: Mişcarea Legionară” (1994)

* Antologia Punctelor cardinale (X) – “Necesitatea unei viziuni de dreapta...” (1994)

* Antologia Punctelor cardinale (XI) – “Apelul unui licean către «oastea naţionalistă»” (1995)

* Antologia Punctelor cardinale (XII) – “Confruntarea dintre Memorie şi Uitare” (1995)

* Antologia Punctelor cardinale (XIII) – “Martin Luther şi evreii...” (1995)

* Antologia Punctelor cardinale (XIV) – “Dreptatea d-lui Pleşu” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XV) – “Pe marginea unei decepţii” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XVI) – “Unde d-l Pleşu nu mai are dreptate” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XVII) – “Viaţa – proprietate de stat” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XVIII) – “Sensul unităţii creştine” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XIX) – “Căderea Cuvîntului în cazuri” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XX) – “O reacţie a d-lui Patapievici” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XXI) – “San Juan de la Cruz: Romances” (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXII) – “Inchiziţia marxistă împotriva lui Mircea Eliade” (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXIII) – “Domnul Petru Creţia şi «legionarul de 1,65»” (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXIV) – “Iarba verde de acasă…” (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXV) – “Doar o vorbă să-ţi mai spun…” (1997)
* Antologia Punctelor cardinale (XXVbis) – “«Doar o vorbă să-ţi mai spun...»” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XXVI) – “Nici printre evrei n-a lipsit admiraţia pentru Codreanu!” (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXVII) – “Între zoón politikón şi homo religiosus” (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXVIII) – “Apocalipsa şi ştiinţa” (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXIX) – “Stafia comunismului la Paris”   (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXX) – “«Dogma capitală» a «Noii Ordini Mondiale»” (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXI) – “Falimentul speranţei” (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXII) – “Masoneria şi organizaţiile internaţionale” (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXIII) – “Ispita «iubirii»” (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXIV) – “Apostrof-area ca asasinat moral” (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXV) – “Fabulă cu trandafir” (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXVI) – “Biserica să nu se teamă de puternicii zilei!” (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXVII) – “Aspecte ale dialogului religie-cultură…”

 (1999)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXVIII) – “Puncte cardinale 100”: “La aniversară”, “Măcel de Buna Vestire”, “Marginalii” (1999)