ANTOLOGIA «PUNCTELOR CARDINALE» (XXX)

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

Revista Puncte cardinale a fost întemeiată în ianuarie 1991 de către veteranul de război şi fostul deţinut politic Gabriel-Iacob Constantinescu şi a apărut lunar la Sibiu, fără nici o întrerupere, timp de 20 de ani (240 de numere). Nucleul redacţional a fost alcătuit din Gabriel Constantinescu, Răzvan Codrescu, Demostene Andronescu, Marcel Petrişor şi Ligia Banea (n. Constantinescu). Generaţia închisorilor comuniste a fost sufletul revistei şi i-a dus greul. Lista alfabetică a tuturor colaboratorilor şi a sprijinitorilor mai importanţi ai revistei poate fi accesată aici. Pentru detalii despre această antologie on-line, a se citi aici. (R. C.)

1998

«DOGMA CAPITALĂ»

A «NOII ORDINI MONDIALE»

“Locuitorii lumii pot fi împărţiţi între Israel

şi celelalte naţiuni luate la un loc.

Israel este poporul ales: dogmă capitală.”

(Rabin Cohen, Le Talmud, Paris, 1986, p. 104)

În peisajul cultural postdecembrist, Editura Hasefer, editura Comunităţii Federaţiilor Evreieşti din România, reprezintă un caz aparte. Ea este expresia “dogmei capitale” a iudaismului – “Israel este poporul ales” – transpuse în activitatea editorială din spaţiul cultural românesc. Şi pentru ca afirmaţiile pe care le vom face în continuare să nu fie catalogate de vreun domn Cornea drept “«mizerie morală» a judecăţilor expeditive şi tribalistice”, vom face apel la precizări lipsite de echivoc despre raportul dintre comunităţile iudaice şi naţiunile în mijlocul cărora acestea vieţuiesc, precizări făcute de personalităţi reprezentative pentru viaţa şi spiritualitatea iudaică.

De-a lungul întregii lor istorii, evreii, indiferent de domeniul în care s-au concretizat raporturilre lor cu neevreii, au dat acestor raporturi o orientare fundamental religioasă: “Evreii înşişi se definesc pretutindeni – scrie Israel Shahak în Povara a trei milenii de istorie şi de religie iudaică – drept o comunitate religioasă, sau mai exact o naţiune religioasă. «Poporul nostru nu este un popor decît în virtutea Torei [legea religioasă]»; această formulă, aparţinînd uneia dintre cele mai înalte autorităţi evreieşti din secolul al X-lea, rabbi Sa’adia Hagga’on, a devenit proverbială”. Este o idee pe care filosoful evreu Martin Buber (1878-1965), principalul promotor al hassidismului, o reformulează astfel: “Evreii sînt mai mult decît o naţiune, ei sînt membrii unei comunităţi de credinţă”. De altfel, Vechiul Testament, privit ca istorie a poporului evreu, constituie o confirmare a acestei viziuni.

În studiul său intitulat L’antisémitisme, apărut în 1894, evreul Bernard Lazare (1865-1903) face următoarea dezvăluire cu privire la rolul distructiv al evreilor în interiorul lumii creştine: “Evreul nu este satisfăcut cu de-creştinarea; el iudaizează, el distruge credinţa catolică şi protestantă, el provoacă indiferenţă,, dar în acelaşi timp el îşi impune vederile sale asupra lumii, morala sa asupra acelora a căror credinţă o ruinează. El lucrează de mii de ani la această sarcină a sa, care este distrugerea religiei creştine”.

Sincerităţii şocante a lui Bernard Lazare i s-ar putea obiecta lipsa de actualitate (L’antisémitisme a apărut în urmă cu mai bine de un secol). Faptul însă că acest studiu privind “istoria şi cauzele” antisemitismului a fost recent reeditat la Éditions de la Différence (1985) îl consacră în continuare ca pe o piesă de referinţă în înţelegerea relaţiilor dintre “Israel şi celelalte naţiuni luate la un loc”. Pentru a preîntîmpina totuşi o atare obiecţie, vom întări spusele lui Bernard Lazare printr-o prezicere în acelaşi sens, de dată recentă. Este vorba de afirmaţiile rabinului Martin Siegel dintr-un articol publicat la 18 ianuarie 1972 în New York Magazine: “Noi intrăm acum într-un secol evreiesc, o epocă în care spiritul comunităţii va fi lipsit de ideologia emoţională şi raţională, şi în care rezistenţa la categorii şi forme se va anula prin forţele antinaţionalismului. Aceasta ne oferă un nou tip de societate. Eu numesc acest proces iudaizarea creştinismului, pentru că creştinismul va fi vehiculul prin care societatea va deveni evreiască”. Un punct de vedere confirmat, din păcate, de vocea aceluia care, prin poziţia pe care o deţine, dar mai ales prin autoritatea de care dispune, ar fi avut datoria să-l combată cu toată energia. În aprilie 1984, în sinagoga din Roma, Papa Ioan Paul al II-lea făcea următoarea declaraţie surprinzătoare: “Evreii sînt fraţii noştri iubiţi şi, într-o bună măsură, fraţii noştri mai vîrstnici [1]”. Cuvinte de natură să abată înţelegerea creştinilor de la linia tradiţională a raporturilor lor cu iudaismul, prin apariţia unui concept nou, care îi afectează cu precădere pe creştinii practicanţi: iudeo-creştinismul.

*

După obţinerea victoriei în cel de-al doilea război mondial (o victorie al cărei mare beneficiar a fost iudaismul, democraţiile occidentale şi comunismul sovietic nefiind decît instrumentele prin care s-a obţinut victoria), evreii au exploatat din plin consecinţele cumplitului carnaj, creînd cea mai redutabilă armă folosită în procesul de descreştinare şi iudaizare a omenirii: “mitul celor şase milioane”, Holocaustul [2] (cu menţiunea că, în ultimul timp, cele “şase milioane” au devenit, totuşi, o cifră negociabilă cu prudenţă).

După ce ani de-a rîndul numărul victimelor Holocaustului părea a se fi stabilizat la şase milioane, două dintre autorităţile în acest domeniu – Raul Hilberg, autorul amplului studiu Exterminarea evreilor în Europa, şi Max I. Dimont, autorul unei istorii a evreilor intitulate Evreii, Dumnezeu şi Istoria – au revizuit calculele predecesorilor lor, tinzînd să reducă numărul victimelor Holocaustului la “cinci milioane”. (Un joc al milioanelor de care d-l Emil Constantinescu nu a aflat încă: în mesajul adresat evreimii de la noi din ţară, cu prilejul “Zilei Mondiale a Holocaustului”, preşedintele României deplîngea “tragedia fără precedent şi fără termen de comparaţie, în care mai mult de şase milioane de fraţi de-ai noştri au fost exterminaţi, incredibil, pentru simplul fapt că erau evrei”.)

Cît de aproape de mentalitatea lui Pristanda sînt cei care ţin evidenţa victimelor Holocaustului o dovedeşte acad. Nicolae Cajal, preşedintele F.C.E.R., care, în alocuţiunea rostită anul acesta cu prilejul comemorării Holocaustului, declara textual că “s-a ajuns la circa 400.000 de morţi din rîndul evreilor care au trăit pe teritoriul României interbelice” (aceeaşi cifră cu care a fost “acreditată” România şi de Memorialul Holocaustului de la Washington, la a cărui inaugurare a fost prezent şi Ion Iliescu, la vremea aceea preşedintele ţării, fără să schiţeze nici un gest de protest faţă de flagrantul neadevăr care incrimina poporul român). Dacă deschidem însă volumul II al studiului lui Raul Hilberg citat mai înainte, la pagina 301 găsim “Tabelul B-2, Numărul victimelor pe ţări” (frontierele ţărilor fiind cele din 1937), din care aflăm că în sarcina României nu mai sînt puşi 400.000 de morţi, aşa cum susţine acad. Nicolae Cajal, ci 270.000, în această cifră fiind cuprinşi şi evreii din Ardealul de Nord (care, în perioada deportărilor, făcea parte din Ungaria).

Dacă Pristanda încurca voit numărătoarea steagurilor de care trebuia să dea socoteală, faptul era o găinărie măruntă, justificată în mentalitatea lui de “famelie mare, renumeraţie mică, după buget”. Cînd însă preşedintele Federaţiei Comunităţilor Evreieşti din România jonglează ca un scamator cu cifrele a sute de mii de victime, de a căror moarte cineva trebuie să răspundă, încurcînd voit atît aritmetica, cît şi geografia, atunci reaua sa credinţă este evidentă. Ne găsim în faţa unei grave agresiuni morale prin care se urmăreşte culpabilizarea globală a poporului român, căruia, ca urmare a complexului de vinovăţie rezultat din acuzaţiile ce îi sînt repetate cu insistenţă de picătură chinezească, i se creează un statut de dependenţă psihică de obiectivele iudaismului mondial.

*

În acţiunea de culpabilizare globală a neamului românesc pentru crime săvîrşite împotriva evreilor, atît în perioada premergătoare celui de-al doilea război mondial (Mişcarea Legionară), cît şi în timpul războiului (guvernarea antonesciană), oculta care organizează şi conduce această vastă acţiune acordă o atenţie deosebită intelectualităţii. Convingînd prioritar intelighenţia fiecărei naţiuni că Holocaustul a fost o realitate, şi întregind această convingere prin inculcarea “dogmei capitale: Israel este poporul ales”, supremaţia mondială a iudaismului este asigurată.

În România postdecembristă, activitatea de iudaizare a conştiinţelor a luat o amploare îngrijorătoare, fiind pusă în chestiune însăşi existenţa noastră ca naţiune. Cu rădăcini adînci în perioada interbelică, această activitate se desfăşoară astăzi sub privirile tîmpe ale unei clase politice care se dovedeşte incapabilă să-şi înţeleagă rosturile şi menirea. Printre multiplele forme pe care le îmbracă procesul de iudaizare a spiritualităţii româneşti, o poziţie-cheie este deţinută de Editura Hasefer. Patronată de Federaţia Comunităţilor Evreieşti din România şi condusă efectiv de d-l Zigu Ornea, Editura Hasefer, spre deosebire de alte ramuri ale aceluiaşi trunchi ideologic, nu face nici un secret din scopurile pe care le urmăreşte: promovarea valorilor iudaice şi, totodată, compromiterea valorilor autohtone. O sumară enumerare a principalilor autori şi a principalelor titluri lansate pe piaţa de carte de acest for eminamente iudaic constituie dovada afirmaţiei de mai sus: Nicolas M. Nagy-Talavera, Fascismul în Ungaria şi România; Carol Iancu, Evreii în România (1866-1919) de la excludere la emancipare; Radu Ioanid, Evreii sub regimul Antonescu; Max I. Dimont, Evreii, Dumnezeu şi Istoria; Harry Kuller, Istoria evreilor din România; Raul Hilberg, Exterminarea evreilor din Europa (2 vols.); Alexandru Şafran, Înţelepciunea Cabalei; Henri Wald, Înţelesuri iudaice; Elie Wiesel, Memorii ş. a.

Pînă aici lucrurile ar fi în ordine. Cunoaşterea iudaismului ar trebui să facă parte din bagajul cultural al oricărui intelectual, indiferent de atitudinea sa faţă de evrei. Dacă însă deschidem cărţile apărute la Editura Hasefer, pe pagina a patra constatăm cu stupoare că, în partea de jos, este imprimată următoarea menţiune: “Carte editată cu sprijinul Guvernului României – Departamentul pentru Protecţia Minorităţilor Naţionale”. Aşadar, într-o perioadă în care copleşitoarea majoritate a populaţiei ţării trăieşte la limita pragului de supravieţuire, cînd sărăcia şi lipsurile copleşesc toate categoriile sociale, cînd România se găseşte, din mai toate punctele de vedere, pe ultimul loc în Europa, Guvernul României găseşte totuşi fonduri pentru “a sponsoriza” activitatea de îndoctrinare în spirit iudaic a intelectualităţii româneşti!

Cît de departe poate merge slugărnicia guvernanţilor României faţă de evrei se poate vedea din următoarea situaţie. În Franţa a apărut recent Le livre noir du communisme, un volum masiv de 850 de pagini, care, în traducere românească, ar putea deveni o redutabilă armă în procesul de decomunizare a României (promis, de altfel, de tandemul Emil Constantinescu – Victor Ciorbea). Ediţia românească este în pregătire la o editură privatizată [3], preţul unui exemplar urmînd să fie de aproximativ 120.000 lei, adică un preţ prohibitiv pentru majoritatea potenţialilor cititori. În comparaţie, “cu sprijinul Guvernului României”, Editura Hasefer publică, în condiţii grafice occidentale, Exterminarea evreilor din Europa, două volume legate, în format mare, însumînd peste o mie de pagini, la preţul de numai… 20.000 de lei! Un preţ ridicol, dar în deplină concordanţă cu priorităţile spirituale ale actualei clase politice din România, căreia nu-i mai rămîne (cum se zvoneşte deja) decît să introducă Istoria Evreilor ca obiect de studiu obligatoriu în şcolile româneşti!

Gabriel CONSTANTINESCU

[1] Traducerea literală este: „fraţii noştri mai mari” (i nostri fratelli maggiori). [Nota Blog]

[2] La data cînd autorul scria aceste rînduri nu apăruse cartea fundamenttală a lui Norman G. Finkelstein (profesor universitar american de origine evreiască), ce-i confirmă în mare măsură aserţiunile: The Industry of Holocaust, Verso, Lon­don-New York, 2000 (în rom.: Industria Holocaustului. Reflecţii asu­pra exploatării suferinţei evreieşti, Editura AntetXXPress, f. l., f. a. [2001]). Distincţia de bază a autorului american este între holocaustul cu h mic (realitate istorică tragică şi indiscutabilă, dar de proporţii mult mai reduse şi cu cauze mult mai complexe) şi Holocaustul cu H mare (mit propagandistic căruia i s-au dat proporţii delirante şi utilizări dintre cele mai impure). [Nota Blog]

[3] Editura Humanitas, unde traducerea a şi apărut în cursul aceluiaşi an. [Nota Blog]

* Gabriel Constantinescu, “«Dogma capitală» a «Noii Ordini Mondiale»”, în Puncte cardinale, anul VIII, nr. 4/88, aprilie 1998, p. 16.

Autorul articolului

(care azi - 5 noiembrie 2012 - ar fi împlinit 91 de ani)

Mai puteţi citi pe acest blog:

* Antologia Punctelor cardinale (I) – “Cine se teme de naţionalism?” (1991)

* Antologia Punctelor cardinale (II) – Interviu cu Părintele Calciu (1991)

* Antologia Punctelor cardinale (III) – “Mircea Eliade - «credinciosul fără Dumnezeu»?” (1992)

* Antologia Punctelor cardinale (IV) – “Fiziologia trepăduşului” (1992)

* Antologia Punctelor cardinale (V) – “«Resurecţia» lui Nichifor Crainic între bucurie şi dezamăgire” (1992)

* Antologia Punctelor cardinale (VI) – “Necesara despărţire a apelor” (1993)

* Antologia Punctelor cardinale (VII) – “Distincţii necesare” (1993)

* Antologia Punctelor cardinale (VIII) – “Spiritul viu al dreptei” (1993)

* Antologia Punctelor cardinale (IX) – “Dimensiunea transcendentă a politicului: Mişcarea Legionară” (1994)

* Antologia Punctelor cardinale (X) – “Necesitatea unei viziuni de dreapta...” (1994)

* Antologia Punctelor cardinale (XI) – “Apelul unui licean către «oastea naţionalistă»” (1995)

* Antologia Punctelor cardinale (XII) – “Confruntarea dintre Memorie şi Uitare” (1995)

* Antologia Punctelor cardinale (XIII) – “Martin Luther şi evreii...” (1995)

* Antologia Punctelor cardinale (XIV) – “Dreptatea d-lui Pleşu” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XV) – “Pe marginea unei decepţii” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XVI) – “Unde d-l Pleşu nu mai are dreptate” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XVII) – “Viaţa – proprietate de stat” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XVIII) – “Sensul unităţii creştine” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XIX) – “Căderea Cuvîntului în cazuri” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XX) – “O reacţie a d-lui Patapievici” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XXI) – “San Juan de la Cruz: Romances” (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXII) – “Inchiziţia marxistă împotriva lui Mircea Eliade” (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXIII) – “Domnul Petru Creţia şi «legionarul de 1,65»” (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXIV) – “Iarba verde de acasă…” (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXV) – “Doar o vorbă să-ţi mai spun…” (1997)
* Antologia Punctelor cardinale (XXVbis) – “«Doar o vorbă să-ţi mai spun...»” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XXVI) – “Nici printre evrei n-a lipsit admiraţia pentru Codreanu!” (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXVII) – “Între zoón politikón şi homo religiosus” (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXVIII) – “Apocalipsa şi ştiinţa” (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXIX) – “Stafia comunismului la Paris”   (1998)