DE VEGHE LA CUMPĂNA VREMILOR

SUMARUL BLOGULUI

După volumul – deja epuizat – Reeducarea de la Aiud. Peisaj lăuntric (Ed. Christiana, Bucureşti, 2009), în care-şi adunase memoriile şi versurile din închisoare, fostul deţinut politic Demostene Andronescu (n. 1927) îşi adună în volumul de faţă o bună parte din textele publicate în paginile revistei sibiene Puncte cardinale (1991-2010), al cărei redactor-şef adjunct a fost. Tematica acestora este fie politică, fie culturală, şi acoperă, dintr-o măsurată şi coerentă perspectivă de dreapta, multe dintre problemele cu care lumea noastră s-a confruntat, adeseori dramatic, în ultima jumătate de secol, dar mai ales în ultimii 20 de ani. În spatele analistului stă un moralist discret, dar nedezminţit, precum şi conştiinţa mărturisitoare a unei întregi generaţii mucenicite, căreia se pare că Dumnezeu i-a dat gură să strige mai mult decît avem noi urechi să auzim…

Căderea de a “monitoriza” critic “mersul istoriei” şi de a amenda falsele axiologii ale vremii i-o conferă autorului, mai mult decît o anume statură intelectuală (e licenţiat în Istorie şi consacrat ca poet al închisorilor), lupta anticomunistă de o viaţă, şi mai ales cei 12 ani de detenţie politică (dintre 1952 şi 1964), despre care vine vorba, nu o dată, şi în cartea de faţă, ce cuprinde nu doar articole şi recenzii (cu tentă mai mult sau mai puţin polemică), dar şi mărturii de certă valoare documentară, completînd cu multe detalii inedite memoriile publicate anterior.

Autorul, dar şi eu, ca editor, ne-am confruntat cu problema deloc uşoară a structurării acestui volum, alcătuit din texte destul de eterogene (ca tematică, stil şi întindere), optînd în cele din urmă pentru soluţia ordinii cronologice (datele de apariţie ale articolelor, menţionate la finele fiecărui text) – cea mai simplă, dar, în condiţiile date, cea mai coerentă şi mai relevantă. Este, într-un fel, sub aspecte diverse, dar dintr-un unghi de vedere unificator, povestea lumii româneşti din ultimele trei sferturi de veac, cu accent firesc pe provocările răstimpului în care textele au fost scrise şi publicate (1996-2010). Succesiunea cronologică are şi avantajul de a reda devenirea, “viul vieţii”, referenţialitatea contemporană. Sînt, pînă la urmă, figuri, idei, fapte, situaţii cu care, într-o măsură sau alta, ne-am confruntat cu toţii (şi care, în multe privinţe, continuă să ne marcheze pînă azi).

Se înţelege că, la introducerea în volum, textele au fost supuse unei necesare “diortosiri”, atît auctoriale, cît şi editoriale, îndreptîndu-se anumite “scăpări” şi/sau operîndu-se cîteva adaosuri lămuritoare, dar fără sacrificarea “profilului” iniţial. Selecţia lor aparţine autorului, dar titlul cărţii este editorial.

N-am mai reluat aici informaţiile bio-bibliografice despre autor care se regăsesc în ampla prefaţă (pp. 5-15) a volumului de memorii şi versuri citat mai sus (şi pregătit deja şi el pentru reeditare).

Sigur că nu putem – nici eu, nici autorul – să nu închinăm un gînd aparte celui care a fost Gabriel Constantinescu, întemeietorul şi directorul Punctelor cardinale, care anul acesta ar fi devenit nonagenar. Volumul se încheie, de altfel, cu textul intitulat “Modelul Gabriel Constantinescu” – o reverenţă, dar şi un capăt de crez.

Poate că într-un fel, în lamura ei, povestea Punctelor cardinale nu s-a isprăvit, ci de-abia începe…

Răzvan CODRESCU

(Cuvîntul înainte

al volumului)

Modelul Gabriel Constantinescu

“Eu fac parte dintr-o generaţie crescută în cultul datoriei împlinite”, preciza regretatul nostru frate întru năzuinţi şi neîmpliniri, Gabriel Constantinescu, într-un ultim interviu acordat, nu demult, unui confrate mai tânăr. Şi s-a străduit până în ultima clipă a vieţii să fie la înălţimea generaţiei lui, îndeplinindu-şi cu abnegaţie toate îndatoririle.

În 1940, după absolvirea Liceului “Gheorghe Lazăr” din oraşul natal, deşi nutrea vădite înclinaţii pentru ştiinţele umaniste şi pentru matematici, intuind că în acel moment de cumpănă ţara avea nevoie de ostaşi bine pregătiţi, a renunţat la pasiunea lui şi s-a înscris la Şcoala de Ofiţeri de Cavalerie, nu pentru a face carieră militară, ci pentru a se pregăti ca ostaş. A terminat şcoala militară cu brio (a fost şef de promoţie), în 1942, dar cum războiul era în toi, a refuzat “locul călduţ” ce i s-a oferit la Regimentul de Gardă Călare (drept recompensă pentru performanţele obţinute în timpul şcolii) şi a cerut să fie trimis pe front. Din acel moment viaţa tânărului Gabriel Constantinescu a intrat pe o altă traiectorie. Nu împlinise nici 22 de ani când, la sfârşitul lui august 1944 (deci la o săptămână după semnarea actului de trădare de la 23 august, eufemistic numit “armistiţiu”), a fost literalmente livrat ruşilor “la pachet”, împreună cu alţi aprox. 180.000 de ofiţeri, subofiţeri şi ostaşi, de către cei care semnaseră acest nesăbuit act de capitulare fără condiţii (regele, oamenii politici, noii capi ai oştirii etc.). Căci aceasta a fost actul de la 23 august 1944: “capitulare fără condiţii”. Şi ruşii l-au considerat ca atare şi s-au comportat ca atare, luând în captivitate aproape întreaga armată română de pe frontul din Moldova, care, la ordinul noului “comandant suprem”, nu a mai opus nici o rezistenţă. Abia pe ziua de 12 septembrie, după ce cuceriseră fără luptă aproape întreaga ţară, au semnat şi ei “actul” impropriu numit până azi “armistiţiu”.

Sub auspiciile acestei “înfrângeri prin trădare” a început calvarul prizonieratului tânărului sublocotenent Gabriel Constantinescu, precum şi al tuturor celor căzuţi în mâinile ruşilor împreună cu el. “Era cu totul altceva dacă am fi fost capturaţi luptând. Învinşi în luptă, ne-am fi supus voinţei lui Dumnezeu, pe când aşa spectrul trădării ne-a urmărit multă vreme, căci înfrângerea prin trădare este mult mai cumplită decât înfrângerea în luptă” – îmi spunea odată, la un taifas de taină, căci eram buni prieteni şi adesea ne confesam unul altuia.

Încă de la începutul captivităţii, el şi mulţi alţii au înţeles care vor fi consecinţele acestui nefast act de trădare a intereselor naţionale: boşevizarea ţării şi transformarea ei într-o gubernie sovietică.  Şi, din nefericire, nu s-au înşelat.

Cu trecerea timpului, tânărul, încă necopt la începutul captivităţii, s-a maturizat, suferinţa ajutându-l să înţeleagă ce înseamnă “teroarea istoriei”. La luptă nu a renunţat însă. În lagărele prin care a trecut (Mînăstîrca, Oranki, Uscioara – botezată de prizonieri “Gaura Dracului” –, Krasnigorsk, Marşansk şi altele) a cunoscut destui ofiţeri (şi tineri ca el, şi din generaţii mai vârstnice) care “credeau cu tărie că datoria lor este să continue lupta, pentru a-şi salva sufletele şi onoarea de ostaşi, dar mai ales pentru ca să se ştie că, în dispreţ faţă de netrebnicia celor care au trădat ţara la 23 august, există în inima Uniunii Sovietice o enclavă de spiritualitate românească, o mână de români demni, care refuzau să-şi vândă sufletele şi conştiinţa comunismului apatrid şi bezbojnic”. Printre aceşti ofiţeri  dispuşi să continue lupta erau şi mulţi legionari, majoritatea ofiţeri în rezervă. Fără să ştie prea multe despre ei şi despre legionarism, tânărul sublocotenent a fost cucerit de dârzenia şi de principiile lor de viaţă, dar mai ales de puterea lor de dăruire şi de jertfă. Şi-a făcut mulţi prieteni printre ei, unii adevărate legende ale lagărelor sovietice, cum ar fi avocatul Nae Cojocaru, avocatul Puiu Atanasiu, magistratul Teodor Dragomirescu, Puiu Chivulescu, Aurel State, avocatul Victor Clonaru şi, nu în ultimul rând, profesorul Radu Mărculescu, care, deşi nu era nici el legionar, se alăturase grupului respectiv, între ei legându-se o strânsă şi trainică prietenie. Împreună cu aceştia, la care s-a adăugat şi un important contigent de ofiţeri mai în vârstă, în special unii din generaţia celor care făcuseră şi primul război mondial, a luat parte la toate acţiunile întreprinse împotriva abuzurilor administraţiei lagărelor respective şi a bestialităţii cu care erau trataţi. Aceste manifestări şi proteste au culminat cu greva foamei din 1946, a celor aproximativ o sută de ofiţeri  din “fiorosul izolator” de la Uscioara (“Gaura Dracului”), precum şi cu “legendara” grevă a foamei de la Mînăstîrca, din 1948, unde se găsea majoritatea ofiţerimii române, acţiune care a luat proporţii de masă, la ea participând peste 1500 de oameni. Greva de la Uscioara, din 1946, s-a soldat cu obţinerea de către grevişti a dreptului de a beneficia de prevederile Convenţiei de la Haga, semnate şi de Uniunea Sovietică, în care se stipulează clar că ofiţerii prizonieri nu sunt obligaţi să muncească, iar cea de la Mînăstîrca, din 1948, s-a soldat cu repatrierea, în luna mai a aceluiaşi an, a majorităţii prizonierilor români.

Iată cum caracterizează Radu Mărculescu, în cartea sa Pătimiri şi iluminări din captivitatea sovietică, această victorie: “Putem spune răspicat şi cu toată mândria că, dintre toate neamurile aflate în captivitatea sovietică, noi, românii (mai precis ofiţerimea română), am fost singurii care am reuşit (în lagărul Mînăstîrca-Oranki, februarie 1948, printr-o cvasiunanimă grevă a foamei, ce-a antrenat peste 1500 de participanţi) să constrângem discreţionara putere sovietică să ne repatrieze. Această repatriere, smulsă stăpânirii, [...] a încununat periplul captivităţii noastre cu un final apoteotic. Ne-am luat atunci revanşa pentru toate umilinţele şi toate înjosirile acestei robii de dimensiuni biblice şi deschideri apocaliptice...”

Printre cei care s-au repatriat atunci (în mai 1948) s-a numărat şi Gabriel Constantinescu. Întors la Sibiu, nu a zăbovit prea mult pentru a se “reface” după cei aproape 4 ani de calvar, ci, revenind la prima sa pasiune, filosofia, în pofida potrivniciei vremurilor, s-a apucat de studii. Profitând de un decret al Ministerului Educaţiei, prin care se creau o serie de facilităţi celor ce, din cauza războiului, îşi întrerupseseră studiile, a reuşit să termine Facultatea de Filosofie în doi ani. La această performanţă, de foarte mare ajutor i-au fost cunoştinţele şi informaţiile obţinute în lagărele de prizonieri prin care trecuse. Fiind o fire iscoditoare şi dornic de învăţătură, a folosit orice prilej ce i se ivea pentru a-şi îmbogăţi bagajul de cunoştinţe. Iată cum îl caracterizează Radu Mărculescu, în cartea amintită, din acest punct de vedere: “Îmi amintesc cu multă plăcere de băieţi ca Liiceanu, Titu Preotu, Soso Cătuneanu, dar mai ales de Gabi Constantinescu, inteligent şi cu o scormonitoare curiozitate intelectuală, cu care mai făcea incursiuni în biata mea memorie, scuturându-mi-o de toată bruma de cunoştinţe filosofice sau literare câte regimul de foame şi de mizerie fiziologică al acestor ani nu apucase încă să mi le şteargă de pe scoarţa cerebrală...  Ştiind bine nemţeşte, făcuse legături strânse şi cu nemţii şi cu austriecii, de la care împrumuta cărţi, pe sub mână, fireşte, că doar eram într-un lagăr de pedeapsă. Ce şoc am putut să fac când într-o bună zi mi-a venit în mână cu un Hölderlin, unul din poeţii mei dragi, pe care-l citisem în ţară în traducerea lui Philippide, iar acum, după cinci ani de convieţuire cu nemţii, aveam, în fine, satisfacţia să-l pot citi în original! Ce să mai spun când mi-a venit cu opera dramatică a lui von Kleist (Ulciorul spart, Pentesileea etc.)...”. Tot în lagăr, şi tot  cu cărţi împrumutate de la nemţi, după cum mi-a mărturisit în repetate rânduri, a avut şi el prilejul să citească în original pe Kant, pe Hegel, pe Schopenhauer şi pe alţi filosofi germani, aşa încât atunci când s-a înscris la facultate avea deja un fond aperceptiv bine sedimentat, ceea ce explică performanţa de a-şi trece licenţa după numai doi ani.

După trecerea examenului de licenţă, în 1950, este arestat pentru activitate împotriva regimului comunist deja instaurat în ţară şi este condamnat la 10 ani temniţă grea, trecând prin numeroase închisori şi lagăre de muncă de pe cuprinsul noii Republici Populare (Jilava, Aiud, Caransebeş, Lugoj, Gherla, lagărele de muncă de pe Canal, minele de plumb Baia Sprie, Valea Nistrului etc.). La expirarea pedepsei, în 1960, se afla la Gherla, dar nu este pus în libertate, ci i se fixează domiciliu obligatoriu în Bărăgan (Satu Nou-Viişoara). Aici se căsătoreşte şi tot aici i se naşte şi primul copil, în 1961. I se permite să plece din domiciliul obligatoriu, împreună cu familia, în 1962. Se stabileşte în Sibiu, dar cum nu i se permite să lucreze într-un post mai apropiat pregătirii sale, este obligat să presteze munci necalificate pe diferite şantiere de construcţii. După câţiva ani de muncă pe aceste şantiere, înţelege că nu-şi va putea schimba statutul social decât recalificându-se într-o meserie mai lucrativă. Luând această hotărâre, la aproape 45 de ani, în 1967, redevine student (e adevărat că la fără frecvenţă) la Facultatea de Cibernetică din Bucureşti, pe care o absolvă în 1972. Cu această nouă meserie reuşeşte să se angajeje ca informatician în cadrul Centrului de Proiectări din Sibiu, unde lucrează până la pensionare, în 1987.

După aşa-zisa revoluţie din decembrie 1989, se implică, cu toată convingerea, în înfiinţarea Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici, despre care credea, la vremea respectivă, că va putea deveni, în peisajul social confuz şi inconsistent care se anunţa a fi societatea românească postcomunistă, o adevărată instanţă morală. Din păcate, însă, nu a fost să fie aşa...

Cu aceleaşi bune intenţii şi cu acelaşi entuziasm a participat şi la constituirea Uniunii Democrat-Creştine din România, care, de asemenea, l-a decepţionat destul de repede şi l-a făcut să înţeleagă că speranţele din decembrie ’89 au fost doar o amăgire. Instalarea în fruntea “trebilor cetăţii” a unor indivizi proveniţi din eşalonul doi al fostului Partid Comunist, “lupi deghizaţi în blănile de oaie” ale unei “democraţii originale”, dar mai ales spulberarea “sublimului fenomen al Pieţii Universităţii” l-au adus cu picioarele pe pământ pe încăpăţânatul “reacţionar de cursă lungă” care a fost Gabriel Constantinescu. Din toate aceste dezamăgiri şi decepţii s-au născut Punctele cardinale. Înţelegând mai bine decât oricare dintre noi, cei care ne-am alăturat lui, că, în circumstanţele actuale, lupta pentru edificarea unei drepte viabile nu poate fi dusă doar pe tărâm politic, s-a străduit şi a reuşit să dea acestei lupte şi o dimensiune transcendentă, impunând publicaţiei pe care a ctitorit-o – şi asupra căreia a vegheat aproape 20 de ani – regândirea valorilor creştineşti şi naţionale ale poporului român. Căci, după cum judicios observa regretatul Paul Barbăneagră, “adevărata dreaptă este meta-politică, situându-se, prin conţinut şi aspiraţii, nu la dreapta «centrului», ci în inima văzduhului, între Ierusalimul Ceresc şi întruchiparea lui lumească, între adevărurile revelate şi tumultul cetăţii...”.

(Puncte cardinale, mai 2010, p. 2)

Demostene ANDRONESCU

(Textul care încheie
volumul aflat sub tipar)