UN HAIDUC ÎMPOTRIVA UITĂRII ROMÂNEŞTI

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

Monahul Moise Iorgovan

Acest cuvînt a fost rostit, în rezumat, la lansarea bucureşteană a volumului şi DVD-ului intitulate Să nu ne răzbunaţi! Mărturii despre suferinţele românilor din Basarabia (Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2012), care a avut loc la Sala Rapsodia în seara de 19 mai a. c. şi în cadrul căruia au mai luat cuvîntul monahul Moise (alcătuitorul tulburătorului corpus documentar) şi maestrul Dan Puric (ca de obicei, gazdă exemplară şi complice încăpăţînat al „reacţiunii”). Îl postez aici în forma lui integrală, cu oarecare întîrziere, la sugestia mai multor cititori ai blogului (mai ales că unii dintre cei prezenţi la lansare au răspîndit prin tîrg percepţia lor personală, conform căreia eu mi-aş fi permis „teribilisme” şi „ireverenţiozităţi”, fiind chiar mai antipatic decît mi-am propus să fiu - şi/sau decît sînt de fapt, pentru multele mele păcate).  (R. C.)

I

Celui care ne-a adunat aici cu ultima sa ispravă, adică monahului Moise Iorgovan de la Oaşa, scriitorul şi fostul deţinut politic Marcel Petrişor obişnuieşte să-i spună, cu cea mai sinceră simpatie, Moise Tîlharul, desigur şi în analogie cu sfîntul din sinaxar (prăznuit la 28 august), dar mai ales pentru conotaţia de „haiduc” pe care cuvîntul „tîlhar” o avea odinioară. Şi cum mai potrivit i s-ar putea spune, în registru familiar, acestui neobosit iscoditor al trecutului nostru recent, atît de impunător şi fizic, şi moral, adevărată „cruce de voinic” în straie călugăreşti, haiducind aproape solitar prin codrii întunecaţi ai uitării româneşti, luînd cumva din bogăţia trecutului ca să umple, pilduitor şi răscumpărător, sărăcia de suflet şi de ideal a prezentului?

Vă amintiţi, poate, că se vorbea în discursul public al anilor ‘90 de aşa-zişii „domnişori mulţumiţi” din Occident, străini şi neînţelegători faţă de experienţele şi problemele Estului comunist şi postcomunist, bine camuflaţi în existenţa lor călduţă şi în conformismul lor ideologic. Iată însă că, după nici două decenii, nu ne mai confruntăm dramatic atît cu cecitatea „domnişorilor mulţumiţi” din Occident cît cu cea a „domnişorilor mulţumiţi” de acasă: riscăm să creştem noi înşine o generaţie de „domnişori mulţumiţi”, a căror comoditate se bazează în primul rînd pe ignoranţă şi uitare. De aceea trimite Dumnezeu cîte un haiduc, să le strice tabieturile mentale şi comportamentale, căci o lume fără memorie şi fără transcendenţă, fără comuniune cu morţii şi cu Dumnezeu, fără sensul suferinţei şi al jertfei, poate fi umană, în sensul umanismului laic, dar nu e omenească, în sensul omeniei creştine.

Omul creştin, cel ce umblă să se mîntuie urmîndu-L pe Hristos, este purtător de cruce: poartă, pe Golgota istoriei, crucea sa şi crucea fraţilor săi întru Hristos. Fără asumarea crucii, poate exista viaţă, dar nu poate fi înviere; or, „omul recent”, descreştinat şi desbisericit, trebuie readus să-şi pună această întrebare esenţială, pentru sine şi pentru ceilalţi: la ce bun o viaţă fără înviere?

Lecţia lui Hristos şi a tuturor martirilor – mai vechi sau mai noi – aceasta este: să faci vieţii parte de înviere, să (re)dai suferinţei sensul ei biruitor de moarte. Martirii luptei împotriva comunismului, prin suferinţa şi prin moartea lor, au fost şi rămîn marea provocare contemporană la retrezirea omului întru Hristos.

În acest sens merg şi strădaniile monahului Moise: să ne retrezească întru Hristos şi să ne reîntoarcă la noi înşine, nu cu predici abstracte, ci punîndu-ne în faţă oameni, fapte, mărturii. Aventura a început prin 2005 şi nu ştim cînd se va termina, dar ne dorim să fie cît mai lungă. Şi sînt temeiuri să credem că va fi, căci „Tîlharul” are, pe lîngă virtute şi vîrtute, şi atu-ul tinereţii.

A pornit – cum altfel? – de la Valeriu Gafencu, Sfîntul închisorilor, căruia i-a închinat, în 2007, o carte astăzi referenţială, a continuat cu masiva contribuţie la Viaţa Părintelui Gheorghe Calciu îngrijită la Mănăstirea Diaconeşti, iar marea sa năzuinţă a fost, în toţi aceşti, ani un vast Pateric al închisorilor, care se traduce, mai nou, în ciclul mărturisitor al suferinţei româneşti rebotezat Să nu ne răzbunaţi! (cu cuvintele atribuite lui Mircea Vulcănescu, filosoful-martir mort în 1952 în temniţa comunistă de la Aiud), inaugurat, din motive pe care singur vi le va expune, de volumul şi DVD-ul închinate suferinţei românilor basarabeni din anii terorii comuniste (probabil cel mai substanţial şi mai emoţionant memorial documentar de acest gen realizat pînă astăzi, cel puţin la meridian românesc).

II

Cum a fi simpatic este partea maestrului Dan Puric, în care nu poate fi concurat, eu am să-mi asum riscul de a fi mai degrabă antipatic.

Mai întîi am să mărturisesc că eu nu am reuşit niciodată să înţeleg pînă la capăt şi să mă împac pe deplin cu „testamentul” acesta atribuit lui Mircea Vulcănescu: „Să nu ne răzbunaţi!”. Nu pentru că nu este sublim, ci pentru că este, poate, prea sublim. E o legendă sau un adevăr atestabil? Greu de spus şi greu de documentat. Nu e oare un mesaj convenabil de minune opresorilor înşişi? Să fie atît de neîntemeiată bănuiala, formulată deja de alţii, că securiştii înşişi ar fi lansat formula, pentru a preîntîmpina reacţia ostracizantă a posterităţii? Trebuie însă spus că, chiar de va fi fost aşa, martirajul lui Mircea Vulcănescu nu iese cu nimic umbrit: el rămîne martir autentic prin suferinţa şi moartea lui jertfelnică, fie că a rostit, fie că n-a rostit cuvintele respective.

Dar la ce „răzbunare” ne referim, sau se va fi referit, cum se crede îndeobşte, Mircea Vulcănescu însuşi? La posibila „răzbunare legionară” (la Aiud deţinuţii legionari erau majoritari), cu care fusese toată viaţa în dezacord? Sau poate că vorbele lui nu au fost spuse atît pentru camarazii de suferinţă, în conjunctura respectivă, ci, cum e de părere însuşi monahul Moise, ca mesaj principial adresat posterităţii? E iarăşi greu de spus.

Nouă ne place să înţelegem lucrurile în dimensiunea lor creştină. Dar răzbunare nu înseamnă neapărat a plăti cu aceeaşi măsură, ca în Legea Talionului: „ochi pentru ochi, dinte pentru dinte”. A reduce cuvîntul la acest înţeles îngust nu este nici în spiritul profund al limbii române, nici în spiritul extrem de nuanţat al lui Mircea Vulcănescu (adînc tîlcuitor al „rostirii româneşti”, înaintea lui Constantin Noica). În sens larg, „a răzbuna” înseamnă „a face dreptate”, „a restabili o dreptate care a fost încălcată”. În sensul acesta s-a putut vorbi, biblic chiar, de „răzbunare divină” (nicidecum cu nuanţa catolicizantă de mai tîrziu). Cînd Goga spune retoric, de pildă, „Tu, Oltule, să ne răzbuni!”, e limpede că înţelesul este „Să ne faci dreptate!”, „Să nu ne laşi nedreptăţiţi!”. În acest înţeles, chiar răscumpărarea lumii prin Cruce este răzbunare: repunere a ceea ce e principial bun în cadrele unei dreptăţi temporar anulate. În fond, Noul Adam îl răzbună pe Adam cel vechi, scoţîndu-l din nedreptatea în care îl tîrîse diavolul şi readucîndu-l la menirea lui dintîi.

Sigur, răzbunarea poate fi, într-un sens restrîns, şi reacţie sălbatică sau copilărească, dar în sensul ei larg şi înalt ea este, înainte de toate, deconspirare a răului, pentru ca nu cumva ceea ce este bun să rămînă ruşinat, ci ruşinat să rămînă pînă la urmă răul, clar identificat ca atare şi dat în vileag, cum se spune. În acest sens, a-i răzbuna pe cei prigoniţi şi muceniciţi în temniţele şi lagărele comuniste nu numai că nu este neavenit, dar este o datorie. Să-i răzbunăm împotriva minciunii, uitării, indiferenţei; să facem dreptate memoriei lor, nu prin pedepsirea punitivă a cuiva, ci prin restituirea fără rest a adevărului.

Ei bine, în sensul acesta, monahul Moise, tîlharul/haiducul neuitării mărturisitoare, oricît nu s-ar crede şi nu s-ar vrea, este un răzbunător. Şi cu cît va răzbuna mai mult, cu atît mai plăcut va fi lui Dumnezeu şi mai fidel sîngelui sfinţilor necanonizaţi care strigă din pămînt pentru dreptatea lor şi a neamului românesc. Şi nu-i pot dori mai mult şi mai bine decît să-şi ducă răzbunarea pînă la capăt*.

III

Dar să coborîm din paradigmă în sintagmă. Acest nou „Memorial al durerii”, străluminat ca nici un altul pînă astăzi de sensibilitatea şi rigorile conştiinţei creştin-otodoxe, începe cu această mare rană deschisă a românităţii: Basarabia.

Cum obîrşia mea, pe linie maternă, este dincolo de Prut, la Cetatea Albă (Akkerman), azi parte a Ucrainei, iar nu a Republicii Moldova, am fost mereu sensibil la crucea istorică a românilor basarabeni. Mama, născută în 1929, era puternic marcată de amintirile evacuării forţate a Basarabiei din 1940 şi din fragedă copilărie am auzit multe despre faptele cumplite ale acelei vremi, pe atunci neştiind că ele fuseseră urmate, ani şi decenii de-a rîndul, de fapte încă şi mai cumplite, despre care dă cu prisosinţă mărturie şi documentarul realizat de monahul Moise: reocupaţia rusească din 1944, foametea organizată din 1946-47, întemniţările şi deportările ulterioare (pînă în fundurile Siberiei şi în Urali), cu care deveneam contemporan şi habar n-aveam.

Cu atît mai şocantă a fost pentru mine – şi iarăşi devin antipatic – experienţa pe care am trăit-o, ca profesor, pe la jumătatea anilor ‘90, cînd, la Liceul Pedagogic – Şcoala Normală „Elena Cuza” – din Bucureşti am avut (doi ani la rînd, cred) clase cu eleve basarabence, trimise să se pregătească în România ca viitoare învăţătoare. M-am iluzionat la început că mi se oferea prilejul să fac „misiune”, dar iluzia n-a putut dura prea mult. Toate fetele acelea tinere se purtau ca nişte surghiunite într-o lume în care nu se regăseau şi de care nu le păsa: nu le interesa nimic, nu citeau nimic, erau complet opace şi tot timpul plictisite, trăind numai, ca în regim de avarie, pentru vacanţele petrecute „la vatră”. Multe ar fi de spus, dar aleg un singur exemplu: cînd dădeau teză sau extemporal, scriau toate, invariabil: „Lucrare scrisă la limba moldovenească”. Zadarnic le spuneam că obiectul nostru de studiu se numeşte „Limba română” şi că „limba moldovenească” e o invenţie interesată. Explicam, dădeam exemple, mă aprindeam, păreau să înţeleagă, dar data viitoare, toate, iarăşi: „Lucrare scrisă la limba moldovinească”! N-au ţinut nici rugăminţile, nici ameninţările, nici sancţiunile… Dacă nu erau stresate, pur şi simplu căscau la orice discurs de limbă sau istorie românească. Iar noţiunile culturale le dădeau adevărate coşmaruri.

Profesoara care avea dirigenţia unei clase de basarabence a fost invitată într-o vară la Chişinău (şi în alte cîteva localităţi din care proveneau elevele) şi-mi povestea descumpănită ce constatase la faţa locului: cel mai bine vorbeau româneşte bunicii (pe care-i puteţi asculta, cu nostalgie şi nesaţ, şi pe DVD-ul monahului Moise şi al d-lui Bogdan Pîrlea), părinţii – aşa şi aşa, iar copiii – cel mai prost şi mai mult de silă. Tînăra generaţie nu citea decît ruseşte, nu se uita decît la posturile de televiziune ruseşti, iar de vorbit ruseşte aveau şi tot zelul, şi toată fluenţa. Limba şi problemele româneşti păreau să le fie doar o perpetuă corvoadă.

E o tragedie pe care ne convine să ne prefacem a n-o observa, preferînd să judecăm după o minoritate care mai păstrează o brumă de educaţie şi de simţire românească. Ca să se ajungă la acest hal de înstrăinare şi chiar de abrutizare sufletească au trebuit 200 de ani de teroare fizică şi intelectuală, iar „spălarea creierelor”, alternată cu adevărate forme de genocid, a atins cote maxime în anii bolşevismului. Ce formulă dibolică a fost aplicată ca să se ajungă, în doar cîteva decenii, de la consistenţa creştină şi naţională a generaţiei bunicilor (cei intervievaţi de monahul Moise au între 80 şi 103 ani) la inconsistenţa deconcertantă a generaţiei „moldoveneşti” actuale?!

Dar ce să ne mire ce au făcut ruşii bolşevizaţi cu românii, cînd ştim bine ce au făcut chiar cu ruşii lor! Citiţi, de pildă, cutremurătorul documentar Insula canibalilor, cu acei deportaţi în Nazino, din anii ‘30, aduşi în starea de a se vîna şi de a se mînca unii pe alţii! Te întrebi, în faţa acestor mărturii ale ororii, fără egal în istorie şi chiar întrecînd orice imaginaţie: ce ar putea sau ce ar mai trebui să ne facă ruşii ca să ne vindece o dată pentru totdeauna de înclinarea spre ei, din considerente materiale ori religioase, sau ce ar putea ori ar mai trebui să fie dat la iveală ca „domnişorii mulţumiţi” ai secolului XXI, de la Est la Vest, să se cutremure şi să priceapă ce a reprezentat cu adevărat comunismul?!

Cînd vezi halul în care au fost aduse noile generaţii şi direcţiile în care se îndreaptă lumea de azi, ruptă de Dumnezeu şi de tradiţie, nu poţi să nu te întrebi, citind sau vizionînd documentarele atîtor orori: la ce atîta suferinţă istorică şi la ce atîta moarte martirică de la un capăt la altul al secolului XX?!

Dar Dumnezeu ştie El de ce: pentru că fără toată această zestre răscumpărătoare, de suferinţe şi de moarte martirică, nu ne-ar mai răbda pămîntul, aşa nemernici cum am ajuns. Trăim pe datorie, din suferinţa şi din moartea lor, şi tot ei sînt şansa trezitoare pe care Dumnezeu ne-a lăsat-o la îndemînă, în acest tîrziu de lume. Depinde de noi şi numai de noi dacă vom şti pînă la capăt să ne-o asumăm şi s-o chivernisim în minţile şi în inimile noastre. Căci dacă nu-i vom răzbuna noi pe ei, restaurînd lumea în dreapta ei rînduială, se va răzbuna dreptatea pe noi, la Judecata din Urmă!

Răzvan CODRESCU

* Aş mai face aici o analogie: noi luăm adesea într-un sens îngust şi comod marile îndemnuri ale aleşilor lui Dumnezeu. E ca şi cu îndemnul paulinic de a ne supune stăpînirilor seculare. Dacă s-ar fi supus „Cezarului” pînă la capăt şi fără cîrtire, nici Botezătorului nu i s-ar fi tăiat capul, nici Domnul n-ar fi fost răstignit, nici Pavel n-ar fi murit din porunca împăratului Nero, nici sîngele martirilor n-ar fi curs trei secole ca un fluviu – dar atunci nici creştinismul n-ar mai fi fost răscrucea primenitoare a istoriei. Că nu supunerea oarbă (dedusă simplist dintr-o afirmaţie principială), ci nesupunerea sacrificială (cu toată răspunderea şi tot riscul) e adevărata atitudine creştină în faţa perversiunilor istorice ale puterii, aceasta o mărturiseşte în veac nu cuvîntul, ci sîngele lui Pavel. Tot aşa, că nu lipsa răzbunării şi răzbunătorilor, ci tocmai existenţa lor şi măsura în care ei îşi fac datoria, chiar cu preţul vieţii, este adevărata atitudine creştină în faţa călăilor neamului, aceasta o mărturiseşte în veac nu cuvîntul, ci sîngele lui Mircea Vulcănescu.

Mărturisitorii consemnaţi în acest volum sînt, în ordinea şi cu titlurile editoriale din sumar: Margareta Cemîrtan-Spînu (“Pasărea fără aripi”), Ion Moraru (“Sub semnul «Sabiei Dreptăţii»”), Galina Baranovschi Şapovalova (“În neagra străinătate”), Teodosia Cosmin (“De la Cosăuţi la vale…”), Tamara Oală Pleşca (“Singură printre străini”) şi Nicolae Istrate (“Am ieşit din închisoare neînrăit şi nerăzbunător…”).

Mărturiile sînt cutremurătoare, iar faptul că textul este susţinut de trei filme – Deportările din Siberia, Deţinuţii politici din Basarabia, Foametea din Basarabia (este vorba de foametea organizată din 1946-47, echivalînd cu un adevărat genocid, în care a pierit cam a zecea parte din populaţia provinciei, adică în jur de 150.000 de suflete) – realizate cu un profesionalism desăvîrşit (datorat cu precădere d-lui Bogdan Pîrlea) sporeşte considerabil impactul receptării şi valoarea de ansamblu a documentarului.