ANTOLOGIA «PUNCTELOR CARDINALE» (III)

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

Revista Puncte cardinale – subintitulată iniţial „Periodic pentru afirmarea valorilor democraţiei creştine” (din ianuarie 1991 pînă în ianuarie 1992), apoi „Periodic independent de orientare democrat-creştină” (din februarie 1992 pînă în mai 1993), iar pînă la urmă „Periodic independent de orientare naţional-creştină” (din iunie 1993 şi pînă în decembrie 2010, cînd şi-a încetat apariţia) – a fost întemeiată de veteranul de război şi fostul deţinut politic Gabriel-Iacob Constantinescu (fiul cunoscutului scriitor sibian Paul Constant) şi a apărut lunar fără întrerupere, timp de 20 de ani (240 de numere), la Sibiu (unde a existat şi o editură omonimă). Site-ul revistei (www.punctecardinale.ro), înfiinţat în 2005 şi care i-a supravieţuit vreme de doi ani, va fi închis la sfîrşitul anului în curs. În perioada octombrie 1994 – iunie 1996 a apărut, tot lunar, şi suplimentul Lumea satelor (la iniţiativa şi cu sprijinul omului de afaceri româno-canadian Nicolae Pora). Nucleul redacţional al Punctelor cardinale a fost alcătuit din Gabriel Constantinescu, Răzvan Codrescu, Demostene Andronescu, Marcel Petrişor şi Ligia Banea (n. Constantinescu), dar din comitetul redacţional au mai făcut parte, în diferite perioade, şi alţii (îmi cer iertare că nu-i voi numi chiar pe toţi): Constantin Iorgulescu, Ion Ungureanu, Florea Tiberian, Pr. Gheorghe Calciu-Dumitreasa, Claudio Mutti etc. Trup şi suflet a fost alături de revistă şi editură d-na Maria Constantinescu (n. Blaj), cu nu puţine dintre camaradele de suferinţă din fostele închisori politice pentru femei (Ciuc, Mislea). Generaţia închisorilor comuniste a fost sufletul revistei şi i-a dus greul. O contribuţie decisivă au avut şi abonaţii din vechiul exil românesc (revista a fost răspîndită de-a lungul vremii, cu fireşti fluctuaţii, în Australia, Austria, Canada, Elveţia, Franţa, Germania, Grecia, Italia, Spania, Statele Unite, Suedia – şi, desigur, în Republica Moldova). Lista alfabetică a tuturor colaboratorilor şi a sprijinitorilor mai importanţi ai revistei poate fi accesată aici. Pentru unele detalii despre această antologie on-line, a se citi aici. (R. C.)

1992

MIRCEA ELIADE –

«CREDINCIOSUL FĂRĂ DUMNEZEU»?

I

Mircea Eliade, acest mare teoretician şi exeget al mitului, a devenit el însuşi un “mit”, cel puţin în aria culturii româneşti. Existenţa sa atît de “rotundă”, spiritul său atît de subtil, erudiţia “monstruoasă”, opera vastă şi polivalentă, precum şi fascinaţia exercitată de obiectul predilect al cercetărilor sale, toate acestea au făcut din el simbolul cărturarului “exemplar” şi un fel de autoritate nediscutată, citată şi invocată mereu şi pretutindeni, ori de cîte ori se întîmplă să vină vorba, în mediile mai mult sau mai puţin intelectuale, de problematica mistico-religioasă.

El a reuşit să ţină treaz, la noi şi aiurea, interesul multora faţă de universul seducător al “credinţelor şi ideilor religioase”, într-o vreme în care direcţia generală a spiritului s-a arătat a fi programatic alta. Dar ceea ce nu s-a observat, sau nu s-a rostit cu tărie, este faptul că modalitatea în care Mircea Eliade a abordat aceste lucruri reprezintă, dincolo de aparenţe, o aliniere la direcţia laică a spiritului modern. Mircea Eliade nu s-a aplecat asupra religiei ca religie, ci numai asupra religiei ca obiect cultural de studiu, amestecînd-o în aceeaşi retortă a cercetării cu mitologia şi cu magia şi aducînd totul la numitorul comun al ştiinţei, doar că într-un spirit mai larg şi într-un limbaj mai subtil, pe care mulţi şi l-au şi însuşit ca atare.

Cele mai păgubite au ieşit din acest demers tocmai marile religii vii, în frunte cu creştinismul. Omul cu o credinţă bine definită ajunge să constate, cu amărăciune, că Mircea Eliade nu-i este un aliat, ci că se comportă mai degrabă ca un subminator al spiritului religios autentic. Cu religiile periferice sau dispărute problema nu se pune la fel. Ne informăm asupra lor, cu o curiozitate exterioară, iar Mircea Eliade se dovedeşte aici o călăuză utilă, un fin vulgarizator. Dar ce va zice un creştin, un musulman sau un evreu – credincioşi efectivi, trăind religios şi gîndind teologic – despre modul în care Mircea Eliade înţelege să se raporteze la fiecare dintre “cele trei monoteisme”? Citind, ca creştin bunăoară, ceea ce scrie el despre creştinism, în marea sa Istorie… sau în alte lucrări (mai ales din perioada postbelică), rămîi dezamăgit pînă la revoltă. Şi te întrebi cum de s-au putut găsi chiar oameni ai Bisericii, “teologi cu diplomă”, care au putut să şi-l asocieze în discursul lor, furaţi probabil de audienţa publică a “limbajului” său şi de voga pe care a creat-o?! Poate că mai puţine ar avea să-i reproşeze adepţii anumitor doctrine spirituale indiene, căci acolo există fenomenul ciudat al “religiei fără Dumnezeu”…

Mircea Eliade este un minunat “maestru” pentru cei care nu cred în nimic, dar sînt dispuşi să acorde credit la toate. El a descoperit – sau mai degrabă a perfecţionat – metoda prin care se poate face prin universul religiilor un soi de turism rafinat. Mulţi îşi închipuie că au nimerit-o, cu ilustrul savant, pe calea “iniţierii”, ba încă a unei iniţieri extrem de comode (pentru că nu solicită nici o angajare reală), extrem de profitabile (pentru că-ţi pune la îndemînă nişte cunoştinţe insolite, cu care poţi epata oricînd, dacă nu-ţi lipseşte o anume abilitate) şi extrem de complexe (pentru că acoperă de-a valma şi religiosul, şi miticul, şi magicul, fără nici o discriminare valorică).

Pe Mircea Eliade termenul însuşi de religie îl cam incomodează, preferînd să vorbească mai degrabă despre “credinţe religioase” şi “idei religioase”. Un scrupul ştiinţific, se va spune. S-ar putea să fie aşa. Dar tocmai prea multele “scrupule ştiinţifice” ajung să te pună pe gînduri, căci se intră deja, cu fenomenul religios ca fenomen între alte fenomene, în cercul vicios al ştiinţei, unde orice fenomen studiat se modifică potrivit intenţiei cercetătorului şi potrivit instrumentului sau metodei cu care se face investigaţia, şi unde rămîne mereu un rest de incertitudine, un principial semn de întrebare, lăsînd deschisă perspectiva pozitivistă a “progreselor” viitoare. Orice om religios (şi chiar orice om nereligios de bună-credinţă) ştie însă că religiosul nu se cere cercetat din afară, ci trăit dinlăuntru; nu se asumă raţional, ci supraraţional; nu poartă în orizontul întrebării (ca filosofia), ci în cel al certitudinilor revelate (pe care – om liber – poţi să le primeşti sau să nu le primeşti, ceea ce-i o altă problemă).

Cu toată obsesia “sacrului”, care traversează opera lui, Mircea Eliade rămîne în orizontul “profan” al cercetării “neutre” (spiritele neutre sînt, probabil, marea pacoste a vremii noastre!), sub exigenţa aşa-zisei “obiectivităţi”. Ştiinţificeşte învăţăm de la el multe. Duhovniceşte nu ne învaţă nimic. Ba dimpotrivă, amestecă duhurile. Poziţia lui nu este prea diferită de cea a lui Blaga, care subordona religia culturii, “sugrumînd-o cu vorbe frumoase”, cum spunea un teolog.

Iată, deci, că nu numai sacrul se camuflează în profan (idee atît de dragă lui Mircea Eliade), ci şi profanul (laicul) se poate camufla în sacru (religios), pe fondul confuziei spirituale a lumii moderne!

Neînregimentarea religioasă a distinsului cărturar a intrigat încă din timpul vieţii sale şi s-a găsit cine să-l întrebe de-a dreptul asupra presupuselor sale convingeri intime. Răspunsul n-a venit, limpede, niciodată. Problema a fost ocolită cu eschive “savante” sau “principiale”, mergînd pînă la bagatelizarea întrebării. O anume “pudoare” a fost invocată şi ea. Unii mai speră să dezlege “enigma” cu vreo mărturie rătăcită prin vraful hîrtiilor postume. Nu cred însă că acestea vor dezvălui pînă la capăt mai mult decît “flirtul”  misteriosului savant cu anumite doctrine mai mult sau mai puţin exotice. Un flirt superior, ce-i drept, de care n-ar fi în stare chiar toţi cei cuprinşi de febra “iniţierii”...

Vorbind despre generaţia sa, marele apostat (mărturisit!) care este E. M. Cioran o caracteriza drept una de “credincioşi fără Dumnezeu”. Nu cred că această ilustră generaţie de gînditori români, formaţi, cei mai mulţi dintre ei, la şcoala lui Nae Ionescu,  ar putea intra în întregime sub această etichetă teribilă. Dar celor mai cunoscuţi dintre aceştia, trebuie să recunoaştem, le vine ca o mănuşă. Făcînd afirmaţia de mai sus, Cioran se definea în primul rînd pe sine. Dar şi un Noica sau un Eliade se arată a fi fost, în ultimă analiză, nişte astfel de “credincioşi fără Dumnezeu”. Destinul lor s-a împlinit exemplar, dar numai sub semnul culturii. Este calea pe care şi-au ales-o şi pe care a mers fiecare după geniul propriu, fără cine ştie ce scrupule sau nelinişti religioase.

Mircea Eliade constituie însă un caz deosebit, prin imixtiunea sa, altminteri foarte doctă, în planul mistic al lucrurilor, acolo unde numai oamenii cu adevărat religioşi ar avea dreptul moral să se rostească, în numele Dumnezeului în Care cred, pe Care-L mărturisesc şi cu Care comunică, perfect sau imperfect, dar străini de orice “neutralitate” călduţă, ca unii ce au ales să trăiască şi să moară pentru El.

Întîlnirea sufletului tînăr cu opera “ştiinţifică” a lui Mircea Eliade poate fi un cîştig, dacă o privim dinspre lotul culturii, dar ea poate să fie şi o pierdere, dacă o privim dinspre lotul religiei. Prin spiritul care-i guvernează cercetările, Mircea Eliade face un deserviciu flagrant tocmai religiei înseşi, riscînd să înmulţească turma “credincioşilor fără Dumnezeu”, a hermeneuţilor rafinaţi, care ciocănesc totul, dar nu se opresc la nimic, pentru că se cred prea deştepţi şi nu vor “să se sărăcească cu duhul”.

Cu Ioan Petru Culianu, chiar în 1986

II

Expresia tragică a unei astfel de atitudini ostile asumării “înguste” a unei credinţe, care nu-l caracterizează pe homo religiosus, ci mai degrabă pe bietul homo ludens, pare a fi fost chiar sfîrşitul marelui savant. Se poate spune orice despre ultimele zile ale lui Mircea Eliade, numai că a murit ca un om religios (şi cu atît mai puţin ca un creştin ortodox) – nu! După ce s- ocupat o viaţă întreagă cu religiile, după ce a teoretizat cu toate prilejurile valoarea transfiguratoare a morţii (corolar mistic al oricărei existenţe, salt şi salvare în eternitate), s-a trezit în faţa ei neliniştit şi neajutorat, agăţîndu-se cu disperare nu de vreuna dintre propriile sale teorii, nici de vreo “carte sfîntă”, ci de opul cvasi-pozitivist Life after life (Raymond Moody), coborînd dintr-o dată la nivelul cel mai vulgar al confruntării cu moartea. El caută să se convingă, în clipele de pe urmă, cu angoasa tipică a oricărui necredincios (sau a oricărui credincios inautentic), că moartea este “un semn de lumină”, că ea nu înseamnă pur şi simplu dispariţie în neant. E o prăpastie între seninătatea morţii “mioritice”, cu care s-au învrednicit să moară “oamenii arhaici”, analfabeţii aceia cu adevărat religioşi (pe care el însuşi i-a exaltat adesea în scrierile sale, mai ales în anii tinereţii) şi această moarte chinuită de savant americanizat.

Iată relatarea nefericitului său discipol, Ioan Petru Culianu: “M. E. citeşte foarte mult despre Life after life – Viaţa după viaţă – şi e convins că moartea e un semn de lumină. Repetă asta de mai multe ori. Chr. [soţia sa, Christinel – n. n.] şi S. L. [fiziciana Sanda Logan – n. n.] numesc autorii a două cărţi care au adunat mărturiile unor oameni scăpaţi ca prin minune de la moarte…”. Şi, mai departe, I. P. Culianu se întreabă şi-şi răspunde: “Oare pe cine încearcă să convingă de cele de mai sus, pe noi ori pe sine însuşi? Pe amîndoi [sic!], cred” (a se vedea M. Eliade, Memorii, vol. II, Ed. Humanitas, Buc., 1991, p. 202).

Te întrebi ce rost mai poate avea o “religiozitate” care nu-ţi dă sentimentul proiecţiei reale în veşnicie, certitudinea senină şi nediscursivă a propriei nemuriri?! Religia autentică, plenar întruchipată în creştinism, depăşeşte dihotomia tragică viaţă-moarte, rezolvînd-o în taina învierii. De altfel, religia înţeleasă ca simplu “exerciţiu” sau “joc” spiritual înlăuntrul istoriei nu este decît o seducţie absurdă şi vană. Iar pentru ca ea să nu rămînă numai atît, e nevoie ca omul să trăiască nu doar cu conştiinţa vagă a unei divinităţi cvasi-abstracte, ci într-o relaţie vie şi personală cu Dumnezeul unic şi real. La aceasta se referă şi Apostolul cînd zice: “Căci precum în Adam toţi mor, aşa şi în Hristos toţi vor învia! (I Corinteni 15, 22), însă “dacă nădăjduim în Hristos numai în viaţa aceasta, sîntem mai de plîns decît toţi oamenii” (I Cor. 15, 19).

Dar Mircea Eliade n-a sfîrşit prin a medita la Cuvîntul lui Dumnezeu, ci a înţepenit într-un fotoliu citindu-l pe Cioran (Exercices d’admiration). Dacă în tot ce ni se întîmplă sînt “semne” (una dintre obsesiile autorului Nopţii de Sînziene), atunci nu poţi să nu te întrebi dacă nu-i cumva şi acesta un “semn”: să închei conturile existenţei citind elucubraţiile “subţiri” ale unui ateu păgînizant!

Tot ceea ce a urmat a fost spectacolul jalnic al unei teribile confuzii spirituale, pe care Mircea Eliade însuşi a favorizat-o în sufletele celor apropiaţi: pe de o parte confuzia între religie şi cultură, pe de altă parte aceea între spiritul ecumenic tradiţional şi “ghiveciul” pseudo-religios al lumii moderne. La căpătîiul muribundului se citeşte şi se povesteşte: nu din Evanghelie sau din vreo carte de rugăciuni, ci din proza sofisticată a lui Lampedusa (nuvela Ligheia)! De această speţă a fost “Marea Veghe” de care pomenea I. P. Culianu. Vorba aceea, “moartea e pe noi”, iar noi ne îmbătăm cu Fabula acestei lumi…

Şi astfel românul botezat ortodox Mircea Eliade, omul cel mai norocos al unei generaţii martirizate sub semnul crucii lui Hristos, marele istoric şi teoretician al religiilor, idolul atîtor muritori ce s-au amăgit a fi descoperit prin el “sensurile originare” ale lumii şi ale vieţii, s-a stins, la 22 aprilie 1986, într-o atmosferă de coloratură sectaristă şi – cu sintagma generaţiei lui – „iudeo-masonică”, primind „extrema uncţiune” de la un pastor negru anglican, aşa cum el însuşi lăsase dispoziţie, “ca semn de înfrăţire între rase şi religii” (?!).

În ziua de 23 aprilie 1986 a fost ars într-un crematoriu din Chicago (“cremat”, zice I. P. Culianu). Serviciul memorial a avut loc în Capela Rockfeller. Atît la incinerare, cît şi la ceremonia ulteriară, s-au citit pagini din opera sa (filosoful David Tracy a înţeles să plaseze un pasaj din Mitul eternei reîntoarceri între două texte biblice: Înţelepciunea lui Isus Sirah şi Apocalipsa Sfîntului Ioan Teologul). Elogiul cel mai substanţial i l-a făcut evreul Saul Bellow.

Slavă Domnului că, fără nici o dispoziţie din partea răposatului, bisericile noastre ortodoxe din America l-au prohodit de la distanţă în legea strămoşească, rugîndu-se cu smerită cuviinţă pentru odihna sufletului său!

Un an mai tîrziu, la parastasul ţinut în ţară, la Biserica “Sf. Silvestru” din Bucureşti, mi-a fost dat să aud cu nedumerire pomenindu-se nu de “robul lui Dumnezeu Mircea”, ci de “robul lui Dumnezeu Mircea Eliade”… Poate că Dumnezeu (iertată să-mi fie vorba proastă!) a înţeles astfel mai bine despre cine se făcea pomenire şi, impresionat de atîta prestigiu ştiinţific, îi va trece cu vederea pînă şi păcatul împotriva Duhului Sfînt…

Răzvan CODRESCU

* Răzvan Codrescu, “Mircea Eliade – «credinciosul fără Dumnezeu»?”, în Puncte car­dinale, anul II, nr. 2/14, februarie 1992, p. 6 (cu urmare în p. 12).

P. S. Republicînd acest text pentru prima oară după 20 de ani, îl găsesc marcat de un anumit radicalism al tinereţii. Astăzi l-aş fi scris altfel, chiar dacă perspectiva critică ar fi rămas, în linii mari, aceeaşi. Sper să ajung să reiau discuţia într-un studiu mai amplu privitor la relaţia lui Mircea Eliade cu creştinismul şi ortodoxia de la un capăt la altul al vieţii sale (din anii de liceu, trecînd prin faza legionară, apoi prin diferitele faze ale exilului postbelic).