ANTOLOGIA PUNCTELOR CARDINALE (XXXI)

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

Revista Puncte cardinale a fost întemeiată în ianuarie 1991 de către veteranul de război şi fostul deţinut politic Gabriel-Iacob Constantinescu şi a apărut lunar la Sibiu, fără nici o întrerupere, timp de 20 de ani (240 de numere). Nucleul redacţional a fost alcătuit din Gabriel Constantinescu, Răzvan Codrescu, Demostene Andronescu, Marcel Petrişor şi Ligia Banea (n. Constantinescu). Generaţia închisorilor comuniste a fost sufletul revistei şi i-a dus greul. Lista alfabetică a tuturor colaboratorilor şi a sprijinitorilor mai importanţi ai revistei poate fi accesată aici. Pentru detalii despre această antologie on-line, a se citi aici. (R. C.)

Ilustraţia articolului din revistă

1998

FALIMENTUL SPERANŢEI

Cîndva o virtute, speranţa pare să fi devenit astăzi, la români, pe planul curent al vieţii publice, în cel mai bun caz o naivitate. În afara „bunei nădejdi” creştine, care trimite esenţial dincolo de istorie, speranţele noastre încep să nu mai aibă nici un temei. Dacă odinioară retorica disperării putea părea expresia unui spirit maladiv, astăzi tocmai retorica speranţei este cea care trezeşte suspiciuni: a mai spera ceva în plan istoric, cu datele concrete pe care le avem, este fie o expresie a amăgirii, fie una a ignoranţei, fie una a nesimţirii. Acest faliment al speranţei, după o lungă dezagregare psihică şi morală, constituie adevărata tragedie a lumii româneşti de azi.

Cei aproape 50 de ani de comunism au produs nu doar o uzură instituţională, ci mai ales una morală, ale cărei proporţii am refuzat să ni le asumăm cu luciditate. S-a vorbit uneori retoric despre „criza morală”, dar adevăratele avertismente au fost prea puţin luate în serios. Cei care n-au încetat a repeta că fără o efectivă reformă morală nici o altă reformă nu poate avea sorţi de izbîndă au fost ascultaţi mai degrabă cu un fel de zîmbet condescendent, mai ales cînd erau invocate principiile sau valorile creştine.

Noi ne-am strămutat, cu o iresponsabilă superficialitate, dintr-o formă de idealism prost (comunismul ateu) într-o altă formă de idealism prost (democraţia laică); altfel spus, „am căzut din lac în puţ”, cu toate tarele intacte, ba chiar potenţate de noile „libertăţi democratice”, iluzionîndu-ne că „schimbarea” [1] formelor va putea suplini labilitatea fondului. Realitatea ne-a amendat din nou şi nevrednicia noastră a dăinuit întreagă, chiar dacă spînzurată de o altă „limbă de lemn” şi, poate, de o altă „hartă a consumului”. Or, nu se pune carul înaintea boilor! În condiţii fireşti (adică dacă nu utilizezi teroarea sau „revoluţia totală”, de care au uzat comuniştii), nu se schimbă lumea ca să schimbi omul, ci trebuie schimbat omul ca să poată fi schimbată lumea. Cu oameni uzaţi sau neformaţi moral, cu oameni „fără Dumnezeu” sau care „n-au nimic sfînt”, se poate supravieţui larvar, dar nu se poate primeni o lume.

Vreme de şapte ani noi ne-am legănat pervers în iluzia că vina perpetuării mizeriei româneşti o poartă strict neocomunismul. „Opoziţia” pretindea să aibă rezerve de moralitate şi competenţă, rămînînd de rezolvat numai problema accesului la putere, blocat de manevre parşive şi de un electorat lesne manipulabil. Ion Iliescu – fără îndoială, un monstru politic şi moral, dar nu mult peste media clasei politice româneşti a momentului – devenise, la cîrma frontului de interese pe care-l patrona, „ţapul ispăşitor” al tuturor neîmplinirilor noastre.

Iată însă că „epoca Iliescu” a trecut, dar mizeria se perpetuează sub alte nume, poate mai puţin făţişă, dar la fel de păstoasă. Noua putere, în fapt născută moartă din cîrdăşia conjuncturală dintre epigonii lui Corneliu Coposu şi „lupii tineri” ai comunismului cosmetizat, şi-a dat pe faţă, în mai puţin de doi ani, nu doar lipsa de experienţă şi competenţă (exact inversul hiperbolei electorale a celor „15.000 de specialişti”), dar şi perfecta turpitudine morală, esenţial aceeaşi cu a vechii puteri. Figura donquijotescă a ex-premierului Victor Ciorbea a fost lepădată în cele din urmă ca o excrescenţă străină (cum se întîmplase, mai devreme, şi în cazul Valerian Stan).

Din toată această mlaştină puturoasă părea să se salveze, cît de cît, sub poza bonomiei civilizate, preşedintele Emil Constantinescu. Pînă la urmă s-a dovedit, însă, că la Cotroceni sinistra „cucuvea” n-a fost înlocuită decît de o „cioară vopsită”! După ce a pierdut senin „pariul” cu toate făgăduinţele electorale, de „imaginea” preşedintelui s-a ales praful, în urma scandalului Ciorbea, şi pulberea, în urma „afacerii Otopeni”. Nu pot şti, scriind aceste rînduri, care va fi urmarea acestei ultime afaceri a anturajului prezidenţial, dar lucrul e de prea mică importanţă în raport cu stările de fapt pe care le-a relevat deja. Astfel de afaceri, cu ţigarete sau cu altele, s-au făcut neîntrerupt, la noi şi pe aiurea. Lucrul grav este că, de data aceasta, împrejurarea (premeditată au ba) a spulberat şi ultimul dram de iluzie în privinţa unei puteri în care românii îşi investiseră tot capitalul de speranţă acumulat în şapte ani de batjocură neo-cripto-comunistă…

Aşa cum se prezintă în momentul de faţă scena politică românească, tertium non datur. Ne vom întoarce, probabil, cu sentimentul românesc al lui „ce-am avut şi ce-am pierdut?”, în fundătura fatală a neocomunismului de felurite nuanţe, care-şi va recuceri poziţiile aproape fără nici un efort, prin turpitudinea resentimentară a unei părţi din electorat şi prin absenteismul dezabuzat al alteia…

Că în acest context dezastruos Biserica a schiţat gestul de „a se implica în politică” [2], de fapt în civilitatea electorală a unei societăţi debusolate, poate fi discutabil în principiu, dar este foarte necesar în fapt. Cu o credibilitate publică infinit mai mare decît a tuturor celorlalte instituţii ale parodiei de stat românesc actual, preocupată şi chiar răspunzătoare prin natura ei de starea morală a naţiunii, Biserica e în perfectă legitimitate de a încerca, în ciuda nedesăvîrşirilor omeneşti de care este ea însăşi atinsă, o reorientare principială a vieţii noastre publice şi o reclădire treptată a speranţei româneşti, sub semnul Crucii lui Hristos – Cel Care a biruit Lumea.

Răzvan CODRESCU

[1] Spre sfîrşitul anilor ‘90, după cei şapte ani de neocomunism iliescian, „schimbarea” se voia (mai mult decît azi) lozinca magică a „tranziţiei”. [Nota Blog]

[2] Declaraţii în acest sens făcuse mai ales vrednicul de pomenire Mitropolit Bartolomeu Valeriu Anania. Pînă la urmă totul a intrat în ceaţă, iar Biserica n-a făcut decît să urmeze calea generală a nevredniciei româneşti. [Nota Blog]

* Răzvan Codrescu, “Falimentul speranţei”, în Puncte cardinale, anul VIII, nr. 5/89, mai 1998, p. 1.

Mai puteţi citi pe acest blog:

* Antologia Punctelor cardinale (I) – “Cine se teme de naţionalism?” (1991)

* Antologia Punctelor cardinale (II) – Interviu cu Părintele Calciu (1991)

* Antologia Punctelor cardinale (III) – “Mircea Eliade - «credinciosul fără Dumnezeu»?” (1992)

* Antologia Punctelor cardinale (IV) – “Fiziologia trepăduşului” (1992)

* Antologia Punctelor cardinale (V) – “«Resurecţia» lui Nichifor Crainic între bucurie şi dezamăgire” (1992)

* Antologia Punctelor cardinale (VI) – “Necesara despărţire a apelor” (1993)

* Antologia Punctelor cardinale (VII) – “Distincţii necesare” (1993)

* Antologia Punctelor cardinale (VIII) – “Spiritul viu al dreptei” (1993)

* Antologia Punctelor cardinale (IX) – “Dimensiunea transcendentă a politicului: Mişcarea Legionară” (1994)

* Antologia Punctelor cardinale (X) – “Necesitatea unei viziuni de dreapta...” (1994)

* Antologia Punctelor cardinale (XI) – “Apelul unui licean către «oastea naţionalistă»” (1995)

* Antologia Punctelor cardinale (XII) – “Confruntarea dintre Memorie şi Uitare” (1995)

* Antologia Punctelor cardinale (XIII) – “Martin Luther şi evreii...” (1995)

* Antologia Punctelor cardinale (XIV) – “Dreptatea d-lui Pleşu” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XV) – “Pe marginea unei decepţii” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XVI) – “Unde d-l Pleşu nu mai are dreptate” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XVII) – “Viaţa – proprietate de stat” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XVIII) – “Sensul unităţii creştine” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XIX) – “Căderea Cuvîntului în cazuri” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XX) – “O reacţie a d-lui Patapievici” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XXI) – “San Juan de la Cruz: Romances” (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXII) – “Inchiziţia marxistă împotriva lui Mircea Eliade” (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXIII) – “Domnul Petru Creţia şi «legionarul de 1,65»” (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXIV) – “Iarba verde de acasă…” (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXV) – “Doar o vorbă să-ţi mai spun…” (1997)
* Antologia Punctelor cardinale (XXVbis) – “«Doar o vorbă să-ţi mai spun...»” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XXVI) – “Nici printre evrei n-a lipsit admiraţia pentru Codreanu!” (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXVII) – “Între zoón politikón şi homo religiosus” (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXVIII) – “Apocalipsa şi ştiinţa” (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXIX) – “Stafia comunismului la Paris”   (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXX) – “«Dogma capitală» a «Noii Ordini Mondiale»” (1998)