Pagini

sâmbătă, septembrie 08, 2012

ANTOLOGIA «PUNCTELOR CARDINALE» (XX)

SUMARUL BLOGULUI


Revista Puncte cardinale a fost întemeiată în ianuarie 1991 de către veteranul de război şi fostul deţinut politic Gabriel-Iacob Constantinescu şi a apărut lunar la Sibiu, fără nici o întrerupere, timp de 20 de ani (240 de numere). Nucleul redacţional a fost alcătuit din Gabriel Constantinescu, Răzvan Codrescu, Demostene Andronescu, Marcel Petrişor şi Ligia Banea (n. Constantinescu). Generaţia închisorilor comuniste a fost sufletul revistei şi i-a dus greul. Lista alfabetică a tuturor colaboratorilor şi a sprijinitorilor mai importanţi ai revistei poate fi accesată aici. Pentru detalii despre această antologie on-line, a se citi aici. (R. C.)

Horia-Roman Patapievici

1996
O REACŢIE A D-LUI PATAPIEVICI [1]


I. Radiografia unei mistificări

D-l Horia-Roman Patapievici, după ce mi-a pomenit nu­­­­mele în treacăt în partea a doua şi a treia din materialul in­titulat “Criticilor mei”, în partea a patra (cf. rev. 22, nr. 35/­1996, p. 9), încearcă să mă dea drept exemplu de “esen­ţia­lism etnicist”, referindu-se la un text al meu apărut mai întîi în Puncte cardinale (nr. 6/66 din 1996, p. 16 [2]), apoi şi în Ro­mâ­nia liberă (nr. 1884/8 iunie 1996, p. 2).
Mă simt obligat să pun în evidenţă cîteva procedee in­corecte folosite de d-l Patapievici la adresa mea; după cum se va vedea, d-l Patapievici nu numai că recurge la procedee pe care le reproşează indignat altora, dar chiar îi întrece pe a­­­­ceştia, făcînd pasul de la insinuare şi decontextualizare la pu­ra mistificare!

A. Mistificări

“Potrivit acestei distincţii [dintre “neam” şi “po­por”], poporul se poate ticăloşi, neamul este inalterabil”; eu n-am afirmat niciodată aşa ceva; dimpotrivă, scriam: “Ca orice realitate care cade sub incidenţa istoriei, neamurile nu sînt entităţi perfecte, pentru că omul însuşi nu (mai) este o fiinţă perfectă” (citam apoi, în acest sens, afirmaţia Părinte­lui Stăniloae, că nu împotriva neamurilor este de luptat, ci îm­potriva păcatului care sluţeşte şi neamurile: “Scoaterea oa­­menilor din starea păcătoasă nu se face prin anularea cali­tăţilor naţi­onale, ci prin îndreptarea naturii omeneşti în gene­ral. Dacă ar fi ceva păcătos însuşi specificul naţional, atunci nu s-ar mai putea face deosebire între buni şi răi în cadrul u­nei na­ţiuni, căci toţi ar fi răi!”).
“... trec de la defectele poporului, care există, la ne­vrednicia neamului, care este imposibilă: «Nu se poate de­­duce nevrednicia unui neam dintr-un impas istoric»”; cum am arătat şi-n paragraful anterior, eu n-am susţinut nici­decum o astfel de “imposibilitate”; iar faptul că nevrednicia generică a unui neam nu poate fi dedusă dintr-un impas isto­ric, nu înseamnă deloc că ea n-ar fi posibilă; e ca şi-n plan in­­dividual: nu pot categorisi în mod absolut un om după o sin­gură împrejurare a vieţii lui; omul se judecă în ansamblul unei vieţi, iar neamurile în ansamblul existenţei lor istorice (toc­mai de aceea, precizam, adevărata lor judecată aparţine lui Dumnezeu şi nu se poate face decît la “sfîrşitul istoriei”).
“Să rezum: neamul este un absolut sustras deve­nirii...”; cum poate fi calificat un asemenea “rezumat”, cînd eu susţineam tocmai contrariul: “El [neamul] devine însă în­tru Bine sau întru Rău, după împrejurările istoriei [...] Aici [...] lucrurile se află într-o dinamică perpetuă, fiind întotdea­u­na loc şi de mai rău, şi de mai bine. Nu există neamuri o da­tă pentru totdeauna rele, nici neamuri o dată pentru tot­dea­u­na bune”?! Tot ce păţeşte un “popor” (ipostaza sincro­ni­că a realităţii etnice) se înregistrează în contul “neamului”  respectiv (ipostaza diacronică a aceleiaşi realităţi). “Nea­mul” se actualizează şi devine prin “popor”. Această dina­mi­că este permanentă şi imprevizibilă, totalizînd şirul gene­raţiilor istorice ale unui organism naţional. Nici pomeneală, în cazul de faţă, de vreun “absolut sustras devenirii”!
“...(căci omul, afirmă d-l Crivăţ-Vasile [3], este onto­logic anterior neamului)...”; din această pretinsă “afirma­ţie” a mea, d-l Patapievici îmi scoate învinuirea de... “orige­nism” (care mai departe se va transforma în “adopţionism” şi “traducianism”!). Va să zică, eu aş fi o sumă a ereziilor, nu­mai pentru că d-l Patapievici îmi atribuie o afirmaţie pe ca­­­re n-am făcut-o niciodată (şi care nici măcar nu poate fi de­­dusă din textul meu)!!!

B. Decontextualizări

“D-l Crivăţ-Vasile... crede că poate infirma antiesenţialismul meu (pe care, cum am arătat în numă­rul trecut, îl consideră de resort psihiatric)...”; eu, scri­ind: “De fapt, de aici începe patologia: din exerciţiul pur al unei uri fără speranţă...”, mă refeream nu la vreo poziţie teo­retică a d-lui Patapievici, ci la acea frustrare interioară, tra­dusă în reprobabile excese verbale de tip vadimist, ce i-au pus pe gînduri nu doar pe adversarii, dar şi pe unii dintre pri­etenii domniei-sale.
•  “... (d-l Crivăţ-Vasile e convins a şti că eu mint a­tunci cînd declar că sînt creştin practicant şi e peremp­to­riu în certitudinea că sînt «certat cu Dumnezeu»)...”; eu n-am susţinut că d-l Patapievici “minte” (termenul îi aparţi­ne), ci doar că se amăgeşte – ceea ce este altceva – asupra per­tinenţei creştine a poziţiei sale, care contrazice toată tra­diţia teologică creştină (cum voi arăta mai jos); era o consta­tare, iar nu o acuzaţie sau o insinuare.
                                                              
C. Insinuări

• D-l Patapievici se plînge că eu aş fi folosit împotriva domniei-sale “insinuarea perfidă” [4]. Dar întregul discurs al d-lui Patapievici se construieşte pe o insinuare repetată: aceea că eu aş fi “legionar” şi că aş promova, prin urmare, idei nu atît ortodoxe, cît “ortodoxiste”, menite să întreţină “o tristă exaltare legionaroidă”. Lucrul i se pare neîndoielnic, întrucît scriu (şi) la Puncte cardinale. E ca şi cînd eu aş decreta că, de vreme ce d-l Patapievici scrie la 22, iar 22 a luat în nu­meroase rînduri partea homosexualilor, d-l Patapievici nu poa­te fi decît homosexual!... Dacă eu, spre a putea face cu în­dreptăţire o astfel de afirmaţie, ar trebui să-l surprind pe d-l Patapievici asupra faptului, tot aşa şi în cazul meu: ar tre­bui să existe o Mişcare Legionară funcţională, sau măcar un partid “legionaroid”, în care eu să figurez ca membru şi să activez politic, eventual îmbrăcat în cămaşă verde. Dar nu e cazul. Atunci, pînă la proba contrarie, înseamnă că nici d-l Patapievici nu e neapărat homosexual şi nici eu nu sînt nea­pă­rat legionar; sîntem doar doi “oameni necăjiţi” care, în con­texte diferite [5], punem şi discutăm probleme, ceea ce este şi dreptul, şi datoria oricărui publicist.
• D-l Patapievici, aplicîndu-mi din capul locului eti­che­ta de “legionar”, şi-a sugestionat cititorii spre un fel de ju­­de­cată apriorică a cazului meu, mizînd pe încărcătura ne­gativă a cuvîntului în conştiinţa publică actuală. Ba mai mult: mi-a echivalat poziţia, în mod abrupt, cu cea a “stîngii populiste”, activînd astfel tendenţios o altă prejudecată curentă: că, vezi Doam­­ne, “extremele se ating” (fascism=comunism ergo le­gi­­o­na­ri=bolşevici [6]! Nici nu mai e de mirare că, în final, într-o notă, mă acuză în mod făţiş de proastă calitate umană (manipulat abil, cititorul, “confortabil aţipit” – vorba d-lui Pa­­­­ta­pievici – în prejudecăţile lui, e invitat să conchidă: Ce să te-aştepţi de la un legionar?!). În realitate, legionarismul nu avea nimic de-a face în mod necesar cu problema în discu­ţie. Distincţia dintre “neam” şi “popor”, pe care eu n-am fă­cut decît s-o reactualizez, părîndu-mi-se utilă în anumite pri­vinţe, nu este de origine legionară (chiar dacă vor fi preluat-o şi legionarii), ci a fost sugerată, în mai multe rînduri (de pildă, în Puncte cardinale în haos, ed. a doua, Editura “Cu­ge­­­tarea”, Bucureşti, 1936, p. 149, art. “Mărturisire de cre­din­­­­ţă”)., de un teolog: Nichifor Crainic (antilegionar noto­riu). Ideea de “judecată a neamurilor”, pe care eu n-am a­van­­­sat-o decît tangenţial, nu este, într-adevăr, o dogmă teo­lo­gică, dar nu văd de ce ar trebui, neapărat, să-mi vină pe filieră legionară, cînd există chiar locuri scripturistice inter­pretabile în acest sens (I Corinteni 15, 22-23; Apocalipsa 15, 4; 21, 24 etc.) [7].

II. Poziţia teoretică a d-lui Patapievici         

Din toate acestea, rezultă următoarele: d-l Patapievici a intrat la o idee (“antiesenţialismul” împotriva “esenţialis­mu­lui/pla­tonismului etnic”). Şi ca să şi-o dovedească, mi-a si­luit procustian textul, iar unde nu s-a putut răstălmăci, a in­ventat pur şi simplu afirmaţii în contul meu! 
Problema cea mare nu este însă distincţia respectivă (pe care eu n-am pomenit-o cu gîndul de a face neapărat o “teo­rie esenţialistă”) [8], ci faptul că, oricît nu i-ar veni să creadă d-lui Patapievici, nu poţi fi creştin – cum domnia-sa ţine să se declare – dacă nu accepţi o formă de esenţialism. Toată tra­diţia creştină, atît cea răsăriteană, cît şi cea apuseană (cu ca­re d-l Patapievici pare mai familiarizat), mărturiseşte esen­ţia­­lismul (consecinţă a creaţionismului). Este însă o deose­bi­re fundamentală (pe care probabil că Vladimir Lossky a for­mu­lat-o cel mai limpede, bunăoară în Teologia mistică a Bi­se­ricii de Răsărit, mai ales capitolele IV şi V, sau în Intro­du­cere în teologia ortodoxă, mai ales cap. II): Apusul, pe urmele lui Augustin, perpetuează, inclusiv prin Toma de Aqui­­no, un esenţialism static de origine platoniciană (este esenţialismul sau substanţialismul prost, pe care-l cunoaşte şi e supărat d-l Patapievici, şi care confundă fiinţa neschim­bătoare a lui Dumnezeu cu fiinţa schimbătoare a lumii, în­ghe­ţînd dinamismul creaţiei divine); Răsăritul, depăşind de devreme atît idealismul platonismului antic, cît şi formele de neoplatonism creştinat ale origenismului sau augustinis­mu­lui, a promovat – Maxim Mărturisitorul, Dionisie Pseudo-Areo­pagitul, Ioan Damaschin etc. – un esenţialism dinamic sau energetic, consolidat definitiv prin marea sinteză pala­mi­tă (este esenţialismul ce distinge între “fiinţa” şi “lucra­rea” lui Dumnezeu, raţiunile lucrurilor ţinînd de sfera “ener­gi­ilor necreate”, a “dumnezeirii de jos” despre care vorbea Grigorie Palama, prin care făptura se împărtăşeşte haric şi progresiv – liberă de orice fixism fatalist – din slava atot­cu­prinzătoare şi atotţiitoare a Creatorului ei, chemată fiind la în-dumnezeire). D. Stăniloae insistă pe acest caracter orto­dox, “maleabil” sau “flexibil”, al raportului dintre raţiunile e­­­­ter­ne şi “raţiunile plasticizate” (Teologia dogmatică orto­doxă, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al B. O. R., Bu­­cu­reşti, 1978, vol. 1, mai ales pp. 345-375). Discută deta­liat şi problema “interpretării teologice a naţiunilor”, în vo­lu­mul Ortodoxie şi românism (1939, pp. 5-96), din care ci­tez: “Ast­fel, creaţiunea propriu-zisă n-a constat într-o arătare a lumii în forma ei deplin dezvoltată, cu toate speciile şi va­rietăţile lucrurilor din ea. Dumnezeu a creat numai seminţele lucrurilor, dar în aceste seminţe se cuprind potenţial toate formele ulterioare ale lor. Dezvoltarea aceasta se face printr-o colaborare a lui Dumnezeu, ca proniator, cu lumea. Ceea ce este de la început, în Dumnezeu, deplin descoperit şi dez­voltat, în lume se arată pe rînd, în timp. Dezvoltarea lumii e o descoperire în timp a formelor care există etern. În ce pri­veşte pe om în special, Dumnezeu a creat la început pe A­dam şi Eva. Dar în ei se cuprindeau potenţial toate naţiunile. Acestea sînt descoperiri în timp ale chipurilor care există etern în Dumnezeu. La baza fiecărui tip naţional acţionează un model dumnezeiesc etern...” (pp. 39-40). Ştiu că d-l Pata­pie­vici nu prea-l preţuieşte pe D. Stăniloae, dar măcar calita­tea de “preot erudit, capabil să repete bine predania”, tot i-o recunoaşte [9]...
Un lucru e cert: oricum le-ar numi – raţiuni/logoi, idei-voinţă, modele-forţă, esenţe, substanţe etc. – şi oricum le-ar con­cepe, creştinismul se întemeiază, pretutindeni şi totdeau­na, pe certitudinea unor “idei” divine eterne, ce constituie te­meiurile şi ordinea metafizică a Creaţiei. Acest lucru autorul Politicelor e prea cultivat ca să nu-l ştie. Refuzul de a şi-l a­suma, ba chiar contestarea lui globală (pretins “critică”), sînt cel puţin curioase. Se pune întrebarea: cărui creştinism i se circumscrie d-l Patapievici cu antiesenţialismul său gălă­gi­os? Ce conştiinţă teoretică creştină poate fi aceea care opune cu înverşunare întregii teologii şi filosofii creştine pe... K. R. Popper?!
În privinţa neamurilor, entităţilor etnice, d-l Patapievici afirmă că ar reprezenta nişte simple convenţii sau nişte “sec­te” inventate de “naţionalişti”, neavînd nici măcar legitimi­tate istorică, darămite bază metafizică! Domnia-sa contestă radical orice “dat” natural, orice formă de îngrădire “obiec­tivă” a libertăţii de autodeterminare a individului. Cînd eu am afirmat că d-l Patapievici e supărat pe “respectul ortodox al «firii», pe lumea lui Dumnezeu”, nu exageram cu nimic [10]. Că un fizician nu se are prea bine cu metafizica ortodoxă nu e surprinzător; e surprinzător însă că un fizician poate sfida astfel însăşi realitatea concretă, experiabilă! Această extra­po­­­lare a “libertăţii” umane de la planul moral-spiritual la cel general-ontologic rămîne deconcertantă. Libertatea nu mă fa­­­ce chinez.
Şi o ultimă observaţie. E oarecum amuzant că d-l Pata­pievici, campionul antiesenţialismului, cade pe nesimţite într-un soi de “esenţialism cu sens negativ”; domnia-sa nu ac­ceptă că ar exista nişte constante istorice pozitive care să legitimeze un specific naţional (ca expresie a unei “esenţe” româneşti), dar – îndîrjit de tarele prezentului – umblă prin toată istoria noastră pentru a afla nişte constante negative. Aşadar, n-ar exista nimic asemănător unei esenţe româneşti bune, dar există ceva foarte asemănător unei esenţe româ­neşti rele! “Mioritismul”, de pildă: d-l Patapievici îl neagă în ipostaza de discurs identitar legitimant, dar îl acceptă ca for­mă de handicap naţional (mergînd pînă la afirmaţii teribile, de genul: “Abia cînd privim spaţiul mioritic ca anticameră a fenomenului Piteşti, gravitatea chestiunii specificului naţio­nal este cu adevărat pusă” [11]!).
Dincolo de toate acestea, nu pot decît să fiu solidar cu d-l Patapievici împotriva oricărui discurs naţionalist dema­go­gic, ca şi împotriva oricărei manipulări politice a orto­do­xiei. Pe de altă parte, vreau să-i cer iertare d-lui Patapievici că l-am supărat atît de tare încît l-am adus în situaţia de a pro­ceda atît de incorect în răspunsul pe care mi l-a dat. Dum­nezeu să ne ferească pe amîndoi de orice recidivă în a­cest sens. [12]

Adolf CRIVĂŢ-VASILE
[Răzvan CODRESCU]

[1] Textul care urmează a fost trimis, ca drept la replică, revistei 22, care n-a binevoit să-l publice. După două luni de aşteptare, i-am dat curs în Puncte cardinale (nr. 9-10/1996, p. 3, cu titlul “Răspuns d-lui Horia-Ro­man Patapievici”) şi – într-o variantă prescurtată – în România li­be­ră (nr. 2004/26 octombrie 1996, p. 2, cu titlul “Radiografia unei mis­­­­tificări”). Notele de subsol au fost adăugate în 2001, la prima apariţie în volum (În căutarea Legiunii pierdute). [Nota din vol.]
[2] V. A. M. [Răzvan Codrescu], în cadrul rubricii Un ochi rîde, altul plînge...”, sub intertitlurile Fiziologii contemporane” şi Din nou despre «neam» şi «popor»”. În varianta ulterioară din România liberă, intitulată “Un om necăjit”, s-au contopit aceste două texte iniţiale. Cu titlul din România liberă, textul a fost inclus ulterior în volumele mele Spiritul dreptei… (pp. 175-179) şi în În căutarea Legiunii pierdute (ed. I: pp. 183-186; ed. a II-a: pp. 217-221). Fără acceptul meu (şi cu erori grosolane), textul a fost preluat de “naţionalistul” Vlad Hogea în Antologia pamfletului românesc, vol. II, Samizdat, f. l., 2005, pp. 376-379, cu titlul “Un om necăjit: cazul H.-R. Patapievici” şi sub semnătura Răzvan Codrescu. [Nota Blog]
[3] D-l Patapievici se raporta la numele meu din buletin (pe atunci: Adolf Marian Crivăţ-Vasile; acum: Adolf Marian Vasile), cu care semnasem predilect textele care îl vizau. [Nota Blog]
[4] Dacă textul meu a lăsat această impresie, regret profund. Eu nu zic că n-am “scăpări de condei” sau alte păcate. Mă surprinde însă că d-l Pa­tapievici îmi seamănă tocmai într-o privinţă atît de neplăcută! [Nota din vol.]
[5] Eu dinspre dreapta iconodulă, domnia-sa mai degrabă dinspre stînga ico­noclastă. [Nota din vol.]
[6] Iată însă o infirmare avizată a acestei false ecuaţii: “Se poate admite că, în ciuda unor asemănări (în special a formelor de control şi orga­ni­zare politică), extrema Dreaptă nu se apropie niciodată de extrema Stîn­gă în ceea ce priveşte radicalismul social şi economic. Expresia Les extrêmes se touchent este un aforism remarcabil, dar în acest caz inexistent. Extremele se aseamănă prin însuşi extremismul lor, dar nu­mai dacă sîntem dispuşi să ignorăm probleme de conţinut” (Hans Rog­ger, în Dreapta europeană. Profil istoric, Editura Minerva, Bu­cu­reşti, 1995, p. 449). N-o spune un om de dreapta, ci un critic al ei. [Nota din vol.]
[7] Chiar Corneliu Codreanu se întemeia pe unele dintre ele, atunci cînd scria, cu oarecare lirism mistic, despre “Învierea neamurilor”, ce vor fi che­mate să răspundă “înaintea tronului lui Dumnezeu” (Pentru legio­nari, Editura “Totul pentru Ţară”, Sibiu, 1936, p. 425). [Nota din vol.]
[8] “Neamul” poate avea, ce-i drept, două accepţiuni: pe de o parte, ace­ea de comunitate mistică a generaţiilor etnice (la care ne vom adăuga cu toţii, pînă la sfîrşitul istoriei, cu virtuţile şi cu păcatele noastre) şi, pe de altă parte, aceea de model/proiect dumnezeiesc etern care sus­ţine şi guvernează realizarea în timp a unui destin comunitar. (Liber­tatea este o problemă de conformare sau de non-conformare la aceste cadre tainice ale ordinii divine; neamul, ca şi individul, îşi poa­te îm­pli­ni destinul sau şi-l poate rata). Eu avusesem în vedere mai ales pri­ma accepţiune, în vreme ce d-l Patapievici pare să se raporteze ob­se­siv la cea de-a doua, în chipul pe care-l voi arăta. [Nota din vol.]
[9] Politice, Editura Humanitas, Bucureşti, 1996, p. 254. [Nota din vol.]
[10] Jucînd, atunci cînd îi convine, pe cartea raţionalismului scolastic (de pe poziţii oarecum “nominaliste”), domnia-sa sacrifică realitatea de dra­gul ideii de realitate: “În sens medieval, dacă a fi om este o esenţă, a fi român (sau orice altă etnie) este un accident” (Politice, ed. cit., p. 116). Din atare perspectivă, tot concretul este un accident... perpetuu, toate “existenţele” sînt rele. Pe această cale, se ajunge mai degrabă la devalorizarea existenţei în sens indian (maya) decît la realismul “tean­dric” al viziunii ortodoxe. Din punct de vedere ortodox, nu există nici un divorţ necesar între “funcţionalitatea actuală” şi “substanţa eternă” (sintagmele sînt ale d-lui Patapievici; vezi op. cit., p. 290). Eruditul ese­ist a asimilat “modelul cultural occidental” atît cu virtuţile, cît şi cu viciile lui. [Nota din vol.]
[11] “Încercările experienţei”, în rev. 22  (nr. 1/1994, p. 11). [Nota din vol.]
[12] N-am mai recidivat – nici unul, nici celălalt. Am mai scris în urmă cîteva texte despre d-l Patapievici, dar n-am mai avut aceleaşi motive de a-l critica, ci am fost pus chiar în situaţia de a-i lua apărarea (de pildă, în “Recurs la «cadavrul din debara»”,  postat şi pe acest blog; luarea de poziţie în discuţiile declanşate de apariţia Omului recent o voi republica, atunci cînd îi va veni rîndul, în cadrul acestei antologii). Întîmplîndu-se să-l întîlnesc mai recent pe d-l Patapievici, am căzut amîndoi de acord că polemica din 1996 rămîne o poveste neplăcută… din secolul trecut.  [Nota Blog]

* Adolf Crivăţ-Vasile, “Răspuns d-lui Horia-Roman Patapievici”, în Puncte cardinale, anul VI, nr. 9-10/69-70, septembrie-octombrie 1996, p. 3. Republicat, într-o formă prescurtată, în România liberă, serie nouă, nr. 2004, sîm­bătă 26 octombrie 1996, p. 2, cu titlul Radiografia unei mistificări” şi sub semnătura Adolf Crivăţ-Vasile (alias Răzvan Codrescu). Inclus, cu adaosuri, sub noul titlu O reacţie a d-lui Patapievici” (păstrat şi aici), în volumele mele Spiritul dreptei. Între tradiţie şi actualitate (Editura Anastasia, Bucureşti, 1997, pp. 180-189), şi În căutarea Legiunii pier­dute (ed. I: Editura Vremea, Bucureşti, 2001, pp. 187-194; ed. a II-a: Editura Christiana, Bucureşti, 2012, pp. 223-231, de unde l-am reprodus şi aici, cu tot cu notele de subsol).

Răzvan Codrescu (Adolf [Crivăţ-]Vasile)

Mai puteţi citi pe acest blog:

* Antologia Punctelor cardinale (I) - "Cine se teme de naţionalism?" (1991)
* Antologia Punctelor cardinale (II) - Interviu cu Părintele Calciu (1991)
* Antologia Punctelor cardinale (III) - "Mircea Eliade - «credinciosul fără Dumnezeu»?" (1992)
* Antologia Punctelor cardinale (IV) - Fiziologia trepăduşului (1992)
* Antologia Punctelor cardinale (V) - "«Resurecţia» lui Nichifor Crainic între bucurie şi dezamăgire" (1992)
* Antologia Punctelor cardinale (VI) - "Necesara despărţire a apelor" (1993)
* Antologia Punctelor cardinale (VII) - "Distincţii necesare" (1993)
* Antologia Punctelor cardinale (VIII) - "Spiritul viu al dreptei" (1993)
* Antologia Punctelor cardinale (IX) - "Dimensiunea transcendentă a politicului: Mişcarea Legionară" (1994)
* Antologia Punctelor cardinale (X) - "Necesitatea unei viziuni de dreapta..." (1994)
* Antologia Punctelor cardinale (XI) - "Apelul unui licean către «oastea naţionalistă»" (1995)
* Antologia Punctelor cardinale (XII) - "Confruntarea dintre Memorie şi Uitare" (1995)
* Antologia Punctelor cardinale (XIII) - "Martin Luther şi evreii..." (1995)
* Antologia Punctelor cardinale (XIV) - "Dreptatea d-lui Pleşu" (1996)
* Antologia Punctelor cardinale (XV) - "Pe marginea unei decepţii" (1996)
* Antologia Punctelor cardinale (XVI) - "Unde d-l Pleşu nu mai are dreptate" (1996)
* Antologia Punctelor cardinale (XVII) - "Viaţa – proprietate de stat" (1996)
* Antologia Punctelor cardinale (XVIII) - "Sensul unităţii creştine" (1996)
* Antologia Punctelor cardinale (XIX) - "Căderea Cuvîntului în cazuri" (1996)

2 comentarii:

  1. Cred ca ar fi fost bine sa postati si articolul "Un om necajit" cu care s-a pornit polemica.

    M. B.

    RăspundețiȘtergere
  2. Nu l-am inclus în antologie deoarece nu a apărut ca atare în "Puncte cardinale", ci doar într-o formă preliminară (în cadrul rubricii "Un ochi rîde, altul plînge..."), altfel intitulat şi altfel structurat.
    Oricum, este un text mult mai cunoscut, pentru că a apărut şi în presa centrală, şi în două dintre cărţile mele, şi în diferite antologii. Cred că infractorul editorial Vlad Hogea l-a postat şi pe internet.

    RăspundețiȘtergere