ANTOLOGIA «PUNCTELOR CARDINALE» (XXVII)

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

Revista Puncte cardinale a fost întemeiată în ianuarie 1991 de către veteranul de război şi fostul deţinut politic Gabriel-Iacob Constantinescu şi a apărut lunar la Sibiu, fără nici o întrerupere, timp de 20 de ani (240 de numere). Nucleul redacţional a fost alcătuit din Gabriel Constantinescu, Răzvan Codrescu, Demostene Andronescu, Marcel Petrişor şi Ligia Banea (n. Constantinescu). Generaţia închisorilor comuniste a fost sufletul revistei şi i-a dus greul. Lista alfabetică a tuturor colaboratorilor şi a sprijinitorilor mai importanţi ai revistei poate fi accesată aici. Pentru detalii despre această antologie on-line, a se citi aici. (R. C.)

1997

ÎNTRE ZOÓN POLITIKÓN

ŞI HOMO RELIGIOSUS

I

[Creştinism şi democraţie]

Creştinismul nu este nici democratic, nici anti-democratic: el este trans-democratic, pentru că atît temeiurile cît şi scopurile lui ultime stau dincolo de “veac” şi de “lume”. El nu este, esenţial, o formă de gospodărire sau ameliorare a istoriei, ci una de depăşire a ei; “împărăţia lui Hristos” nu este din lumea aceasta. Mîntuirea înseamnă tocmai salvarea omului din cercul vicios al Istoriei. Homo religiosus, realizat plenar sub semnul lui Hristos, este omul transcendenţei: el n-are aici “cetate stătătoare” (Evrei 13, 14), ci “cetăţenia” lui veşnică este în ceruri (Filipeni 3, 20). Cine-şi pune nădejdea în Hristos numai pentru viaţa/lumea aceasta, acela este, ne avertizează Apostolul, cel mai nefericit dintre oameni (I Corinteni 15, 19). Democraţia, în schimb, n-are nimic de a face, în mod necesar, nici cu veşnicia şi nici cu Dumnezeu; ea este îndeobşte laică, dacă nu chiar atee, rostul ei împlinindu-se “aici” şi “acum”. Despre ea se spune, în mod curent, că ar fi cea mai puţin rea dintre înjghebările social-politice ale epocii moderne. (Aici este vorba strict de democraţia postiluministă, ce nu trebuie confundată cu democraţia antică, expresie a altui spirit şi a altor realităţi sociale [1].) Istoria lumii este, de vreo două veacuri încoace, una a democraţiilor care se caută, se găsesc, se pierd şi se regăsesc, iarăşi şi iarăşi. Trăim, istoriceşte, sub zodia democraţiei idolatrizate, iar mulţi dintre noi cu ea îşi măsoară destinul...

Creştinismul se întemeiază pe ideea de ierarhie: întreaga Creaţie este structurată ierarhic, de la regnul mineral şi pînă la lumea îngerilor (orînduită şi aceasta în “cete”, pe “trepte” de desăvîrşire). Omenirea este “ierarhizată” la rîndu-i: social (de la “rob” la “împărat”), intelectual (de la idiot la geniu) ş.a.m.d. [2] Inferiorul este treaptă spre superior, subordonîndu-se acestuia şi rostuindu-se prin el. Menirea omului creştin, în raport cu “semenii” săi,  este aceea de a se întîlni cu ei într-o comunitate de iubire, exercitîndu-şi exemplar funcţia “socială”, în conformitate cu condiţia sa de fapt. Desigur, înlăuntrul unor limite fireşti, poziţia “ierarhică” se poate modifica în dinamica existenţei, dar niciodată mecanic, ci întotdeauna în funcţie de “progresul” sau “regresul” real al persoanei [3]. Democraţia, în schimb, s-a născut din ruina principiului ierarhic; ea reprezintă astăzi, în conştiinţa celor mai mulţi, singura soluţie relativ funcţională într-o lume a ierarhiilor prăbuşite, în care “Dumnezeu a murit” şi în care nici omul nu se simte prea bine... Democraţia afişează virtuţi de bolniţă socială pentru o lume “ieşită din fire” şi ajunsă la limita disoluţiei moral-spirituale. Cînd sensul dumnezeiesc al lucrurilor se întunecă în oameni, societatea trebuie păzită de două molime potenţiale: tirania şi anarhia (cum bine s-a spus: “Anarhia – această tiranie a bestiei de jos; tirania – această anarhie a canaliei de sus”!). Democraţia se vrea tocmai o cale de mijloc între tiranie şi anarhie. Deşi utopică şi demagogică, atît în temeiurile, cît şi în manifestările ei, ea pare a fi astăzi “un rău necesar” al vieţii publice, mai uşor de îndurat decît altele...

Cu toate aceste deosebiri de esenţă (care ar putea fi amplu detaliate), creştinismul şi democraţia sînt în situaţia de a co-exista în mersul Istoriei. Din această stare de fapt s-a născut şi aspiraţia politică spre o “democraţie creştină”, care deocamdată e departe de a-i fi convins atît pe adevăraţii creştini, cît şi pe adevăraţii democraţi. Fundamental ireductibilă, tensiunea dintre creştinism şi democraţie este, în cele din urmă, însăşi tensiunea dintre cele două lumi paulinice sau dintre cele două “cetăţi” augustiniene. Creştinismul este ordinea lui “a fi”, democraţia este ordinea lui “a avea”. Creştinismul stă sub semnul “iubirii de Dumnezeu duse pînă la uitarea de sine”, democraţia stă sub semnul “iubirii de sine duse pînă la uitarea de Dumnezeu” (v. De Civitate Dei, XIV, 28).

Soluţie ideală şi definitivă nu există în contingent. Cred că fiecare trebuie să decidă, în forul său lăuntric, dacă e mai degrabă creştin sau mai degrabă democrat, chivernisindu-şi existenţa în consecinţă. Dacă e mai degrabă democrat (adică mai aproape de trup şi de Cezar), atunci e de competenţa d-lui Gabriel Andreeescu. Dacă e mai degrabă creştin (adică mai aproape de duh şi de Dumnezeu), atunci e de competenţa părintelui Ioanichie Bălan. În ce mă priveşte, mai degrabă pot circumscrie problema raportului creştinism-democraţie decît să-i dau vreo soluţie (nu ideală, dar măcar pasabilă). Cui m-ar întreba, i-aş răspunde, după umori, fie cu francheţea augustiniană: “Dacă nu mă întrebi, ştiu; dacă mă întrebi, nu ştiu”, fie cu cea argheziană: “Nici eu ştiu, nici tu cunoşti: hai să rîdem ca doi proşti!”...

II

[De la democraţie la demofilie]

Tensiunea dintre creştinism (ordine religioasă cu finalitate transcendentă) şi democraţie (ordine istorică de finalitate imanentă) nu este decît un aspect particular al unor tensiuni generale şi perpetue, cum ar fi cea dintre secular şi spiritual sau cea dintre tradiţie şi modernitate. Avînd în vedere că religia creştină a traversat, în două mii de ani, toate formele posibile de statalitate, ajungînd la un modus vivendi cu fiecare dintre ele şi urmîndu-şi, dincolo de caracterul mai mult sau mai puţin favorabil al diferitelor conjuncturi, chemarea supra-lumească, sîntem îndreptăţiţi să credem că şi cu democraţia contemporană există soluţie de adaptare, chiar dacă nouă nu ni se înfăţişează întotdeauna suficient de limpede. În orice caz, aceasta nu trebuie căutată în jocul abstract al unor principii, ci în lucrarea concretă a oamenilor care le slujesc.

Admiţînd democraţia ca pe “o fatalitate a lumii moderne” (în ordinea politică şi socială), creştinismul nu-şi poate propune nici să o nege radical, nici să facă abstracţie de ea; el e dator să încerce a o modela dinlăuntru, ca un fel de catalizator moral-spiritual, făcînd-o să-şi conştientizeze şi să-şi diminueze lipsurile sau excesele.

Între altele, creştinismul şi-ar putea propune să ajute demo-craţia (“guvernarea” prin demos) să se înalţe, treptat, spre o reală demo-filie (“iubire” faţă de demos). Căci, cu formula colportată odinioară de Nicolae Iorga, democraţia ar trebui să însemne nu atît conducerea prin popor, cît conducerea pentru popor (adică din iubire faţă de acesta şi din cunoaşterea adevăratelor lui nevoi). S-ar putea obiecta că democraţia, bună sau rea, este totuşi un sistem social-politic, pe cînd demofilia nu-i decît un sentiment sau o poziţie atitudinală. Dar aici nu se pune problema de a reduce lucrurile la o afacere sentimentală, ci de a insufla democraţiei un spirit nou, păstrîndu-i, în mare, structurile funcţionale. Demofilia nu reprezintă nicidecum un substitut tehnic al democraţiei, ci un posibil corolar al ei, pe linia conduitei creştine.

Din păcate, cu democraţia noastră lucrurile stau şi astăzi aşa cum le deconspirase Mircea Eliade într-un articol de tinereţe [4]: “În România... orice interes sau orice problemă colectivă este transformată de oamenii politici în demagogie. La noi nu contează în primul plan nevoile maselor, ci opiniile acestor mase. Ceea ce interesează pe politicianul român nu este ce se întîmplă cu masele, ci ce spun masele. Aceste cîteva reforme care s-au făcut, bune sau rele cum ar fi, nu s-au făcut pentru întărirea socială şi promovarea politică a maselor, ci pentru cucerirea opiniei lor, adică a voturilor”.

Viciul fundamental al bîjbîielilor noastre spre “democraţie” stă, de opt ani încoace, indiferent de culoarea politică a puterii în exerciţiu, în deficitul de puritate morală şi de conştiinţă slujitoare (două virtuţi profund creştine!) al celor ce “au cucerit voturile maselor”. Totul se reduce la un formalism lipsit de scrupule, în care poporul este eternul sacrificat. El încetează să mai fie un scop, devenind simplu mijloc al guvernării, bun să legitimeze “puterea” şi atît. Aceasta, o dată legitimată, îşi urmăreşte interesele proprii, sinchisindu-se prea puţin de poporul-instrument, pe care îl tratează cu indiferenţă sau chiar cu dispreţ, sub paravanul unor măguliri sau făgăduinţe demagogice [5]. E limpede că, în aceste condiţii, democraţia ajunge să-şi piardă pînă şi înţelesul etimologic, căci “puterea poporului” (dacă există aşa ceva) încetează invariabil chiar a doua zi după alegeri.

Creştineşte vorbind (atît cît îi stă bine creştinismului să se amestece în viaţa istorică), pînă cînd România nu va avea nişte guvernanţi care, indiferent de culoarea lor politică, să se identifice cu interesele naţionale şi să slujească cu dragoste poporul, mergînd pînă la sacrificiul propriilor interese, orice discuţie pe tema democraţiei rămîne fie pur teoretică, fie pur demagogică. Dar puterea în funcţiune nu va avea nici ea “liniştea” sau “susţinerea” după care tînjeşte atît, căci minciuna, indiferent cum şi de cine ar fi formulată, nu poate adormi pînă la capăt instinctele adînci ale unui popor care nu se simte iubit.

Răzvan CODRESCU

[1] Merită reţinută, în această ordine de idei, observaţia d-lui Teodor Baconsky: “Democraţia grecească a fost o experienţă politică pre-creştină, iar democraţia actuală tinde să fie o experienţă politică post-creştină. Creştinismul autentic, atît cît s-a putut el manifesta în diacronia societăţilor omeneşti, rămîne la mijloc, între păgînismul clasic (unde absenţa lui Dumnezeu era suplinită prin divinizarea Cetăţii) şi neo-păgînismul modern (în care prezenţei lui Hristos i se substituie Statul-Providenţă). Dacă nu adorăm iluzia, trebuie să recunoaştem că democraţia capătă chip tocmai prin distorsionarea valorilor creştine” (Iacob şi îngerul. 45 de ipostaze ale faptului religios, Editura Anastasia, Bucureşti, 1996, p. 148). [Nota din vol. 1999]
[2] Este vorba aici nu de ierarhii stabilite de oameni, ci de determinări diferenţiatoare pe care le avem prin naştere (după rosturi - “divine” sau “naturale” - care ne scapă): ne place sau nu, venim pe lume unii mai inteligenţi, alţii mai puţin inteligenţi, unii mai puternici, alţii mai slabi, unii mai frumoşi, alţii mai urîţi, unii mai săraci, alţii mai bogaţi etc. Sînt realităţi date pe care nu le putem eluda ideologic şi care trebuie gestionate ca atare în ansamblul vieţii comunitare. Prin decret ideologic “egalitarist” nu-l poţi face pe prost deştept, pe urît frumos, pe negru alb, pe român neamţ etc., dar, printr-o guvernare înţeleaptă, poţi asigura fiecăruia (sau cît mai multora) cadrul de a co-exista cît mai armonic într-o comunitate constituită şi de a-şi da măsura maximă în raport cu datele sale personale. În plan politic, aici este diferenţa crucială dintre realismul Dreptei (mai aproape de creştinism) şi idealismul Stîngii (mai aproape de democraţie). [Nota Blog]

[3] “A propovădui un egalitarism absolut înseamnă a reduce diversitatea vocaţiilor umane, sfidînd voinţa Celui graţie căruia această diversitate a fost posibilă şi necesară. Asemenea unei Biserici fără ierarhie, o societate uniformizantă n-ar fi decît reflexul parodic al unui creştinism răsturnat” (T. Baconsky, op. cit., p. 89). [Nota din vol.]

[4] “Demagogie prerevoluţionară”, în Vremea, anul VIII, nr. 413, 10 noiembrie 1935, p. 3. [Nota din vol.]

[5] Stare de lucruri ce aduce neplăcut aminte de scenariile cinice din controversatele Protocoale ale Înţelepţilor Sionului (unde democraţia este văzută ca o armă de dominaţie şi manipulare perfidă a societăţilor de goim, cărora trebuie să li se asigure iluzia formală a libertăţii). [Nota din vol.]

* Răzvan Codrescu, “Între zoón politikón şi homo religiosus”, în Puncte cardinale, anul VII, nr. 9-10/81-82, septembrie-octombrie 1997, p. 3. Titlul articolului a dat subtitlul volumului pe care l-am scos în 1999 în colecţia “Politica” a Editurii Dacia din Cluj: Răzvan Codrescu, Exerciţii de “reacţionarism”. Între zoón politikón şi homo religiosus (unde textul din revistă se regăseşte în două articole succesive: “Creştinism şi democraţie”, pp. 113-116, şi “De la democraţie la demofilie”, pp. 117-119). În forma şi cu titlul din Puncte cardinale (păstrate şi în antologia de faţă), textul a fost republicat în Porunca iubirii, nr. 3/2000, pp. 31-32.

Mai puteţi citi pe acest blog:

* Antologia Punctelor cardinale (I) – “Cine se teme de naţionalism?” (1991)

* Antologia Punctelor cardinale (II) – Interviu cu Părintele Calciu (1991)

* Antologia Punctelor cardinale (III) – “Mircea Eliade - «credinciosul fără Dumnezeu»?” (1992)

* Antologia Punctelor cardinale (IV) – “Fiziologia trepăduşului” (1992)

* Antologia Punctelor cardinale (V) – “«Resurecţia» lui Nichifor Crainic între bucurie şi dezamăgire” (1992)

* Antologia Punctelor cardinale (VI) – “Necesara despărţire a apelor” (1993)

* Antologia Punctelor cardinale (VII) – “Distincţii necesare” (1993)

* Antologia Punctelor cardinale (VIII) – “Spiritul viu al dreptei” (1993)

* Antologia Punctelor cardinale (IX) – “Dimensiunea transcendentă a politicului: Mişcarea Legionară” (1994)

* Antologia Punctelor cardinale (X) – “Necesitatea unei viziuni de dreapta...” (1994)

* Antologia Punctelor cardinale (XI) – “Apelul unui licean către «oastea naţionalist㻓 (1995)

* Antologia Punctelor cardinale (XII) – “Confruntarea dintre Memorie şi Uitare” (1995)

* Antologia Punctelor cardinale (XIII) – “Martin Luther şi evreii...” (1995)

* Antologia Punctelor cardinale (XIV) – “Dreptatea d-lui Pleşu” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XV) – “Pe marginea unei decepţii” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XVI) – “Unde d-l Pleşu nu mai are dreptate” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XVII) – “Viaţa – proprietate de stat” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XVIII) – “Sensul unităţii creştine” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XIX) – “Căderea Cuvîntului în cazuri” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XX) – “O reacţie a d-lui Patapievici” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XXI) – “San Juan de la Cruz: Romances” (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXII) – “Inchiziţia marxistă împotriva lui Mircea Eliade” (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXIII) – “Domnul Petru Creţia şi «legionarul de 1,65»” (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXIV) – “Iarba verde de acasă…” (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXV) – “Doar o vorbă să-ţi mai spun…” (1997)
* Antologia Punctelor cardinale (XXVbis) – “«Doar o vorbă să-ţi mai spun...»” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XXVI) – “Nici printre evrei n-a lipsit admiraţia pentru Codreanu!” (1997)