Revista Puncte cardinale
a fost întemeiată în ianuarie 1991 de veteranul de război şi fostul deţinut
politic Gabriel Constantinescu şi a apărut lunar la
Sibiu, fără nici o întrerupere, timp de 20 de ani (240 de numere). Nucleul
redacţional a fost alcătuit din Gabriel Constantinescu, Răzvan Codrescu,
Demostene Andronescu, Marcel Petrişor şi Ligia Banea (n.
Constantinescu). Generaţia închisorilor comuniste a fost sufletul revistei şi
i-a dus greul. Lista alfabetică a tuturor colaboratorilor şi a sprijinitorilor
mai importanţi ai revistei poate fi accesată aici. Pentru detalii despre această
antologie on-line, a se citi aici. (R. C.)
1994
DIMENSIUNEA TRANSCENDENTĂ
A POLITICULUI (III):
MIŞCAREA LEGIONARĂ
I
Cine vrea să cunoască fenomenul legionar, în toată amploarea lui de pînă
acum (şi, eventual, şi pe mai departe), n-o poate face fără o riguroasă
verificare a surselor de informaţie, căci nu cunosc un alt subiect pe seama
căruia să se fi minţit mai mult şi mai fără nici o ruşine ca despre acesta. Din
materialul aflat în circulaţie, cele spuse pro,
oricît de decente, sînt copleşite de numărul şi, în special, de insolenţa celor
spuse contra: exagerate, absurde,
denigratoare cu orice preţ. Cînd minciunile se adună prea multe, ele devin,
fatal, necongruente, adică îşi dau la iveală, singure, nepotrivirile; dar asta
nu deranjează: se fabrică altele. E de-a dreptul uimitoare atîta aglomerare de
neadevăruri chiar şi pentru lumea politică, unde, se ştie, se minte mai firesc
decît se respiră.
Dacă utilizarea surselor prezintă dificultate, nici metodele de cercetare a
fenomenului nu se dovedesc mai bune. Oricît şi-ar zice ele că-s ştiinţifice,
sau tocmai pentru asta, nu sînt adecvate, suficiente. O dovedesc analizele
făcute pe baza lor, respectiv prognozele elaborate, care s-au dovedit,
invariabil, greşite. Oricîtă rigoare au încercat să-şi impună cercetătorii,
oricîte aspecte s-au străduit să surprindă ca să înţeleagă întregul, ceva
important le-a scăpat mereu. Totdeauna e dificil să pui problema de
bună-credinţă. Mi-e greu însă să cred că nimeni n-a observat (oricum, nimeni
n-a îndrăznit) să abordeze acel ceva care-i era atît de evident: preocuparea
obstinată pentru ideal, legătura, aproape materială, cu educaţia şi morala,
acea parte constitutivă a Mişcării Legionare pe care eu m-am deprins s-o numesc
dimensiunea ei transcendentă.
E drept că lucrul nu e nici uşor sesizabil, nici comod de exprimat; dar e
fundamental, ţine de esenţă. În cei aproape şaptezeci de ani ce s-au scurs de
la înfiinţare, această formaţiune politică ce a făcut atîta risipă de efort, a
dat dovadă de atîta abnegaţie, a consumat credinţă cît să muţi şi munţii din
loc şi nu s-a dat înapoi de la nici o jertfă, nu are azi nici bunuri în
patrimoniu, nici membri cotizanţi, nici măcar recunoaştere juridică. Aşa că tot
ce i-a rămas e valoarea ei nemăsurabilă, metafizică.
Pentru cel ce vrea să se iniţieze, să o cunoască şi să se apropie de
Mişcarea Legionară, e aproape obligatoriu să renunţe la ajutorul politologilor.
Cea mai sigură cale e cea pe care poate s-o străbată singur. Cine vrea, trebuie
să înceapă prin a studia, cu răbdare, doctrina şi istoria, lucru uşor astăzi, cînd
îi stau la dispoziţie cărţile de bază, scrise de întemeietori, memoriile celor
ce au participat la lupte şi evenimente. Dar acesta, studiul izvoarelor, nu
poate fi decît introducerea. Cunoaşterea Mişcării e un proces de durată, de
acumulare, de reflecţie şi, la anumite ceasuri, rare, de revelaţie. La acest
proces, de migăloasă stăruinţă, ce presupune entuziasm, dar şi jertfă continuă,
se referea Căpitanul cînd cerea imperios legionarului: „Cunoaşte bine
Legiunea!”; pentru că nu totul e la vedere, sau nu totul se înţelege dintr-o
dată.
Deci, dintru început, cei doritori să se apropie de fenomenul legionar
trebuie preveniţi că, pe lîngă efort şi sacrificiu, li se cere dragoste de
adevăr, fără de care nu există cunoaştere. Mişcarea Legionară s-a născut
inspirat; fără congrese, fără fîlfîiri de drapele, fără revărsări retorice. A
fost suficientă o şedinţă ce a durat un minut: „Să vină în aceste rînduri cel
ce crede nelimitat! Să rămînă afară cel ce are îndoieli!”. A fost o reacţie de
apărare a neamului împotriva valului de comunism ce se apropia şi care nu peste
mult timp s-a prăvălit peste ţară, acoperind-o cu apele-i noroioase timp de
cincizeci de ani şi lăsîndu-şi depunerile pestilenţiale pentru cine ştie cîte
secole încă. Dar n-a fost numai atît. Mişcarea a fost dintru-nceput, şi mai
este şi astăzi, o revoluţie morală, o răzvrătire împotriva minciunii,
vicleniei, mişeliei, deprinderilor ce au fost aduse şi încetăţenite de
„politică” şi „diplomaţie” şi care au devenit practici curente ale păturii
noastre conducătoare, „europenizate”. În altă parte vom vorbi, poate, despre
această viciere treptată a tuturor elitelor aflate în fruntea mai tuturor
ţărilor lumii. Deocamdată, semnalăm doar momentul cînd boierimea autohtonă a
cedat puterea unei burghezii ce, pe cît de lipsite era de morală, tot pe atît
de străine era şi de ţară. Dar
schimbarea, resimţită în chip dureros, a dat o tresărire. Mişcarea Legionară
este expresia acestei dureri.
Secolul nostru, cu marile-i zdruncinări şi răsturnări, nu le-a creat deloc
legionarilor un regim comod. Dimpotrivă. Fără să le lase timp să-şi îngroape
morţii, să-şi lege rănile sau măcar să-şi tragă sufletul, i-a lovit continuu,
fără nici o cruţare, şi i-a hăituit cu o insistenţă suspectă chiar şi pentru
această epocă a depăşirii tuturor performanţelor în ferocitate şi nedreptate.
Pe unii i-a alungat, împrăştiindu-i prin lume, pe ceilalţi i-a îngropat în
abisalele gulaguri comuniste, în care, ciudat, nici după zeci de ani de
temniţă, n-au murit toţi; ba unii au mai apucat să vadă cu ochii lor prăbuşirea
„sistemului mondial socialist”, cea mai mare minciună a tuturor timpurilor.
Legiunea, ce-a mai rămas, cît s-a mai putut aduna din mucegaiul temniţelor
şi colbul diasporei, menţinută în stare de nelegitimitate de către conivenţa
politicianistă, comunist-democratică, nu mai este, nu mai seamănă deloc cu ce a
fost cîndva, nici cînd atinsese apogeul sub numele de „Totul pentru Ţară”, cînd
a devenit, prin scrutin, al treilea partid, nici cînd, în timpul virulentei
comunizări a ţării, împărţită în zeci de grupuleţe, unele luptînd în munţi,
altele numindu-se organizaţii subversive, frăţii de cruce etc., se opuneau
regimului instaurat, ciupind, cît se putea, talpa sovietică aşezată peste ţară,
încercînd să menţină aprinsă flacăra din ce se chemase, pe vremea cînd era,
conştiinţa de sine a neamului.
Dar a trecut vreme. Şi cu timpul se îndoaie totul, pînă şi spaţiul. În
trecut n-a fost aşa. Supunerea laşă, prăbuşirea de istovire, resemnarea,
neîncrederea, lehamitea, ce au năpădit şi stăpînesc viaţa oamenilor de astăzi,
nu sînt deloc caracteristici legionare. Să fim la capătul resurselor? Să fi
secat izvorul de energie ce, altădată, îi ţinea în vigoare pe cei vîrstnici şi
făcea să înfrunzească noi lăstari, generaţie de generaţie, din această aprigă
viţă? Să ne fie dat nouă să asistăm la ultimele pîlpîiri de demnitate ale unui
neam care, înfrînt, nu mai are nu numai bărbăţia să lupte, dar nici măcar
puterea să protesteze cînd străinii şi vînduţii legiferează, în numele lui,
pruncuciderea şi sodomia? Cum să ne explicăm că amoralii şi corupţii pînă-n
măduva oaselor ne conduc destinele, reprezintă naţiunea? Dacă nici bătrînii
legionari nu dau nici un semn, dacă au ajuns să se cufunde, ca toţi ceilalţi,
în nesimţire, dacă nici lor nu le mai pasă ce se întîmplă cu ţara, atunci
înseamnă că e sfîrşitul. Sau ne-a adus Dumnezeu pînă-n buza prăpastiei ca să
înţelegem, în deznădejde, că nu e speranţă în afară de EL...
II
În ziua de 14 septembrie, sărbătoarea Înălţării Sfintei Cruci, la Aiud, în
apropierea celebrei închisori, pe un deal unde fuseseră îngropaţi, „fără mumă,
fără popă, fără cruce”, de-a lungul anilor, deţinuţii politici, s-a sfinţit un
monument ridicat în memoria celor ce se odihnesc acolo; ştiuţi şi neştiuţi.
Ca să participe la festivitate, s-au adunat, din toată ţara,
supravieţuitorii, cei ce şi-au petrecut anii tinereţii sau maturităţii între
acele ziduri. Cum ziua era însorită, mulţi localnici, curioşi să cunoască ceva
din ceea ce a făcut celebritatea oraşului lor, erau şi ei de faţă. Lume multă,
forfotă. În mulţime se zăreau, atrăgeau atenţia, cîţiva tineri în cămăşi verzi.
Dacă te uitai la ei, nu culoarea îţi reţinea ochiul, ci tinereţea: nişte feţe
copilăreşti, vag temătoare, dar strălucind de bucuria că au îndrăznit. Aproape de închisoarea între zidurile
căreia comuniştii adunaseră ca să extermine, să şteargă orice urmă de legionar,
iată că răsăreau, ca din pămînt, noi vlăstare: tinere, verzi. Ce-or fi simţit
bătrînii legionari văzîndu-i? Să fi tresărit de durere amintindu-şi viaţa lor,
ce-i aştepta acum şi pe copiii aceştia hotărîţi, la rîndul lor, să urce
Golgota? Sau să se fi ruşinat de îndoială, de momentele de slăbiciune,
amintinud-şi ce e scris la Luca (9,
40): „Vă spun că dacă vor tăcea ei, pietrele vor striga”?
Îi priveam pe aceşti copilandri, în cămăşile lor de culoarea ierbii
fragede, cum înfruntau, printr-un singur gest, trecutul şi viitorul, poliţiile
şi guvernele, politica şi corupţia; şi, dintr-o dată, mi s-a părut că-i
recunosc: erau colegii mei de liceu, din grupul FDC 19, din Tulcea, erau
colegii de temniţă, elevii de la închisoarea Tîrgşor, erau cei ce fără să ştie
că în ţara asta a existat o Legiune care, pentru Învierea neamului, a stat gata
de moarte, în decembrie ’89 au strigat, sfidîndu-i pe ucigaşii de copii din
toate timpurile: „Vom muri şi vom fi liberi!”. Priveam spre celularul Aiudului,
unde eu însumi „am locuit” trei ani, şi mă întrebam: cum poate trece suflul
unei credinţe din generaţie în generaţie? Trebuie să existe o substanţă ce
comunică, poartă vibraţia. Cum se transportă şi cum se pune în lumină măreţia –
sau nimicnicia – unei lumi într-o alta? Iată Zarca Aiudului, unde a fost
chinuit de moarte neamul românesc însuşi! Dar poate exista înviere fără moarte?
Sau moarte spre înviere fără curăţire prin umilinţă?
Ce era Iisus în faţa lui Ponţiu Pilat? Un biet om pe care poţi să-l
pălmuieşti, să-l batjocoreşti, să-l ucizi, căci viaţa lui nu mai valora nimic cînd
mulţimea aţîţată striga: „Răstigneşte-l, răstigneşte-l!”. Şi El le răbda pe
toate, deşi era Dumnezeu. Mai mult, ca să fie OM pînă la capăt, ca să fie
împăcat cu conştiinţa Lui, i-a spus dregătorului roman marea taină: „Împărăţia
Mea nu e din lumea aceasta”. Romanul, deşi soldat de meserie, a înţeles că cel
din faţa lui, deschizînd această perspectivă, schimbă, de fapt, toată lumea. Atîta
i-a fost de ajuns ca să se spele pe mîini, să-şi decline răspunderea. Vai de
cei ce şi-au asumat-o!
La Aiud, privind la „cămăşile verzi”, la aceşti copilandri neştiutori, încă
netrecuţi prin fălcile de fier şi dogoarea cazanelor, prin îngheţul de
singurătate al hrubelor, urmărindu-i cum, în naivitatea lor, se sumeţeau să
sfideze istoria, fără să ştie că ea începe şi se sfîrşeşte nu aici, ci dincolo,
mă întrebam: asupra căruia dintre ei va coborî harul marii mirungeri?
În faţa Aiudului, în ziua de Înălţare a Sfintei Cruci, am privit în oglinda
trecutului şi m-am ruşinat de îndoielile mele. Că închisorile încep şi se
termină, diaspora se întinde şi se risipeşte, noi înşine ne ridicăm şi trecem;
dar Legiunea rămîne, pentru că substanţa ei nu e numai din lumea aceasta. Şi
dacă cineva o chezăşuieşte în faţa Celui Preaînalt, acela e Arhanghelul
Biruinţei.
Constantin IORGULESCU
* Constantin Iorgulescu, „Dimensiunea transcendentă a politicului (III):
Mişcarea Legionară”, în Puncte cardinale,
anul IV, nr. 12/48, decembrie 1994, p. 5 (rubrica „Opinii”).
Slujbă de pomenire în mausoleul-biserică de la Aiud (Rîpa Robilor)
@Razvan Codrescu,
RăspundețiȘtergereNu stiu istorie atat de mult pe cat mi-as dori insa as vrea sa intreb :
Antonescu si ML nu au avut impreuna o istorie atat de fericita si totusi ambii doreau binele tarii.
Coruptia din partidele istorice era de notorietate.
Se pune intrebarea daca ML si Antonescu puteau executa o "simfonie" nationalista ?
P.S Demnitatea la romani...dupa atatea jertfe poporul este redus la tacere, ascultand predici comuniste la televiziuni capitaliste.
Toti stau speriati de nomenclatura lu'Piticu.
Halal generatie...de pensionari ...Distrug orice poate fi tineresc cu o voiosie molipsitoare.
Au tacut 50 de ani si au ajuns sa iubeasca comunismul. In plin capitalism..sa ne intelegem.
Deh..sindromul Stockholm...astia sunt oamenii care au demnitatea afectata !!???
Am scris primul post si in ideea in care romanii au mai mereu- in istorie - cate 2 , 3 variante dintre care nu stiu sa aleaga.
RăspundețiȘtergereSi mai mult de atat, lupta intre ei.
S-a schimbat ceva ?
Si comunistii sunt molipsiti de aceeasi boala .
Iar romanii adevarati rabda...
Pana si ortodocsii ...cu verb...simpatizanti ML sau nu...inca au dileme daca Vulcanescu a fost sau nu simpatizant legionar..
Situaţiile istorice sînt greu asimilabile, dar este cert că la noi tactica stîngii a fost mereu să dezbine dreapta, iar dreapta a avut mereu slăbiciunea de a se lăsa dezbinată, ajungînd să facă jocul stîngii, cu sau fără voie. O păţim iarăşi şi iarăşi - şi nu ne învăţăm minte.
RăspundețiȘtergereUnui anonim nepostat:
RăspundețiȘtergerePînă să vă dedaţi la insinuări maliţioase (pe care nu văd de ce vi le-aş fi postat), aţi face bine să citiţi, chiar pe acest blog ("Luptători împotriva lui Dumnezeu?"), ce cred eu despre Băsescu şi SUE. Poate veţi realiza cît de departe de realitate vîsliţi în apele murdare ale turpitudinii.
Din disputa recentă de aici pe tema referendumului nu aţi priceput absolut nimic. Poate că, făcînd efortul de a citi, veţi ajunge să mai pricepeţi cîte ceva (măcar din ambiţia de a nu rămîne cel mai stupid dintre anonimi).
P. S. Nu ştiu dacă aţi băgat de seamă, dar textul antologat despre Mişcarea Legionară nu-mi aparţine.