ANTOLOGIA «PUNCTELOR CARDINALE» (XXIX)

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

Revista Puncte cardinale a fost întemeiată în ianuarie 1991 de către veteranul de război şi fostul deţinut politic Gabriel-Iacob Constantinescu şi a apărut lunar la Sibiu, fără nici o întrerupere, timp de 20 de ani (240 de numere). Nucleul redacţional a fost alcătuit din Gabriel Constantinescu, Răzvan Codrescu, Demostene Andronescu, Marcel Petrişor şi Ligia Banea (n. Constantinescu). Generaţia închisorilor comuniste a fost sufletul revistei şi i-a dus greul. Lista alfabetică a tuturor colaboratorilor şi a sprijinitorilor mai importanţi ai revistei poate fi accesată aici. Pentru detalii despre această antologie on-line, a se citi aici. (R. C.)

1998

STAFIA COMUNISMULUI LA PARIS

S-au împlinit 80 de ani de la revoluţia bolşevică din Rusia şi bilanţul crimelor comuniste din întreaga lume se vădeşte tot mai înspăimîntător: cel puţin 85 de milioane de morţi, iar după unii chiar peste 100 de milioane! Şi – nota bene – chinezii încă nu şi-au deschis arhivele! Presa occidentală (şi în special cea franceză) nu mai pridideşte să se întrebe: cum de s-a putut ca un atît de îndelungat sistem totalitar, întemeiat pe cel mai mare genocid din istorie, să se constituie şi să dăinuiască?!

Dar îndărătul acestei întrebări se ridică o alta: în fond, ce se ştie astăzi, în „lumea liberă”, despre acest înspăimîntător GULAG şi cum se face că atîţia democraţi şi pacifişti s-au putut lăsa seduşi de comunism?! Iată una dintre principalele preocupări în mass-media din Occident după publicarea, în toamna care a trecut [1997], a cărţii unui grup de istorici, în frunte cu Stéphane Courtois, Le livre noir du communisme (a se vedea, pentru detalii, pagina 4 a numărului de faţă [1]).

Răspunsul? Din păcate, o insolită încercare „explicativă”, fără o reală preocupare pentru stabilirea responsabilităţilor istorice şi morale (adică invers de cum se procedează atunci cînd se ridică problema holocaustului antievreiesc, deşi victimele comunismului au fost mult mai numeroase)!

O mare de articole (în special în presa de centru şi de stînga) gravitează în jurul problemei mai degrabă timid şi confuz, pentru ca totul să culmineze cu faimoasa emisiune televizată a lui Jean-Marie Cavada – Le marche du siècle – de pe canalul France 3, din ziua de 4 decembrie 1997. Invitaţi: Jean-François Revel (scriitor şi jurnalist), Jean Ferrat (cîntăreţul care, în 1980, făcea apel la „continuarea luptei pentru realizarea idealului comunist”), Stéphane Courtois (istoric şi co-autor al cărţii menţionate), Jacques Rossi (comunist francez cu 19 ani de gulag), Robert Hue (secretarul Partidului Comunist Francez), reprezentanta agenţiei France Press la Moscova, apoi Pavel Gracev (fost colaborator al lui Gorbaciov) şi un disident chinez recent eliberat, aflat actualmente în S.U.A. (de unde a fost contactat telefonic), asistaţi de o pleiadă de tineri jurnalişti care nu au mai apucat să ia cuvîntul.

Tema emisiunii: „85 de milioane de morţi – sumbra istorie a comunismului”. Primii cărora li s-a dat cuvîntul au fost comuniştii, foşti şi actuali, care au încercat cu toţii nu atît să inculpe fenomenul, cît să-l justifice, invocînd „necesitatea” diferitelor contexte istorice în care acesta s-a exercitat. Culpabil pentru excesele criminale, unul singur: Stalin; Lenin a fost motivat şi chiar scuzat, pentru decretele lui de represiune în masă, prin cunoscutul şablon propagandistic „Revoluţia nu se face cu mănuşi” şi prin „necesitatea luptei de clasă în Rusia post-ţaristă”…

Nici urmă de analiză critică şi de inculpare a doctrinei marxismului dialectic sau istoric, nici o menţiune despre cei care l-au conceput şi l-au pus în practică, în Rusia şi apoi în întreg lagărul comunist; un Mao abia de a fost menţionat, iar un Fidel Castro a fost acuzat ca „revoluţionar”, evitîndu-se termenul de comunist… De asemenea, nimic despre relaţiile diverselor partide comuniste „frăţeşti” din Occident cu U.R.S.S. (care le-a susţinut în permanenţă) şi cu guvernele altor ţări comuniste; ba, cînd cineva a încercat totuşi să atingă problema, printr-o întrebare pusă lui Robert Hue, indignarea stîngii deranjate de curiozitatea „istoricilor burghezi” a luat caracterul unui protest coral, acuzaţiile întorcîndu-se împotriva celor ce mai îndrăznesc să conceapă astfel de întrebări după ce… „a existat un proces la Nürnberg”!!! N-au lipsit nici invectivele de „fascişti”, „nazişti”, „pétainişti” şi „lepenişti”, iar la protestul lui Jean-François Revel „de a nu se mai servi mereu aceeaşi salată”, vocea i-a fost acoperită de corul comuniştilor indignaţi, încît n-a mai fost chip să continue. Adevărată „solidaritate de clasă” (dacă nu cumva şi de… rasă) împotriva incapacităţii comprehensive a curioşilor intelectuali!

Această ofensivă tupeistă a stîngii nu se rezumă însă la nivelul audio-vizualului; ea se regăseşte în întreaga presă scrisă. Ori de cîte ori se aduce vorba despre comunism, faptul este înecat între articole care scot în evidenţă Holocaustul imputat forţelor anticomuniste, se inventează cazuri tip Papon, se ponegreşte abrupt „fundamentalismul” islamic, forţîndu-se sugestia că excesele comunismului n-ar fi fost decît de ordin defensiv; ba mai mult: un panaceu universal pentru mizeria umanităţii!

Revolta comuniştilor din Occident întrece însă orice măsură atunci cînd cineva îndrăzneşte să compare gravitatea ororilor comuniste cu cea a nazismului; într-un adevărat acces de turbare, sînt ameninţaţi cei ce, chipurile, şi-ar fi uitat trecutul de „naţionalişti” şi „luptători anticomunişti” – etichete politico-sociale infamante, „fără drept de recurs”! Fără drept de recurs în faţa cărui for? – îţi vine să te întrebi. Nefiind în discuţie nici Justiţia imanentă şi nici cea transcendentă, ideea ar fi că învinşii nu au dreptul la cuvînt, că punctul de vedere al victimei nu contează…

Cu toate acestea, nedumeririle şi întrebările incomode persistă, mai limpede sau mai vag formulate: „Să fi fost filosofii noştri de stînga – faimoasa stîngă franceză! – nişte iresponsabili şi/sau nişte impostori?”. Oare toţi cei ce strigau în Franţa anilor postbelici: „Nu-i putem dezamăgi pe muncitorii noştri cu fapte care se întîmplă atît de departe de noi!” (răspunsul lui Sartre către Camus, care-i propunea să dezvăluie tot ce s-a întîmplat şi se întîmpla încă în lagărele de muncă de dincolo de „cortina de fier”) erau nişte complici indirecţi şi nişte instigatori la masacre? Nu apar toţi aceştia, la ceasul tragicului bilanţ, drept nişte imbecili „tovarăşi de drum” (după vorba lui Lenin) ai regimurilor criminale din fostul lagăr comunist?

Se pare că avea dreptate cel care susţinea cîndva că Dumnezeu pune la îndemîna omului trei posibilităţi – buna-credinţă, inteligenţa şi comunismul –, din care omul nu poate alege decît două: dacă e comunist şi de bună-credinţă, atunci nu poate fi inteligent; dacă e comunist şi inteligent, atunci nu poate fi de bună-credinţă; dacă este inteligent şi de bună-credinţă, atunci nu poate fi comunist…

Oare cei care discută comunismul în parametrii oferiţi de Occidentul actual, căutînd „explicaţii” şi „justificări”, în care categorie se încadrează? Nu cumva are dreptate Laurent Mayet, redactorul-şef de la Science et Avenir [2], atunci cînd observă: „Discursurile lor, deliberat obscure, precum şi lipsa de onestitate care le însoţeşte, nu fac decît să otrăvească o parte din viaţa noastră intelectuală, întărind antiintelectualismul facil, deja foarte răspîndit în rîndurile populaţiei”?

Pentru noi, cei din Est, victime directe ale ideologiei comuniste colportate în şi din Occident, chiar şi acest verdict sună destul de edulcorat, pentru că sîngele ne ţîşneşte din fiecare amintire…

Marcel PETRIŞOR

[1] Trimiterea este la articolul lui Gabriel Constantinescu „Între falimentul comunismului şi «revoluţia neîmplinită»” (pp. 4-5), care includea o recenzie a cărţii coordonate de Stéphane Courtois: Le li­vre noir du communisme – Crimes, terreur, répression, Robert Laffont, Paris, 1997. Lucrarea a fost tradusă destul de repede şi în româneşte: Cartea neagră a co­munismului – Crime, teroare, represiune, Editura Humanitas, Bucu­reşti, 1998, cu un adaos redactat cam în grabă – pp. 727-776 – privitor la comunismul din România (de care autorii francezi aproape că au făcut abstracţie), alcătuit, sub egida Acade­miei Civice, de către Dennis Deletant, Gh. Onişoru, Marius Oprea, Romulus Rusan, Ştefan Mariţiu. [Nota Blog]

[2] Publicaţie franceză de popularizare ştiinţifică, poziţionată ceva mai la dreapta. [Nota Blog]

* Marcel Petrişor, „Stafia comunismului la Paris”, în Puncte cardinale, anul VIII, nr. 1/85, ianuarie 1998, p. 1.

Autorul articolului (fotografie din anul 2009)

Mai puteţi citi pe acest blog:

* Antologia Punctelor cardinale (I) – “Cine se teme de naţionalism?” (1991)

* Antologia Punctelor cardinale (II) – Interviu cu Părintele Calciu (1991)

* Antologia Punctelor cardinale (III) – “Mircea Eliade - «credinciosul fără Dumnezeu»?” (1992)

* Antologia Punctelor cardinale (IV) – “Fiziologia trepăduşului” (1992)

* Antologia Punctelor cardinale (V) – “«Resurecţia» lui Nichifor Crainic între bucurie şi dezamăgire” (1992)

* Antologia Punctelor cardinale (VI) – “Necesara despărţire a apelor” (1993)

* Antologia Punctelor cardinale (VII) – “Distincţii necesare” (1993)

* Antologia Punctelor cardinale (VIII) – “Spiritul viu al dreptei” (1993)

* Antologia Punctelor cardinale (IX) – “Dimensiunea transcendentă a politicului: Mişcarea Legionară” (1994)

* Antologia Punctelor cardinale (X) – “Necesitatea unei viziuni de dreapta...” (1994)

* Antologia Punctelor cardinale (XI) – “Apelul unui licean către «oastea naţionalist㻓 (1995)

* Antologia Punctelor cardinale (XII) – “Confruntarea dintre Memorie şi Uitare” (1995)

* Antologia Punctelor cardinale (XIII) – “Martin Luther şi evreii...” (1995)

* Antologia Punctelor cardinale (XIV) – “Dreptatea d-lui Pleşu” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XV) – “Pe marginea unei decepţii” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XVI) – “Unde d-l Pleşu nu mai are dreptate” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XVII) – “Viaţa – proprietate de stat” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XVIII) – “Sensul unităţii creştine” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XIX) – “Căderea Cuvîntului în cazuri” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XX) – “O reacţie a d-lui Patapievici” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XXI) – “San Juan de la Cruz: Romances” (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXII) – “Inchiziţia marxistă împotriva lui Mircea Eliade” (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXIII) – “Domnul Petru Creţia şi «legionarul de 1,65»” (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXIV) – “Iarba verde de acasă…” (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXV) – “Doar o vorbă să-ţi mai spun…” (1997)
* Antologia Punctelor cardinale (XXVbis) – “«Doar o vorbă să-ţi mai spun...»” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XXVI) – “Nici printre evrei n-a lipsit admiraţia pentru Codreanu!” (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXVII) – “Între zoón politikón şi homo religiosus” (1997)

* Antologia Punctelor cardinale(XXVIII) – “Apocalipsa şi ştiinţa” (1997)