Spred-ul introductiv al dosarului Petre Ţuţea din numărul 104-105 al revistei Rost
(semnează: Răzvan Codrescu, Radu Preda, Dan Ciachir,
Florin-Ciprian Mitrea, Vlad Diaconu şi... Petre Ţuţea însuşi)
Pe Petre Ţuţea, acest “Socrate al românilor”, cum i-au spus unii, sau acest ultim “ţăran imperial”, cum i-au spus alţii, lumea românească postcomunistă îl mai păstrează în memorie ca pe legenda vie a anilor 1990-1991. Poate că el şi părintele Stăniloae au fost, aici acasă, ultimii mari interbelici în viaţă. Dar marele teolog era în primul rînd om de condei, nespectaculos în agora, pe cînd Petre Ţuţea a fost prin excelenţă un geniu al oralităţii, un om-spectacol, care-i fascina chiar şi pe cei care nu înţelegeau mai nimic din ce spunea (“Nu pricep, dar e grozav!”).
Lui nea Petrache nu-i plăcea să i se spună filosof: el, care-l citise pe Kant din scoarţă-n scoarţă, îi socotea pe filosofi, ca şi bătrînul Tertullian, nişte “patriarhi ai ereticilor”. Ei dizolvaseră cîndva Olimpul, iar acum stau gata să dizolve şi Taborul: se substituie constant, cu orgoliul lor “autonom”, zeilor/Zeului, relativizează marile adevăruri de credinţă, prefac în viciu nevoia întrebării. Paradigmei Căutătorului (filosoful, omul de ştiinţă – care, zicea el, nu-i decît “filosoful căzut în empirie”) îi opunea cu ostentaţie paradigma Misticului (omul religios, întruchipat suprem în omul creştin – cruciatul Adevărului revelat).
Creştinismul, “nebunia Crucii”, sfidează biata noastră raţiune autonomă, logica noastră formală, pragmatismul nostru empiric.
- Dar ce e, pînă la urmă, creştinismul, domnule Ţuţea?
- Păi uite, îţi răspund cu Chesterton: să crezi ceea ce nu este de crezut, să nădăjduieşti ceea ce nu este de nădăjduit, să iubeşti ceea ce nu este de iubit!
“Rezolvarea dumnezeiască a problemei lui Iov”, spusese Nae Ionescu, dascălul mărturisit al lui Petre Ţuţea...
Vindecat repede de stîngismele primei tinereţi, Petre Ţuţea şi-a asumat crucea şi a trecut cu ea prin toate bolgiile veacului. Crucii şi Neamului le era recunoscător că îi făcuseră onoarea să sufere pentru ele în temniţele comuniste... Între Dumnezeu şi neamul meu…
- Cum puteţi fi atît de naţionalist, domnule Ţuţea?!
- Nu mă pot abţine!
Dar neamul acesta îl binemerită, oare, pe cît l-a fost el iubit? E posteritatea “românului absolut” vie, cuviincioasă, creatoare? Cînd să-l îngroape în cimitirul satului său natal, la Boteni, în decembrie 1991, au constatat că groapa era mai mică decît sicriul! Cînd să fie sărbătorit la centenarul naşterii sale, în octombrie 2002, tot la Boteni, i s-a dezvelit solemn numai soclul, pentru că bustul nu era gata! Acum, la 20 de ani de la trecerea lui la Domnul, ce s-o mai întîmpla pe acolo, pe la Boteni? Că pe aici, pe la Bucureşti, nu pare să se întîmple mare lucru…
Răzvan CODRESCU
În memoria lui Petre Ţuţea, postez în continuare două texte pe care le consider deosebit de relevante (unul pentru latura filosofico-religioasă, celălalt pentru latura politico-economică a gîndirii sale): un mic eseu al lui Petre Ţuţea “Despre filosofi şi filosofie” (din arhiva revistei Puncte cardinale), înregistrat pe bandă de scriitorul Marcel Petrişor spre sfîrşitul anilor ‘80, apoi transcris şi diortosit de mine în vederea publicării (prima oară în 1992, în Puncte cardinale, ultima oară luna aceasta, în Rost), şi un interviu antologic cu Petre Ţuţea, realizat de scriitorul ieşean Cassian Maria Spiridon în 1990 şi apărut mai întîi în Timpul, apoi în volumul Între Dumnezeu şi neamul meu (aici am preluat textul din arhiva revistei Rost). Le-am adăugat o listă bibliografică ordonată cronologic (chiar dacă textele tipărite sub semnătura lui Petre Ţuţea nu sînt, de regulă, nici îndestul de sigure, nici îndestul de edificatoare, iar marea carte despre Ţuţea nu s-a scris încă). Am unificat ortografia tuturor textelor după uzanţa curentă pe acest blog. (R. C.)
PETRE ŢUŢEA DESPRE
FILOSOFI ŞI FILOSOFIE
Filosoful este omul care transformă în viciu nevoia întrebării. Încăpute pe mîna lui, chiar fructele inspiraţiei devin “probleme”. Întrebările filosofilor au topit cîndva Olimpul, acesta supravieţuind obscur doar în sufletul mulţimilor.
Filosoful se întreabă, util, comod sau gratuit, mişcîndu-se, cu problemele şi cu pseudo-problemele lui, între aporetic şi fals. Raţiunea filosofului poate plăsmui “simboluri” eficiente în lumea aparenţei, pe care el încearcă însă, în mod ilegitim, să le aplice apoi asupra transcendenţei. Pe calea aceasta se poate ajunge chiar la contestarea realităţii, transformînd esenţele din cuprinsul ei în “fantome ale creierului” (Kant). Întrebările filosofului pulverizează Realul; prin ele adevărul, binele, frumosul şi sacrul devin ficţiuni utile, comode sau plăcute, ori se prefac, dialectic, în aporii. Logicul şi senzorialul, raportate la Real, sînt deopotrivă neesenţiale. La nivel empiric sau logic, totul stă sub semnul fenomenului, al imanenţei, în vreme ce unităţile Realului sînt transcendente, atît prin origine, cît şi prin finalitate. Necesitate în devenire? Dar în orizontul material, al infinitului spaţio-temporal, “jocul apariţiei şi al dispariţiei” se desfăşoară arbitrar, sub semnul “realului imaginar”, fiindcă “tot ce devine nu este”, cum spunea bătrînul Parmenide. Astfel, unitatea şi multiplicitatea, calitatea şi cantitatea, esenţa şi lucrul – toate sfîrşesc în neant; căci acest joc, înlăturîndu-L pe Dumnezeu în numele abstracţiunilor raţionale, dă doar simpla iluzie a realului, chiar şi atunci cînd atribuie fiinţei pieritoare demnitatea participării conştiente la el, ca-n panteismul hegelian. De la presupusa “mirare primordială” (cu funcţiunea ei gnoseologic-trezitoare) şi pînă azi, omul singur n-a făcut nici un pas spre Absolut, cheltuindu-se neliniştit şi steril, precum Faust, în jocul magic al ficţiunii pure.
Filosoful nu este decît ipostaza “teoretizantă” a omului năuc, căutător între cele două lumi, confundîndu-le adesea şi nereuşind niciodată să şi le asume integral şi definitiv. De obicei, el amestecă ilegitim logicul cu ontologicul, pornind, precum Kant, de la prejudecata raţionalistă a inteligibilităţii sau non-inteligibilităţii realităţii, de parcă Realul s-ar sinchisi de raţiunea noastră autonomă. De aici şi confuzia frecventă între logic şi ideal (“Lumea inteligibilă este o lume a gîndirii pure, o lume ideală”, crede Kant). Dar sfera inteligibilului este logică, nu ideală, idealul fiind transcendent în esenţă, în sensul lui platonic. Un Goblot considera în mod eronat ideile platonice ca aparţinînd lumii inteligibile; acestea aparţin transcendenţei, supranaturalului, fiind arhetipuri, modele reale şi perfecte, la care gîndirea “participă” vocaţional. Schopenhauer le-a definit ca Urformen als Urkräfte, deşi în Fedru, unde se face teoria ideilor, aceste esenţe n-au formă şi nici culoare, distingîndu-se şi astfel de lucrurile sensibile. Inteligibilul nu este idealul propriu-zis, ci doar cel mult unul imperfect, reflectat; el nu trebuie confundat cu transcendentul, cu “supranaturalul”, la care filosofia modernă nici nu mai are acces.
În definitiv, ce este filosofia? Este ştiinţa umanistă – a omului întrebător – care problematizează gnoseologic şi axiologic, încercînd să depăşească jocul dintre ontic şi logic, dar amestecînd ilegitim cele două planuri. Ea este produsul neliniştii omului autonom, ştiinţă imanentistă a întrebărilor, a problemelor izvorîte din aventura istorică a “omului-demiurg”, al cărui orgoliu întreţine iluzia că lumea poate fi constrînsă să i se dezvăluie. Acest “om-demiurg” se crede “legiutor al raţiunii sale” (Kant), al vieţii şi al lumii, devenind robul propriilor ficţiuni, al acelui als ob kantian pe care un Vaihinger l-a înţeles atît de bine. Ambiguul termen grecesc de philo-sophía exprimă astăzi tocmai autonomia raţiunii problematizante. Spiritul filosoficesc, născut, geograficeşte vorbind, în străvechea lume euro-mediteraneeană, reprezintă nefericita detaşare orgolioasă a omului de tip european de puterea revelatoare a divinităţii, reducerea acestuia la sine însuşi, la conştiinţa sa întrebătoare. Filosofia propriu-zisă nu poate fi înţeleasă decît prin dihotomia ortodoxie – heterodoxie, spirit mistic – spirit raţional. Refuzînd Absolutul ca instanţă supremă şi absolutizînd ilegitim dimensiunea imanentă a cunoaşterii, spiritul filosofic cade în infinitul rătăcirii raţionale. Căutătorul “alege şi, alegînd, rătăceşte”. Asta l-a făcut probabil pe Tertullian să vorbească despre filosofi ca despre nişte “patriarhi ai ereticilor”.
La greci, “Olimpul s-a dizolvat raţional sub puterea negativă a întrebărilor”, tot aşa cum, sub ispita demiurgiei, protopărinţii au pierdut paradisul, tot aşa cum neliniştea demonică a omului modern îl îndepărtează de adevăr (“triumful aparenţei”, cum spunea Alain despre gnoseologia kantiană). Numai credinţa îl poate scoate pe om din chinul existenţial produs de întrebările fără răspuns (sau cu prea multe “răspunsuri”, ceea ce este acelaşi lucru), abătîndu-l dinspre utilităţile, plăcerile şi comodităţile trecătoare, dinspre acea “goană după vînt” de care vorbea Ecclesiastul, spre Absolutul divin, spre maiestatea unică şi netrecătoare a Logosului revelat. Omului “muşcat de şarpele demiurgiei” (Nae Ionescu) i se opune omul îndumnezeit, misticul care “se înalţă smerindu-se” şi “crede ca să cunoască” (Anselm de Canterbury).
Oricine, spune Bossuet, e liber să aleagă între “calea omului” şi “calea Domnului”. Şi tot el: “Raţiunea omului să tacă atunci cînd intră pe calea Domnului”. Nu este vorba să tacă în sensul de a se anula, ci în sensul de a se smeri. Pe cealaltă cale, pe “calea omului”, raţiunea sfidează Logosul divin prin logoree: se semeţeşte şi piere pe limba ei.
Filosofia? Mie nu mi se pare altceva decît o rafinată trăire în promiscuitate cu moartea şi cu neantul…
UN INTERVIU DIN 1990
CU PETRE ŢUŢEA
Interviul pe care îl propun în continuare l-am realizat în toamna anului 1990, în garsoniera filosofului, aflată la etajul 8 al unui bloc bucureştean, pe strada Şipotului. Era un spaţiu auster, cu un pat mare în dreapta, cum intrai în încăpere. La capătul patului era o ladă pentru aşternuturi, iar la perete un raft plin de cărţi, în principal în limba germană. În faţa patului era o masă înconjurată de cîteva scaune, iar în stînga încăperii un alt raft cu cîteva poliţe, la fel de plin cu cărţi vechi. Nu eram prima oară prezent în garsoniera filosofului. De această dată aveam la mine un reportofon. Petre Ţuţea era, ca întotdeauna, pregătit pentru un dialog – care nu putea fi decît un adevărat banchet platonician. Eram însoţit în austera garsonieră, cînd am făcut înregistrarea, între alţii, şi de Titus Ceia.
La ultima întîlnire cu filosoful, la patul de spital, eram împreună cu Marcel Petrişor, scriitor şi fost deţinut politic – aveam reportofon, dar Petre Ţuţea nu mai era decît o palidă umbră a celui pe care l-am cunoscut în anii ‘70 şi care era încă atît de plin de forţă spirituală doar cu cîteva luni în urmă, cînd înregistram acest dialog. (Cassian Maria Spiridon)
Tovarăşul Stalin i-a dizolvat sufleteşte
şi i-a ucis biologic [pe mujicii ruşi]…
Ce credeţi, domnule Ţuţea, despre economia de piaţă?
Asta e o vorbă pur şi simplu. Păi ce, poate să existe economie fără piaţă?! Pînă acum n-a fost piaţă? Lăsînd gluma deoparte, ceea ce contează cel mai mult într-o economie este întreprinzătorul. La oraş, întreprinzătorul – la ţară, gospodarul! Lozinca liberalilor moderni e că statul e un prost gospodar. Pentru asta însă nu există decît un singur remediu: triumful interesului privat. O liberalizare a economiei! După dumneavoastră, care ar fi cea mai puternică cetate economică în ziua de azi? Vă spun eu: liberala Americă! Din punctul acesta de vedere, europenii sînt, pardon de cuvînt, nişte băşinoşi.
Nu credeţi, totuşi, că Germania, după ce s-a reunificat, a dobîndit o mare şansă?
Deocamdată nu arată. Şi asta deoarece germanii nu au vocaţie politică. Sînt doar nişte buni gospodari şi asta nu ajunge. Nici alţi europeni nu au şanse mai mari. Să-i luăm, de pildă, pe francezi, care s-au democratizat total. Ei bine, democraţia totală este cimitir istoric. Europa poate azi exporta idei, tehnică, ştiinţă, însă politic este zero.
În urmă cu ani aţi prezentat comuniştilor un proiect de reforme economice…
Nici nu mi-au răspuns. N-aveau ei ce discuta cu un om pe care-l ştiau de dreapta. Eu am fost totdeauna de părere că singurul mijloc de a ridica omul din cele patru labe antropoidale în care a căzut este dreapta. Chiar extrema dreaptă. Indolenţilor, bîte pe spinare pînă fac băşici! La figurat, bineînţeles, deşi n-ar strica nici la propriu… Ruşii ar fi putut avea o şansă prin extrema dreaptă. Dar ruşii nu au vocaţie istorică. Au doar vocaţia de cireadă.
Ruşii au făcut în schimb bolşevismul. Zic unii că l-ar fi făcut evreii, dar, întreb eu, de ce nu l-au făcut evreii la francezi? Sau la germani, că Marx era evreu german? Nu l-au făcut pentru că ăştia, măcar, nu sunt cirezi! Bolşevismul a putut prinde la un popor agrar, nu la orăşeni. […]
Ca să vă spun drept, are mare importanţă şi un alt lucru: fondul rasial. Socialismul „prinde” pe un fond rasial imbecil. Cultură inexistentă, cirezi rurale, plus un fond rasial imbecil, şi iată că socialismul devine doctrină… şi se îndreaptă spre faliment! S-a început cu o minciună: li s-a spus oamenilor că li se dă pămînt, după asta au fost beliţi şi li s-a luat pămîntul înapoi. Tovarăşul Stalin i-a dizolvat sufleteşte şi i-a ucis biologic. […]
În belşugul de acolo [din America]
nu poate apărea o gîndire teologică…
Ce credeţi, va mai fi o Românie Mare?
Păi... este aproape mare. Ce-i mai lipseşte? Doar Bucovina şi Basarabia. Numai că nu prea depinde de noi problema Basarabiei, că acolo e căpcăunul rusesc. Cît mai e… Cînd mă gîndesc: dacă nu i se întindea Rusiei mîna de către evreii americani, acum se puteau întîmpla multe lucruri importante în lume… Era o vorbă: să ne ferească Dumnezeu de triumful Americii şi al Rusiei, şi au triumfat amîndouă. Acum se înţeleg de minune.
Pe noi ruşii ne urăsc. Ei ne consideră – Hruşciov a şi declarat-o – „o insulă latină care izolează slavii de nord de slavii de sud”. Şi nu mai e nimeni care să ne ajute. Statele Unite nici nu s-au născut, sînt un munte care stă pe loc. Asta din cauza amestecului de rase care există acolo. Americanii fac întreg haosul planetar, ei gîndesc negustoreşte.
Dacă americanii n-ar gândi negustoreşte, ci, să zicem, teologic, ce s-ar întîmpla?
Ar muta Sfîntul Scaun de la Roma la Washington. Ar crea unitatea creştină. Dar în belşugul de acolo nu poate apărea o gîndire teologică. N-au vocaţie, ci Îl invocă pe Dumnezeu numai ca să le binecuvînteze prăvăliile. Numai că se întâmplă un fenomen ciudat: un german, un francez, un orice care ajunge în America… se americanizează. Ţin minte că am fost odată, la Moscova, în conflict cu un american. În salonul lui Gafencu. I-am făcut o impresie detestabilă americanului acela…
Tragedia omului de azi este că americanii dictează. Dictează economic, vamal, naval, aerian. Doar atît că nu exercită cum ar trebui stăpînirea lumii, decît la casele de bani. N-au orgoliu politic. Nenorocirea este că americanii sînt foarte puternici şi nu se poate deocamdată ca lumea să le scape de sub control. Sînt cei mai bine înarmaţi; ruşii nu pot duce cursa înarmării cu americanii, cu surprizele lor tehnice.
Şi totuşi americanii i-au menajat pe ruşi într-un moment destul de important…
Asta îi va costa. De altfel, după cum ştii, au dispărut ei şi romanii… Istoria nu iartă, americanii vor îmbătrîni şi ei. Eu, cînd eram tînăr, am scris o prostie: că marile puteri au murit. N-au murit încă, dar e inevitabil. Cu progresul tehnic însă, astăzi, s-ar putea ajunge la situaţii hilare: dacă Elveţia, de pildă, ar avea superioritate tehnică militară, i-ar putea cere o capitulare URSS-ului. La asta ar putea duce concentrările de energii imense în spaţii mici. Repet, însă, orice democraţie este un cimitir istoric.
Cît aş fi de aristocrat în gîndire,
politiceşte sînt democrat…
Să înţelegem că noi ne facem intrarea într-un cimitir istoric?
Noi n-avem nici măcar democraţie. Un cimitir istoric presupune un trecut de viaţă care să fie îngropat… Noi am jucat în Evul Mediu un rol foarte important. Principatele – şi Muntenia, şi Moldova, ba chiar şi Transilvania – s-au bătut separat cu Imperiul Otoman într-un mod glorios. Cînd Ungaria era făcută paşalîc, noi îi băteam pe turci.
Pentru că veni vorba de Ungaria, se agită în ultima vreme ideea că Ungaria este un pericol. Dumneavoastră ce credeţi?
Pentru cine? Pentru România?! Ştiţi ceva, eu nu mor de rîs, că nu sînt cardiac. Iar dacă fac gălăgie dînşii, fac aşa, ca o tobă pe care o baţi, dar nu spune nimic.
Şi totuşi, de mai multe luni se perpetuează o stare de tensiune…
Păi… nu sînt ei de vină. Vinovaţi sînt măgarii de la Bucureşti, care nu ştiu să facă ordine. La posibilităţile noastre, s-ar putea face ordine la Tîrgu Mureş şi în secuime în trei ore. Cu scuze! Dar cine să facă uz de forţa de ordine a românilor, dacă românii sînt conduşi de nişte nevolnici? Aici nu e vorba de legi, ci de oameni.
Să ştiţi un lucru: eu, cît aş fi de aristocrat în gîndire, politiceşte sînt democrat. Masa e absolută: fiecare prost luat în parte e un prost şi atît. Dar toţi proştii ăştia împreună sînt un principiu istoric. Cineva, îmi pare că Aldous Huxley, a spus: „Un singur lucru mi se pare sublim. Nu un spectacol cosmic, care nu-mi spune nimic prin materialitatea lui, ci o mulţime desfăşurată revoluţionar în acţiune”. Dar revoluţia n-o face mulţimea. Ea joacă doar rolul apei în vas: îl umple, nu dă forma vasului.
Domnule Ţuţea, care ar fi, după dumneavoastră, cea mai ilustră figură istorică a secolului al XVIII-lea?
Napoleon. Un om care a refăcut ordinea naturală, punînd parul pe haimanalele de pe uliţă. El face adevărata istorie a Revoluţiei franceze. Cînd a fost întrebat Napoleon cum îşi explică intrarea armatelor sale în Ţările de Jos, ca pe bulevard, în timp ce regii Franţei se opinteau la ele zadarnic, dînsul a răspuns: „N-au intrat armatele Franţei, ci ideile revoluţionare de pe drapel!”. Începuse o nouă filosofie a Istoriei!
Social-democraţia
e anticamera comunismului…
Credeţi că ideea comunismului ar fi avut vreo şansă dacă încăpea pe alte mîini?
Care mîini pot transforma o eroare în adevăr? Cel mult, dacă încăpea pe alte mîini, se termina mai repede cu comunismul. Sigur!
Ce părere aveţi dumneavoastră despre social-democraţie?
Social-democraţia e anticamera comunismului. Comuniştii nu sînt decît moştenitorii social-democraţiei. Pentru atitudinea mea faţă de social-democraţie s-a găsit un motiv în plus să fiu bătut la fund cînd eram în închisoare…
Dacă veni vorba, hai să vă povestesc ceva: odată, un codoş de acesta, cum mişunau atunci printre torţionarii noştri, s-a dus la comandantul închisorii şi l-a rugat să-i dea voie să vină pe la mine ca să mă asculte vorbind. „Păi bine, măi boule, ce înţelegi tu din ce vorbeşte ăla?”, l-a întrebat comandantul. „Nimic, dar le vorbeşte grozav!”, a răspuns individul.
La anchetă m-au întrebat: „E adevărat că ai lăudat social-democraţia?”. Iar eu le-am răspuns verde: „Este laptele bătut al comunismului”. Ştiţi ce vor social-democraţii? Să facă şi bine, dacă se poate, dar să nu-l facă aşa cum trebuie. Numai că, dacă prin social-democraţie s-a intrat în comunism, nu se poate ieşi din comunism tot pe-acolo. E ca o uşă care se poate deschide numai dintr-o parte, social-democraţii nu au forţă activă de luptă. N-au guvernat Germania social-democraţii? Drept care „au făcut pe ei”.
Acum cea mai bună doctrină politică ar putea fi cea liberală. Liberalii clasici, care organizează societatea pe personalitatea umană.
Şi care credeţi că este sistemul social cel mai bun?
Cel care pleacă de la respectul „măştii” de om: democraţia. Democraţia obligă, prin însăşi ordinea ei ideologică, idiotul să stea alături de geniu şi să-i poată zice: „Ce mai faci, frate?”. Partea proastă este că oamenii de excepţie pot ajunge captivi în cirezile democratice. Ce decide masa are un caracter absolut, deoarece prin masă se exprimă specia însăşi. Prin individ se exprimă personalitatea. Numai că, uneori, un individ ajunge să influenţeze foarte mult asupra maselor. Aceştia sînt Aleşii. Istoria este făcută de Aleşi. Paradoxul societăţii umane este că mulţimea îi produce pe conducători, iar aceştia o conduc.
Francmasoneria doreşte puterea,
cu lozinci democratice…
Ce-aţi putea să ne spuneţi dumneavoastră despre francmasonerie?
S-a născut în Evul Mediu ca o reacţiune împotriva tiraniei de atunci. Pe parcurs au luat-o în stăpînire evreii. Au transformat-o în unealtă de stăpînire iudaică. Iniţial, nimeni nu putea deveni, să zicem, Cavaler de Rose-Croix dacă era evreu. Ulterior, s-a putut orice. Asta a fost de fapt - uite, aici fac poate un păcat, sunt totuşi fecior de popă, dar o spun - fructul neputinţei creştinismului tolerant pînă la refuz. Argetoianu a fost odată întrebat de nişte tineri: „Sînteţi francmason, domnule ministru?”. La care el le-a răspuns: „Fugi, bă, de-aici! Am fost, e un fleac!”. Francmasoneria doreşte puterea, cu lozinci democratice. Nu sînt religioşi. Au o singură religie: propria lor doctrină. Pe duşmani îi anulează social. Au o structură supranaţională. Deci, sînt antinaturali. Toţi cei care aspiră la unitatea speciei om anulează principiul competiţiei între popoare. Anulează însăşi principiul civilizaţiei moderne, născută prin luptă.
Domnule Ţuţea, nu credeţi că acum poporul român trăieşte, după 45 de ani de comunism, o renaştere naţională?
N-am ieşit încă din comunism. N-am ieşit încă din această invenţie năucă.
A consemnat
Cassian Maria SPIRIDON
Boteni: mormîntul lui Petre Ţuţea (6.X.1902 - 3.XII.1991)
PETRE ŢUŢEA: REPERE BIBLIOGRAFICE
Cărţi de Petre Ţuţea:
Manifestul Revoluţiei Naţionale, Tipografia Miron Neagu, Sighişoara, 1935 (în colab.); reed.: Editura Crater, Bucureşti, 1998.
Bătrîneţea şi alte texte filosofice, Editura Viitorul Românesc, Bucureşti, 1992.
Între Dumnezeu şi neamul meu, Fundaţia „Anastasia” – Imprimeria „Arta Grafică”, Bucureşti, 1992.
Mircea Eliade, Biblioteca Revistei „Familia”, Oradea, 1990; reed. 1992; ed. nouă: Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2007.
Omul. Tratat de antropologie creştină. 1. Probleme sau Cartea întrebărilor, Editura Timpul, Iaşi, 1992.
Reflecţii religioase asupra cunoaşterii, Editura Nemira, Bucureşti, 1992.
Proiect de Tratat. Eros, Editura Pronto, Braşov – Editura Uniunii Scriitorilor, Chişinău, 1992.
Philosophia perennis, Editura Icar – Editura Horia Nicolescu, Bucureşti, 1992; reed.: 1993.
Lumea ca teatru. Teatrul seminar, Editura Vestala – Editura Alutus, Bucureşti, 1993.
Omul. Tratat de antropologie creştină. 2. Sistemele sau Cartea întregurilor logice, Editura Timpul, Iaşi, 1993.
321 de vorbe memorabile ale lui Petre Ţuţea, Editura Humanitas, Bucureşti, 1993 (numeroase reed.).
Nelinişti metafizice, Editura Eros, Bucureşti, 1994.
Filosofia nuanţelor (Eseuri. Profiluri. Corespondenţă), Editura Timpul, Iaşi, 1995.
Ieftinirea vieţii. Medalioane de antropologie economică, Editura Elion, Bucureşti, 2000.
Reformă naţională şi cooperare. Manifestul revoluţiei naţionale. Istoria cooperaţiei. Addenda, Editura Elion, Bucureşti, 2001 (în colab.).
Anarhie şi disciplina forţei, Editura Elion, Bucureşti, 2002 (articole din tinereţe).
Omul. Tratat de antropologie creştină, ediţie integrală şi definitivă, Editura Timpul, Iaşi, 2003.
Scrieri filosofice, vol. I, Editura România Press, Bucureşti, 2005.
Scrieri filosofice, vol. II, Editura România Press, Bucureşti, 2006.
Aurel-Dragoş Munteanu, Editura România Press, Bucureşti, 2006.
Fragmente, Editura România Press, Bucureşti, 2007.
Cărţi despre Petre Ţuţea:
„Ultimul Socrate”. Petre Ţuţea – încercare de portret, Bucureşti, 1992 (broşură colectivă).
Radu Preda, Jurnal cu Petre Ţuţea, Editura Humanitas, Bucureşti, 1992; reed.: Editura Deisis, Sibiu, 2002.
Dorin Popa, Convorbiri euharistice: Petre Ţuţea, Neagu Djuvara, Sorin Dumitrescu, Andrei Pleşu, Institutul European, Iaşi, 1992.
A. I. Brumaru, Pariul cu legenda sau Viaţa lui Petre Ţuţea aşa cum a fost ea, Editura Athena, Bucureşti, 1995.
Victor Stoica, Memorii. Petre Ţuţea la verticală, Editura Fides, Iaşi, 1998.
Radu Sorescu, Viaţa şi opera lui Petre Ţuţea, Editura Scripta, Bucureşti, 1999; reed.: Editura Alma, Craiova, 2003.
Răzvan Codrescu, „Eşecul «omului autonom». Scurtă introducere în gîndirea lui Petre Ţuţea”, în vol. De la Eminescu la Petre Ţuţea. Pentru un model paideic al dreptei româneşti, Editura Anastasia, Bucureşti, 2000, pp. 213-224.
Andrei-Iustin Hossu, Tăinuind cu Petre Ţuţea, Criterion Publishing, Bucureşti, 2000.
Vasile C. Nechita, Petre Ţuţea şi provocarea sa economică, Sedcom Libris, Iaşi, 2000.
Constantin Albuţ, Metafizica absolutului la Petre Ţuţea, Sedcom Libris, Iaşi, 2000.
Gabriel Gheorghe, Petre Ţuţea între legendă şi adevăr, Editura Fundaţiei „Gândirea”, Bucureşti, 2001.
Ion I. Brătianu, Mereu actualul Petre Ţuţea, Editura Fundaţiei Culturale „Ion I. Brătianu”, Bucureşti, 2003.
Alexandru Popescu, Petre Ţuţea between Sacrifice and Suicide, Balliol College, Oxford, UK Ashgate, 2004.
Alexandru Popescu, Petre Ţuţea between Sacrifice and Suicide, Balliol College, Oxford, UK Ashgate, 2004.
"Auf seinem Schicksal ein Schicksal stehend"
RăspundețiȘtergerehttp://mirceaordean.blogspot.ro/2013/06/uman-spihologie-tutea-cel-promis.html
RăspundețiȘtergereParerea mea.