Carrie Vielle, Reatreat
I
Sfioasă te îndupleci
privirii cînd te pradă
şi tălpile desculţe
cu-atîta gingăşie
în moliciunea crudă a
ierbii se-nmlădie,
de-abia îndură ochii
aievea să te vadă.
Stîlpări de rugă
sfîntă par gleznele să-ţi fie
şi trupul tău se face
întreg luminii nadă,
iar verdele se-adună
sub geana ta grămadă,
cu licăriri piezişe de
taină aurie.
Cînd Dumnezeu îţi ţine
în palme firea castă,
mă simt, tîrcoale
dîndu-ţi, ca şarpele dintîi,
şi dragostea în mine
ca o ispită-adastă,
la pîndă să te muşte
de dalbele călcîi.
Şi ca o coastă lipsă
pe vis în jos mă dori,
sau ca o rană-n şoldul
luptat de-atîtea ori…
II
În aşternutul moale,
ca-n prima zi de goală,
te-ntingi în vis chircită,
cu trupul numai nuri,
şi-un rug atît de
dulce îţi arde viu în poală,
de nu mai poţi tu
însăţi pe tine să te-nduri.
Eu părul ţi-l cutreier
cu mîna mea domoală
şi ochii mei te pradă
în somn, ca nişte furi,
şi mă afund în tine,
tîrcoală cu tîrcoală,
cum pînda şi-o tîrăşte
un şarpe prin răsuri.
Dar simt că doar de-a
stînga iubirii voi rămîne
şi n-am să-ţi dau de
capăt oricît te-aş iscodi,
căci limba cărnii tale
abia de ştiu s-o-ngîne
aceste buze arse de
alte nostalgii…
Trupeasca frumuseţe
să-ncînte lumea poate,
dar la liman o alta e
cea care ne scoate.
III
Te-am tot cîntat şi
poate că-i vremea să te tac
şi minten să mă scutur
de farmecele tale,
căci se-ngustează
timpul ca un podeţ sărac
şi visurile toate o
iau de-acum la vale.
E vremea să ne facem,
în umbra morţii, mici
şi să-ncercăm, în
rugă, vecia cu piciorul,
căci prea-ndelung uitarăm
că sîntem nu de-aici
şi că ni-i dat să
ducem de-o altă lume dorul.
Sculaţi din somnul
cărnii spre-a duhului trezvie,
la ce ne mai e bună
iubirea fără cer
şi frumuseţea care, în
pala ei tîrzie,
e soră bună celor ce-n
gura morţii pier?
Cînd am avut o viaţă
să ne venim în fire,
blestem pînă la capăt vom
face din iubire?!
IV
De mii de ani iubirea
ne-atîrnă de păcat,
dar prea puţini pe
lume se-nvrednicesc să ştie
că noi din rai încoace
nicicînd cu-adevărat
n-am mai iubit
vreodată, ci doar pe datorie.
Nu-i slobodă iubirea
acolo unde-i moarte,
nici viaţa nu-i
deplină acolo unde-i vis,
ci ne cîrpim prin
veacuri, de cer rămaşi departe,
făptura grea de patimi
– ce-a doua fire ni-s.
Doar crucea îi mai
face pierzării poticnire,
dar tot mai mult
nebună smintelii noastre-i pare
şi braţele zadarnic,
din zare pînă-n zare,
şi le întinde marea şi
veşnica Iubire,
şi tot mai singur
strigă, pe Căpăţîna lui,
Hristosul îndurării,
din fiecare cui!
Răzvan CODRESCU
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu