ANTOLOGIA «PUNCTELOR CARDINALE» (I)

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

Inaugurez aici o rubrică de suflet, fatalmente subiectivă. În revista sibiană, al cărei redactor-şef am fost timp de două decenii, au apărut de-a lungul anilor texte numeroase, variate şi, desigur, inegale. Unele au avut un impact mai mare, altele unul mai mic, iar altele – nici un impact. Unele îşi păstrează actualitatea în întregime, altele doar în parte, altele – deloc. Toate dau însă seama, cu bunele şi cu relele lor, de unul dintre cele mai coerente şi mai susţinute eforturi postcomuniste de redefinire şi repunere în lucrare a dreptei creştine româneşti. Încerc această antologie cu încredinţarea că anumite texte (sau anumiţi autori, mulţi plecaţi dintre noi) merită repunerea în circulaţie, fie şi pe această cale modestă. Cît folos se va putea trage din acest demers, aceasta rămîne de văzut, de la cititor la cititor. Antologia se va structura cronologic, iar micile erori strecurate în revistă – fie ele de redactare, de culegere, de corectură sau de tipar – vor fi îndreptate tacit. Pentru fiecare text antologat se va preciza cu exactitate data şi poziţia apariţiei în revistă. Aici am decis să unific ortografia textelor antologate, optînd pentru cea cu î şi sînt. Atunci cînd mi se va părea de trebuinţă, voi sprijini textele vechi cu unele note actuale, aşezate în subsol. Dedic acest demers memoriei lui Gabriel Constantinescu (1921-2010), ctitorul şi veghetorul publicaţiei, precum şi tuturor ostenitorilor ei de odinioară. (R. C.)

Sibiu, Calea Dumbrăvii 109: casa familiei Constantinescu, 

în care a funcţionat Redacţia Punctelor Cardinale (1991-2010)

Revista Puncte cardinale – subintitulată iniţial „Periodic pentru afirmarea valorilor democraţiei creştine” (din ianuarie 1991 pînă în ianuarie 1992), apoi „Periodic independent de orientare democrat-creştină” (din februarie 1992 pînă în mai 1993), iar pînă la urmă „Periodic independent de orientare naţional-creştină” (din iunie 1993 şi pînă în decembrie 2010, cînd şi-a încetat apariţia) – a fost întemeiată de veteranul de război şi fostul deţinut politic Gabriel-Iacob Constantinescu (fiul cunoscutului scriitor sibian Paul Constant) şi a apărut lunar fără întrerupere, timp de 20 de ani (240 de numere), la Sibiu (unde a existat şi o editură omonimă). Site-ul revistei (www.punctecardinale.ro), înfiinţat în 2004 şi care i-a supravieţuit vreme de doi ani, va fi închis la sfîrşitul anului în curs. În perioada octombrie 1994 – iunie 1996 a apărut, tot lunar, şi suplimentul Lumea satelor (la iniţiativa şi cu sprijinul omului de afaceri româno-canadian Nicolae Pora). Nucleul redacţional al Punctelor cardinale a fost alcătuit din Gabriel Constantinescu, Răzvan Codrescu, Demostene Andronescu, Marcel Petrişor şi Ligia Banea (n. Constantinescu), dar din comitetul redacţional au mai făcut parte, în diferite perioade, şi alţii (îmi cer iertare că nu-i voi numi chiar pe toţi): Constantin Iorgulescu, Ion Ungureanu, Florea Tiberian, Pr. Gheorghe Calciu-Dumitreasa, Claudio Mutti etc. Trup şi suflet a fost alături de revistă şi editură d-na Maria Constantinescu (n. Blaj), cu nu puţine dintre camaradele de suferinţă din fostele închisori politice pentru femei (Ciuc, Mislea). Generaţia închisorilor comuniste a fost sufletul revistei şi i-a dus greul. O contribuţie decisivă au avut şi abonaţii din vechiul exil românesc (revista a fost răspîndită de-a lungul vremii, cu fireşti fluctuaţii, în Australia, Austria, Canada, Elveţia, Franţa, Germania, Grecia, Italia, Spania, Statele Unite, Suedia – şi, desigur, în Republica Moldova). Lista alfabetică a tuturor colaboratorilor şi a sprijinitorilor mai importanţi ai revistei poate fi accesată aici. (R. C.)

Pe vremea cînd Punctele cardinale erau încă tinere...

1991
CINE SE TEME DE NAŢIONALISM ?

I

Puţine cuvinte ale limbii române au avut o soartă atît de ingrată ca aceea a cuvîntului „naţionalism” (şi nu poate fi o consolare că şi-n alte limbi cuvîntul a pătimit la fel). Înnobilat de mai multe generaţii de ctitori ai României moderne şi obţinînd „sunetul secund” pe buzele şi sub pana lui Eminescu, el a fost răstignit apoi, dimpreună cu neamul românesc, pe toate crucile istoriei, ajungînd pentru unii un cult, iar pentru alţii o blasfemie. Excesele săvîrşite pe aiurea în numele lui, culminînd cu tragedia celui de-al doilea război mondial, au dat multora prilejul de a-l stigmatiza definitiv, cu o grabă explicabilă poate prin grozăvia cutărui ceas istoric, dar inexplicabilă în economia unui cuget sănătos.

Căci, în fond, un cuvînt rămîne un cuvînt, nefiind cîtuşi de puţin responsabil de realităţile care-l pot uzurpa la un moment dat, trăgîndu-l în cine ştie ce aventură colectivă sau individuală. Un cuvînt nici nu generează şi nici nu poate anula realităţi. Nu poţi pune ordine în lume bătîndu-te cu cuvintele, asemenea lui Don Quijote cu morile de vînt. Nu cuvîntul „comunism”, bunăoară, reprezintă în vremea din urmă necazul nostru cel mare, ci o anume realitate prezentă îndărătul lui. Zadarnic ne vom opinti împotriva cuvîntului cîtă vreme realitatea cu pricina se perpetuează printre noi, dispusă ea însăşi să ne dea o mînă de ajutor în acest asalt al neantului. Comuniştii înşişi simt că nu mai au ce face cu cuvîntul comunism şi se bucură chiar să ni-l ofere ca nadă, în locul prăzii concrete pe care ar trebui s-o vînăm.

S-ar cuveni, deci, să lăsăm în pace, măcar pentru o vreme, cuvintele. Dacă nu vrem ca realitatea, urmîndu-şi mersul netulburată, să ne întindă vreo nouă cursă, aşa cum am mai păţit-o de cîteva ori în istorie.

Cu naţionalismul s-a întîmplat şi se întîmplă un lucru asemănător. Dar în acest caz situaţia este mult mai complexă, pentru că faţă de cuvîntul naţionalism noi avem, la o dreaptă cumpănire, răspunderi şi datorii a căror uitare ar putea să echivaleze cu o întunecare fatală a conştiinţei noastre ca neam. Comunismul nu ne aparţine. El a fost şi a rămas străin limbii şi sufletului nostru, chiar dacă realitatea care s-a oploşit sub el ne-a otrăvit pe nesimţite lumea şi viaţa. Nici un geniu naţional autentic nu l-a sfinţit cu limba sau cu condeiul. Nici o conştiinţă naţională autentică n-a ales jertfa în numele lui. Şi aceasta pentru că el n-a acoperit niciodată o realitate cu adevărat românească şi n-a răspuns în nici un fel nevoilor noastre mai adînci. De el nu s-a legat nimic esenţial ziditor pentru destinul acestui colţ de lume.

Pe ideea naţională, însă, pe naţionalismul generos al începuturilor, s-a clădit însăşi România modernă. Sub semnul naţionalismului s-au adunat cîndva, pentru aproape o sută de ani, forţele creatoare de istorie şi de cultură ale acestui pămînt, de la naţionalismul romantic al paşoptiştilor, trecînd prin centrul de forţă al geniului eminescian, pînă la săvîrşitorii şi de-săvîrşitorii României Mari. Şi trezirea noastră de azi, atîta cîtă este, ar putea fi aşezată, cu grija cuvenită, sub semnul acestui cuvînt.

Am avea deci temeiuri destule spre a face dreptate cuvîntului, încercînd să-l salvăm atît de ignoranţi, cît şi de ticăloşi, căci din păcate pe limba acestora revine el cel mai des, ajungînd să însemne atît de multe încît riscă să nu mai însemne nimic. Şi ar fi păcat să-l pierdem tocmai în înţelesul lui cel bun, singurul care ne reprezintă şi care ne obligă.

Pilduitoare (şi) în acest sens au fost, nu demult, interviurile televizate luate d-lor Eugen Barbu şi Mircea Dinescu, în urma excluderii celui dintîi, cu argumente altminteri serioase, din rîndurile Uniunii Scriitorilor. D-l Eugen Barbu ar fi naţionalist. O afirmă mulţi dintre cei care nu-i pot uita trecutul, nici ierta prezentul. Iar el nu o neagă, insinuîndu-şi naţionalismul ca pe un fel de virtute. Ba mai mult: o datorie de bun român, într-o vreme în care ţara ar fi grozav de primejduită. Cunoscîndu-l însă din scrisul său găzetăresc şi din faptele sale mai vechi sau mai noi, nu putem să nu băgăm de seamă că avem de-a face numai cu naţionalismul luat în deşert. Este o primă cale de compromitere a cuvîntului şi a ideii. Să poată avea oare naţionalismul aceeaşi legitimitate în cazul unui Eugen Barbu, al unui Corneliu Vadim Tudor sau al unui Adrian Păunescu ca şi în acelea ale lui Bălcescu, Kogălniceanu, Eminescu, Coşbuc, Goga sau Nae Ionescu? Să facă parte oare din arsenalul naţionalismului autentic insulta, mistificarea, calomnia, compromisul, furtişagul literar, oportunismul, abjecţia în genere? Să fi avut naţionalismul autentic vreo legătură cu comunismul, cu Ceauşescu sau cu scursurile Securităţii? Să fi fost marii noştri naţionalişti, precum Eminescu (prietenul lui Moses Gaster) sau Goga (prietenul lui Ady Endre), nişte vajnici mîncători de unguri şi de evrei? În presa de scandal şi în limbajul mahalalei bucureştene să se fi enunţat principiile naţionalismului românesc? Hotărît lucru, cine vede naţionalism la Eugen Barbu şi la cei de teapa lui săvîrşeşte un sacrilegiu împotriva marilor noştri înaintaşi, precum şi împotriva limbii române.

Rezultă curios că unul dintre capetele de acuzare (pomenit de d-l Mircea Dinescu şi în interviul televizat) este tocmai... naţionalismul. Insinuat ca o virtute personală de către Eugen Barbu, naţionalismul este veştejit ca un păcat de moarte de către Mircea Dinescu (care-l împerechează, după un mai vechi obicei, cu termenul de „şovinism”). Iată o a doua cale de compromitere şi denaturare tendenţioasă a cuvîntului: diabolizarea ideologică. Preşedintele Uniunii Scriitorilor merge cu seninătate prin mijlocul ei, crezîndu-se convingător şi infailibil. Ne-am fi aşteptat de la un om de litere (chiar dacă şi-a făcut studiile la Academia „Ştefan Gheorghiu”) să aibă mai multă grijă cu cuvintele limbii române. Or fi impus comunismul şi stînga postbelică acest uz aberant, la noi şi aiurea, dar s-ar putea ridica pretenţia legitimă ca măcar purtătorii oficiali de cuvînt ai literelor române să evite probele de ignoranţă şi mult hulita „limbă de lemn”. Dacă nu din considerente filologice, măcar din respect faţă de idealurile curate care au ars cîndva cu flacără de duh românesc pe altarul acestui cuvînt. Poetul Mircea Dinescu s-ar fi cuvenit să-i reproşeze mai degrabă prozatorului Eugen Barbu uzurparea cuvîntului, iar nu să proptească părerea greşită că naţionalismul este o formă de ticăloşie în istorie. Pentru cazul Eugen Barbu, ar fi putut să spună simplu „şovinism” şi lumea ar fi înţeles despre ce este vorba. De ce să terfeleşti naţionalismul, în spiritul logoreei comuniste şi anti-naţionale, amestecîndu-l, cu suficienţă de analfabet, în cloaca unor extremisme murdare?

Ar fi vremea să părăsim o dată pentru totdeauna împerecherile acestea necinstite de termeni, cultivate în mod voit de politrucii ideologiilor dizolvante, mai ales sub steaua roşie apusă de curînd, cu scopul vădit de a compromite un termen prin asociere cu celălalt. Una este naţionalismul şi altceva este şovinismul, tot aşa cum una este misticismul şi alta obscurantismul, una credinţa şi alta fanatismul.

În privinţa naţionalismului, d-nii Barbu şi Dinescu vorbesc ce ştiu, dar nu ştiu ce vorbesc. Natura conflictului lor este alta, cu care naţionalismul nu are în mod direct de a face. E un conflict moral şi literar. D-l Barbu merita, neîndoielnic, această nouă dezavuare publică şi se iscă numai întrebarea dacă d-l Dinescu era cel mai nimerit să o exprime în faţa întregii ţări. Autorul Gropii nu este naţionalist, ci un gropar al adevăratelor idealuri naţionale, asemenea defunctului Ceauşescu. Ne aflăm doar în faţa unui om cu vocaţia mocirlei morale şi ideologice, gros de obraz şi tare de cerbice, care nici nu vrea şi nici nu poate să fie altfel. Că are porniri şovine este adevărat. Ajunge să-l numim cum se cuvine şi să ne ţinem departe de el. Pe noi înşine, dar şi unele cuvinte de-ale noastre, pe care n-avem nici o nevoie să le înjosim.

II

           

Privit fără patimă şi fără prejudecăţi, în perspectiva istoriei naţionale, naţionalismul acesta românesc, supus la atîtea abuzuri verbale, nu este decît sentimentul firesc, nepervertit de vreo ideologie, al apartenenţei obiective la o comunitate naţională, faţă de care orice om integru din punct de vedere moral şi intelectual îşi simte anumite datorii şi responsabilităţi. Naţionalist se cade a fi şi românul, şi maghiarul, şi evreul, şi neamţul, şi rusul, şi turcul, şi chinezul, şi orice neam al pămîntului care refuză să se trădeze pe sine, care-şi cinsteşte trecutul, îşi apără prezentul şi îşi prefigurează viitorul. Naţionalismul este sentimentul unei continuităţi creatoare, legate de o limbă şi de un teritoriu sfinţit cu talpa şi cu sîngele strămoşilor. În lumea lui Dumnezeu este loc pentru tot atîtea naţionalisme cîte neamuri există, cu condiţia ca fiecare să-şi chivernisească ce-i al său şi să nu rîvnească la ce-i al altuia. „Vreau să plutesc în plin umanitarism – spunea Octavian Goga prin 1927 – cu o singură condiţie: să fiu în luntrea mea şi să-mi iau toate măsurile să nu mă înec”. Umanitatea însăşi nu poate fi înţeleasă corect decît ca un concert de Dumnezeu rînduit al naţionalismelor creatoare.

Naţionalismul proriu-zis n-are de ce să ne sperie, aşa cum nu ne sperie nici mai vagul „patriotism”. În ce-l priveşte pe acesta din urmă, el a fost atît de supralicitat sub regimul lui Ceauşescu încît în conştiinţa multora a ajuns să se asocieze cu o notă de fariseism propagandistic. Ne paşte un nou păcat faţă de un cuvînt care, el însuşi, n-are nici o vină.

Dar dacă o lume fără „patriotisme” s-ar mai putea imagina (cum, de prin secolul al XVIII-lea, a şi tot fost imaginată), o lume fără naţionalisme este o imposibilitate în ordinea naturii, cel puţin atîta vreme cît omul păstrează un licăr de conştiinţă. Numai în absenţa conştiinţei (deci a înseşi condiţiei umane) naţionalismele ar putea să dispară ca idee şi ca sentiment, dar mă tem că atunci ele s-ar manifesta ca instincte. Căci în vreme ce patriotismul poate fi şi o problemă de opţiune (îţi poţi schimba „patria”, alegîndu-ţi una nouă, pe care s-o slujeşti corect, ca bun cetăţean, ba chiar să ajungi a o şi iubi cu vremea), naţionalismul e ceva dat pe verticala timpului, de care nu poţi fugi nicăieri în imensa orizontalitate a lumii. Patria, în înţelesul ei modern, este spaţială şi reversibilă. Neamul este temporal şi ireversibil. De aceea, chiar cînd îţi pierzi patria, neamul rămîne în tine. El este singurul bun pe care nu-l poţi pierde efectiv niciodată.

Orice atentat împotriva naţionalismului este tocmai de aceea un atentat împotriva umanităţii noastre depline. Cei care vor să facă din naţionalismul propriu-zis un fel de sperietoare a veacului nu pot fi calificaţi altfel decît ca nişte vrăjmaşi perverşi ai genului uman. Ei vor să ceară omului discontinuitate şi uitare, în vreme ce conştiinţa înseamnă tocmai memorie şi continuitate organică. N-ar trebui să ne plecăm urechea, uneori atît de încîntaţi, spre stingătorii de conştiinţe.

Tot din pricinile arătate mai sus, e limpede că nu putem renunţa la naţionalism, punînd în locul lui patriotismul, cum au încercat să facă ideologii comunişti. Patriotismul e un sentiment nobil, dar mult mai superficial. Cînd nu este o latură a naţionalismului, el devine o simplă convenţie istorico-socială. Pentru patriot, cum s-a spus, ubi bene ibi patria, în vreme ce pentru naţionalist ubi patria ibi bene.

Toate acestea, fireşte, privind lucrurile în puritatea lor. Şi patriotismul, şi naţionalismul pot deveni însă impure, pot degenera, numai că atunci cînd realităţile o iau razna, ele nu mai pot să încapă sub acelaşi nume, pentru că devin altceva. Naţionalismul, bunăoară, pierzîndu-şi temeiurile moral-spirituale, se poate transforma lesne în xenofobie şi politicianism de tip provincial, dar atunci îl vom numi „rasism” sau „şovinism”, ascuţindu-ne cugetul spre luptă împotriva acestora din urmă, iar nicidecum împotriva celui dintîi.

Trebuie să reînvăţăm „a deosebi duhurile”. Şi mai trebuie să pricepem că naţionalismul este lucrător cu oameni şi prin oameni. Or, după cum ne avertizează Apostolul Neamurilor, „toate sînt curate pentru cei curaţi”, iar „pentru cei întinaţi şi necredincioşi nimic nu este curat, ci li s-au întinat lor şi mintea, şi cugetul” (Tit 1, 15).

Naţionalismul nu este, în fond, nimic altceva decît regăsirea de sine a unui suflet curat în sinea cea mare al neamului său, precum şi asumarea conştientă a întregii existenţe sub semnul acestei identităţi. Iată de ce nu se poate vorbi de naţionalism nici în cazul lui Ceauşescu, nici în cazul lui Eugen Barbu: lor le-a lipsit şi dimensiunea purităţii morale, şi dimensiunea asumării jertfelnice.

Şi sperăm că d-l Mircea Dinescu, atunci cînd se joacă astfel cu vorbele, arătîndu-se temător de „naţionalism”, o face numai din nepriceperea de a alege cuvîntul potrivit, iar nu din laşitate sau din conştiinţa unei insuficiente purităţi...

Răzvan CODRESCU

* Răzvan Codrescu, „Cine se teme de naţionalism”, în Puncte cardinale, anul I, nr. 1, ianuarie 1991, p. 3 (cu urmare în p. 7). Republicat în retrospectiva din Puncte cardinale, anul XVII, nr. 8/200, august 2007, p. V (număr festiv).

În faţa bisericii Mănăstirii Cernica, pe la începutul anilor '90