Demostene Andronescu
Cele două texte de mai jos, semnate de istoricul, poetul şi fostul deţinut politic Demostene Andronescu (n. 1927), au apărut – în 2001 şi 2002 – în paginile revistei Puncte cardinale, iar în curînd se vor regăsi în noul volum al autorului (volum aflat în pregătire la Editura Christiana). Textele postate aici ca „arvună” a viitoarei cărţi îl vizează pe controversatul Petre Pandrea (Petre Marcu Balş:1904-1968), pe care autorul lor l-a cunoscut în închisoarea de la Aiud şi cu care s-a revăzut şi în libertate. Cazul este discutat pe fondul recenzării a două volume semnate de Petre Pandrea şi apărute postum la Editura Vremea din Bucureşti: Reeducarea de la Aiud (2000) şi Garda de Fier (2001). Cele două scrieri, recuperate din arhivele fostei Securităţi, au fost scrise de nefericitul „avocat al diavolului” la sugestia şi cu interesata complicitate a opresorilor, în ultima fază a „reeducării”, iar faptul e plin de consecinţe pe care posteritatea nu are voie să le ignore. (R. C.)
Petre Pandrea
Drama unui „tovarăş de drum”
La Editura Vremea din Bucureşti a apărut, în a doua jumătate a anului trecut (2000), cartea lui Petre Pandrea intitulată, oarecum impropriu, Reeducarea de la Aiud. Spun „oarecum impropriu”, deoarece cartea nu face o radiografie, fie ea şi subiectivă, a ceea ce s-a întâmplat în temniţa Aiudului între 1961 şi 1964, ci conţine doar o serie de memorii, portrete şi însemnări scrise de „mandarinul valah” în timpul acelei abominabile acţiuni, când lui şi altor câtorva vârfuri intelectuale din închisoare li s-au dat cele de trebuinţă scrisului, la început pentru a-şi fixa pe hârtie poziţia faţă de trecutul lor de „duşmani ai poporului”, faţă de acţiunea de reeducare şi, neapărat, faţă de regiml comunist din ţară, pentru ca apoi, celor care dovedeau că „s-au dat pe brazdă”, să li se permită (ba chiar să li se impună) să redacteze conferinţe destinate celorlalţi deţinuţi care activau în cadrul aşa-numitelor „cluburi de reeducare”. Unora dintre aceştia, printre care s-a numărat şi Petre Pandrea, li s-a permis chiar să-şi scrie memoriile în scopul de a servi „istoricilor anului 2000 ca documente sincere şi neînfricate” (p. 23).
Dar pentru a înţelege mai bine conţinutul şi „miza” acestei cărţi, să reamintim, mai întâi, cine şi ce a fost nefericitul ei autor.
Petre Pandrea (pe numele lui adevărat Petre I. Marcu Balş) a fost, după cum îl caracterizează Barbu Brezianu în cuvântul înainte al cărţii, „adevăratul animator al aripei stângi a generaţiei 1930” (p. 7) şi, adăugăm noi, cel mai complet şi mai complex intelectual al stângii româneşti interbelice, care nu se sfia să se revendice personal de la şcoala lui Nae Ionescu, pe care îl iubea şi îl venera, după cum mărturiseşte fără înconjur în „memoriile” sale scrise în libertate şi intitulate Memoriile mandarinului valah: „El mi-a pus în mână Biblia lui Cristos şi tot el pe Georges Sorel, biblia sindicalismului modern”. Convingerile marxiste şi le-a însuşit în cei „cinci ani de marxism german la universitatea Berlinului în epoca democraţiei weimariene” (p. 23). Acest „anarhist intelectual” – cum singur se definea – a redactat, în 1927, împreună cu Sorin Pavel şi Ion Nestor, „Manifestul Crinului Alb” (apărut în revista Gândirea, unde Pandrea a colaborat o vreme), care a stârnit multe reacţii în epocă, deoarece autorii, toţi trei foarte tineri, „se războiau cu tot soiul de cameleoni şi impostori politici care mişunau în fauna politică şi culturală a vremii”, precizează Barbu Brezianu în amintitul cuvânt înainte.
În anii ’30, după ce s-a întors de la studii din Germania şi s-a înscris în barou, devenind avocat pledant, a fost apărătorul constant al comuniştilor în marile procese ale acestora. Insolit şi nonconformist, era cunoscut în epocă, ca făcând parte din grupul celor „trei P”: Petre Ţuţea, Petre Pandrea şi Petre Ştefan (cu care era prieten, deşi se aflau pe baricade ideologice adverse). După instaurarea regimului foştilor săi clienţi, crezând naiv în recunoştinţa acestora, şi-a permis o serie de „extravaganţe” care, în cele din urmă, l-au dus în temniţă. În aprilie 1948 a fost arestat „pentru pledoarii fulminante în procesele ţărăniştilor, în cap cu Ghiţă Pop...” – spune el. Mai curând este de crezut că acesta fusese doar un pretext, arestarea lui producându-se, probabil, din pricină că devenise incomod în general. S-a încercat, în timpul anchetei, să fie inclus în lotul cumnatului său, Lucreţiu Pătrăşcanu. „Am scăpat uşor de lot fiindcă avusesem grijă să ne distanţăm după 23 August 1944” (p. 35). Neputându-i-se intenta un proces, a fost totuşi întemniţat fără a fi judecat şi condamnat legal (cum a fost şi cazul altora, printre care şi al lui Nichifor Crainic, mentorul gândirist), fiind ţinut închis aproape 5 ani. S-a eliberat în noiembrie 1952, fiind repus în toate drepturile, dar în noiembrie 1958 a fost arestat din nou, de data aceasta fiind judecat şi condamnat la 15 ani.
La Aiud a fost încarcerat în 1959 şi eu înclin să cred că a fost adus în această închisoare, rezervată aproape în exclusivitate legionarilor, să dea o mână de ajutor în acţiunea de reeducare, ce pe atunci era în faza de pregătire. În orice caz, chiar dacă „mandarinul” va fi fost adus la Aiud din alte considerente, el a fost cu abilitate întrebuinţat în acest scop de colonelul Gh. Crăciun, căruia i se încredinţase acţiunea de reeducare şi i se dăduse mână liberă pentru a o duce la bun sfârşit. Prestanţa intelectuală a „mandarinului”, convingerile sale marxiste şi erudiţia sa în materie, precum şi faptul că, deşi adversari ideologici, era prieten cu mulţi dintre fruntaşii legionari întemniţaţi în această închisoare, toate acestea îl recomandau cu prisosinţă colonelului Crăciun ca auxiliar preţios în misiunea pe care acesta o avea de îndeplinit. Apoi mai era ceva: Pandrea era uşor de convins să acepte „reeducarea”, pentru că el nu avea a-şi face prea multe probleme de conştiinţă, nefiind obligat să-şi renege nici trecutul politic, nici idolii. Aşa stând lucrurile, el s-a conformat imediat reeducării, acceptând chiar, fără a-şi face prea multe scrupule, să-i dea colonelului Crăciun o mână de ajutor în a o duce la bun sfârşit. În acest sens, i s-a permis să ia contact nemijlocit cu căpeteniile legionare din închisoare, oameni pe care a încercat să-i determine să renunţe la ideologia lor „duşmănoasă şi criminală” şi să accepte reeducarea ca pe singura cale de a-şi îmbunătăţi situaţia în detenţie şi, de ce nu, chiar pentru a-şi redobândi libertatea. Cu mulţi dintre ei a fost pus să stea în aceeaşi celulă, un timp mai scurt sau mai îndelungat, pentru a-i „dăscăli” pe îndelete şi a-i iniţia într-ale marxismului (vezi cazul Biriş).
Uneori a fost repartizat de conducerea închisorii să participe la dezbaterile din cluburile de reeducare. „Am participat – spune el – 120 de zile în colectivul de reeducare cu Biriş, Vojen, Ilie Niculescu, Chioreanu, Radu Mironovici, Augustin Bideanu, în total 40 de căpetenii legionare. Am ascultat 40 de «spovedanii» care au fost urmate de discuţii aprinse. Uneori era iadul, ca fapte politice, expus de oameni civilizaţi. Alteori era drama ibseniană de idei. N-am regretat că, împreună cu profesorul Dumitru Stăniloae, cel mai mare dogmatist al teologiei ortodoxe române contemporane, am fost repartizaţi, unul ca teolog şi altul ca jurist şi sociolog, să participăm la aceste dezbateri, deşi n-aveam grade şi nici apartenenţa lor politică legionară” (pp. 93-94).
Desigur, o dată înscris în „Universitatea din Aiud”, cum numea el reeducarea, împrumutând, probabil, limbajul lui Crăciun (căruia îi plăcea să întrebuinţeze această denominaţie atunci când se adresa celor care refuzau să participe la această sinistră acţiune: „Bă, am transformat puşcăria în universitate şi tu nu vrei să te înscrii la cursuri?!”), a fost nevoit să-şi facă şi el „autoprezentarea”. Atât verbal, în faţa deţinuţilor din cluburile de reeducare, cât şi în scris pentru posteritate. „Scriu cu lampa eternităţii pe masă”, spune el în însemnările din acea perioadă. „Nu voi ascunde nimic, nu voi farda nimic. Voi fi critic nemilos, al meu în primul rând, şi voi expune faptele şi procesele sufleteşti şi mintale ale co-deţinuţilor” (p. 34). Numai că „lampa eternităţii” de pe masa la care scria era stinsă, iar faptele pe care le expune nu-l privesc cel mai adesea pe el, ci pe ceilalţi. El nu era obligat să-şi demoleze, cum spuneam, nici trecutul, nici idolii. El avea în cine lovi fără a-şi face prea mari procese de conştiinţă. Lovea în burghezia care „era cam tâmpită” (p. 46) şi care „nu putea să realizeze democraţia reală” (p. 29), lovea în călăii săi din prima detenţie (căzuţi demult în dizgraţia partidului) – „o bandă de demenţi ideologici constituiţi în triumviratul Vasile Luca – Ana Pauker – Teohari Georgescu, care au terfelit idealurile comuniştilor” (pp. 29-30) – şi lovea, bineînţeles, în Mişcarea Legionară. Trebuie să menţionăm însă că, deşi despre legionarism la modul general vorbeşte extrem de urât (vezi mai ales textul „Definiţia legionarului”, pp. 300-301), pe prietenii săi legionari şi pe unele dintre căpeteniile acestora îi cruţă. Doar pe Biriş – căruia, nu se poate şti de ce, nu i-a înţeles tragedia (acesta făcea totuşi puşcărie de 20 de ani şi este explicabilă comportarea lui aberantă din timpul reeducării) – îl prezintă în culori sumbre. Şi, bineînţeles, tot astfel îi prezintă şi pe Codreanu (împotriva căruia avea un dinte încă de pe vremea cînd erau colegi la liceul militar de la Mănăstirea Dealu), precum şi pe Horia Sima.
Despre sine spune, de cele mai multe ori, doar lucruri pozitive (din unghiul de vedere al regimului): „Eu am optat demult, de prin anul 1930, pentru materialismul dialectic şi am mânuit toată viaţa, cu rodnicie interioară, materialismul istoric în descifrarea fenomenului românesc şi european” (p. 35). Sau: „Eu sunt proscris din 1930/1931, de când am hotărât, inebranlabil şi ineluctabil, să rup cu burghezia, cu cariera şi carierismul conformist, pentru a intra în revoluţie şi în autenticitatea spirituală şi în mişcartea muncitorească (p. 59). Ceea ce spune incriminatoriu despre sine nu este câtuşi de puţin „nemilos” sau „necruţător”, ci de-a dreptul nesemnificativ. Astfel, în textul intitulat „Autocritică necruţătoare” (?!), scrie, printre alte banalităţi: „M-am pus, după 23 August, de-a curmezişul revoluţiei şi am fost lovit din plin de durităţile dictaturii proletariatului... Am servit din 1930 şi până prin 1946 proletariatul şi ţărănimea, ca şi pe exponenţii lor. Pe urmă am început să mârâi” (p. 471).
De asemenea, nu uită să menţioneze în însemnările sale (şi o face destul de des) faptul că, în perioada 1930-1940, el a fost „medic al leproşilor”, adică apărător al comuniştilor. „Pe atunci proletariatul era leprosul. Intrarea în rândul proletariatului echivala cu intrarea în leprozerie... Eu am dat mâna mea, inima mea şi sărutul meu leproşilor. Am fost şi am rămas medicul leproşilor” (p. 471).
Şi ca să respecte tipicul unei autoprezentări complete, laudă în continuare, fără rezerve, regimul şi pe comunişti: „Comuniştii au înfruntat moartea... Comuniştii au înfruntat pe călăi... comuniştii nu s-au predat... Vitejia este esenţa omului comunist” (p. 48). Sau: „Omul nou, omul moral, omul jertfelnic se află în lagărul stângii şi al democraţiei de stânga” (p. 26).
Am abuzat oarecum de citate pentru a demonstra că textele referitoare la reeducare incluse în acest volum constituie de fapt autoprezentarea pe care Petre Pandrea şi-a făcut-o în scris la Aiud; ca atare, toate consideraţiile şi declaraţiile sale sunt făcute de circumstanţă. Nu aşa gândea el. În condiţii normale, ar fi avut desigur alte argumente cu care să combată ideologiile cu care nu era de acord şi ar fi prezentat alt fel o seamă de oameni şi de situaţii. (Sunt multe mărturii – Petre Ţuţea. Simion Ghinea, Dumitru Funda etc. – care susţin că, în prima detenţie, la Ocnele Mari, şi-a exprimat, nu o dată, regretul de a fi fost cândva „un imbecil tovarăş de drum” al comuniştilor.) De exemplu, sub presiunea psihologică în care se găsea la Aiud, în perioada reeducării, el nu i-ar fi făcut (nu i-ar fi putut face) Maicii Mihaela (Marieta Iordache, sora lui Iordache Nicoară) portretul extraordinar pe care i l-a făcut în libertate (cf. Memoriile mandarinului valah, Ed. Albatros, Buc., 2000, pp. 404-406). De asemenea, nu ar fi putut vorbi la fel de frumos cum vorbeşte tot acolo despre Nae Ionescu şi despre Radu Gyr.
L-am cunoscut pe Petre Pandrea. Ni s-au intersectat drumurile, atât în temniţă, cât şi în libertate. În condiţii normale era un om corect, ferm, şi spunea ceea ce avea de spus fără menajamente, dar şi fără să jignească pe nimeni. În libertate, l-am întâlnit, prin 1966, la Biblioteca Academiei, şi cu această ocazie am depănat unele amintiri (încă proaspete) din temniţă şi am schimbat câteva impresii. Deşi nu a mărturisit-o, se vedea clar că trăieşte o mare dezamăgire.
Din aceste motive, şi din multe altele, cei care au hotărât includerea acestor texte în volumul pe care l-am prezentat nu au făcut, nici într-un caz, un serviciu memoriei „mandarinului valah”, a cărui dramă riscă să fie tot mai puţin înţeleasă, ca şi drama multor altor intelectuali de valoare siliţi să se confrunte fără glorie cu teroarea şi abjecţia unui regim diabolic. Dumnezeu să-l ierte.
(Puncte cardinale, nr. 1-2/2001, p. 17)
Aiud: Rîpa Robilor
Avocatul diavolului
Editura Vremea continuă să publice manuscrisele aiudene ale lui Petre Pandrea, recuperate din arhivele fostei Securităţi. După ce în anul 2000 a publicat volumul intitulat Reducarea de la Aiud, iată că, la doar un an de la această apariţie, editura menţionată iese pe piaţă cu un al doilea volum, intitulat Garda de Fier, având un subtitlu incitant, dar cam nejustificat: „Jurnal de filosofie politică”. Este nejustificat acest subtitlu pentru că numai filosofie politică nu face bietul „mandarin valah” în aceste însemnări, pe care le va fi scris el „cu lampa eternităţii pe masă”, dar se vede treaba că „lampa” de care vorbeşte era stinsă, iar conştiinţa lui, de asemenea. Am mai spus-o – şi rămân la aceeaşi părere – că această întreprindere editorială este un act de iresponsabilitate, atât din partea urmaşilor, cât şi din partea editorilor (oricâte avertismente s-ar face în câte o prefaţă cenuşie, pe care prea puţini o citesc).
Să nu uităm că Petre Pandrea înainte de a fi fost om de cultură, doctor a nu ştiu câte universtăţi, avocat celebru, scriitor cu har etc., etc., a fost, în primul rând, om. Cu orgoliile, cu neputinţele şi, mai ales, cu limitele sale. În perioada în care a scris aceste elucubraţii, el nu-şi mai aparţinea şi se comporta ca unul căruia îi era lehamite, lăsându-se complet în voia sorţii. De altfel, această stare sufletească l-a însoţit pe „mandarin” încă de la începutul celei de-a doua arestări. Încă de pe atunci el renunţase la luptă, căci iată ce mărturiseşte: „În 1958 se bătea cumplit [este vorba de anchetă – n. n.]... Numai la ideea că ar putea să le facă rău copiilor sau soţiei, le-am semnat tot ce au vrut, absolut tot... Se mirau anchetatorii de benevolenţa mea. Mi-era lehamite”. Dacă de pe atunci îi era lehamite, ce lehamite trebuie să-i fi fost după trei ani petrecuţi prin cotloanele Aiudului, atunci când i s-a permis (sau, mai corect spus, când i s-a „sugerat”) să scrie aceste aberaţii pompos intitulate „Jurnal de filosofie politică”!
De altfel, Petre Pandrea nu a fost niciodată un luptător de baricadă, ci doar un strălucit polemist. În condiţii normale, el s-a războit cu mulţi, însă războiul purtat de el nu a fost un război de tranşee, ci unul de harţă, mai degrabă vociferant. Armele lui principale au fost cuvântul şi condeiul. Răsfăţat de soartă, a avut şansa să trăiască într-o epocă în care, împrejurările fiindu-i priincioase, şi-a permis să fie cinic. Într-o convorbire cu Ion Biberi, în 1946, o spune fără înconjur: „Mă simt stingherit să o spun, dar am iubit întotdeauna pe omul cinic şi am dovezi peremptorii că solemnul şi sentimentalul sînt bestii larvate (sic!), care merită asasinatul. Iubesc pe cinici pentru libertatea lor intelectuală. Iubesc pe cinici pentru limbajul lor pitoresc, pentru creaţia şi efortul cotidian, fiindcă un cinic nu are dreptul să cadă în şablon fără să se banalizeze şi să-şi compromită reputaţia permanentei efervescenţe, care este gloria sa...”.
Petre Pandrea şi-a asumat cinismul începând prin a fi teribilist. Ceea ce a făcut el în tinereţe a făcut din teribilism. Din teribilism a redactat „Manifestul Crinului Alb”, din teribilism a făcut din stânga o profesie de credinţă şi tot din teribilism şi-a creat şi faima de care s-a bucurat în interbelic. Maturizându-se, el s-a refugiat, cu timpul, într-un cinism benign, din care şi-a făcut un adevărat stil de viaţă. Dar viaţa nu l-a iertat şi „mandarinul valah” a sfârşit prin a deveni un cinic dezabuzat. Prima detenţie (1948-1953) a avut darul să-i spulbere utopia şi să-l trezească la realitate. „Am fost un imbecil tovarăş de drum” – recunoştea el, în temniţa de la Ocnele Mari, în faţa unora pe care, mai târziu, în timpul „reeducării” de la Aiud, avea să-i bălăcărească îngrozitor. Această constatare, despre care nu poate spune numeni că nu a fost sinceră, nu l-a împiedicat însă ca, zece ani mai târziu, să accepte, din lehamite şi din omenească neputinţă, să fie iarăşi, de data aceasta nu doar simplu „tovarăş de drum”, ci colaborator activ al unor torţionari transformaţi peste noapte în „pedagogi”. Căci oricât respect şi înţelegere am avea noi pentru intelectualul fin şi tovarăşul de suferinţă care a fost „nea Petrache”, trebuie să o spunem răspicat că, în timpul reeducării, el a fost „lector” docil al „universităţii” aiudene.
Citind cu atenţie această nouă carte, încropită din însemnările sale din perioada de tristă amintire a reeducării de la Aiud, mi-am întărit convingerea că autorul lor a fost adus în această închisoare, rezervată aproape în exclusivitate legionarilor, special pentru a da o mână de ajutor în acţiunea de reeducare, ce, în momentul venirii lui (1959), era în faza de pregătire.
Trecutul şi prestanţa sa intelectuală, convingerile sale marxiste şi erudiţia sa în materie, precum şi faptul că, deşi adversari ideologici, era prieten cu mulţi dintre fruntaşii legionari care urmau să fie supuşi reeducării, îl recomandau cu prisosinţă pentru aceasta. Şi fostul „tovarăş de drum” nu a dezamăgit colectivul de „pedagogi” de la Aiud, dovedindu-se a le fi un auxiliar docil şi foarte preţios. Cei ce-au trăit pe propria lor piele această sinistră siluire a conştiinţelor şi citesc cu atenţie acest pretins „Jurnal de filosofie politică”, recunosc cu uşurinţă, în ceea ce scrie Pandrea, ceea ce li se pretindea lor să spună în şedinţele de demascare. Nu vreau să afirm prin aceasta că autorul „Jurnalului...” este sursa tuturor aberaţiilor care s-au debitat în „şedinţele de demascare”, ci numai că el a avut o contribuţie esenţială la îngroşarea şi colportarea lor. Se ştia (şi lucrul acesta îl ştiau şi cei din Ministerul de Interne şi, deci, şi „pedagogii” de la Aiud) că Petre Pandrea a fost dintotdeuna un adversar redutabil al Mişcării Legionare şi că, la timpul respectiv, făcuse un portret nespus de tendenţios şi de pătimaş lui Codreanu (pe care îl avusese coleg de liceu la Mânăstirea Dealu). Cu ocazia reeducării, el a reluat, îngroşându-le, toate criticile aduse odinioară Mişcării Legionare şi toate „răutăţile” debitate împotriva lui Codreanu sau a altor fruntaşi legionari.
Editorul acestei cărţi, care o şi prefaţează, se miră foarte, cu o naivitate reală sau doar mimată, cum de i s-a dat voie autorului cu hârtie şi creion în celulă! „Nu ştim – şi probabil nu vom afla niciodată – motivul pentru care lui Pandrea i s-au lăsat în mână uneltele redutabile ale scrisului (fie ele şi reduse la mizerabila formă a unui căpeţel de creion şi a unor petice de hârtie proastă). Nu ştim dacă însemnările memorialistice rămase din anii de închisoare sunt scrise la iniţiativa sa ori au fost solicitate autorului de către Securitate”. Se miră, dar nu ar trebui să se mire, deoarece ar fi putut deduce din conţinutul acestor scrieri – sau, dacă nu, ar fi putut afla de la supravieţuitorii acelei nefaste perioade – că la Aiud, în anii reeducării (1961-1964), oricărui deţinut care accepta reeducarea şi era dispus să scrie ceea ce i se cerea, mai ales dacă era o personalitate, i se dădea posibilitatea să o facă. Cu atât mai mult i s-a permis acest lucru lui Pandrea, despre care se ştia că era un adversar al Mişcării Legionare şi al ideologiilor de dreapta în general. De fapt, lui nu i s-a cerut să accepte „reeducarea”, deoarece el nu avea pentru ce să se „reeduce”, ci i s-a cerut să colaboreze la acţiunea de reeducare. Şi, spre ruşinea lui, a acceptat. Cu alte cuvinte, Petre Pandrea nu a fost „student”, ci „profesor asociat” al „universităţii” din Aiud.
Pe lângă faptul că i s-a sugerat să scrie pentru posteritate – dar şi pentru „uz intern” (material din care să se inspire „cursanţii”) – aberaţiile pe care le-a scris, el a mai avut şi misiunea de a convinge căpeteniile legionare să accepte reeducarea ca pe singura cale de a-şi redobândi libertatea. În acest scop, i s-a permis să întâlnească, separat sau în grup, aproape pe toţi fruntaşi legionari din Aiud. O spune el însuşi, în repetate rânduri, destul de clar: „Am stat trei luni în celulă, între patru ochi, cu Victor Biriş. Am stat 150 de zile cu Alexandru Ghyka, vechi coleg şi prieten al meu de la vârsta de 11 ani. Ne-am împrietenit cu Nistor Chioreanu, în lungi conversaţii. [...] Am stat cu Radu Mironovici, dr. Ciorogaru şi preotul Ioniţă Dumitrescu-Borşa, duşmanii lui Sima. Cu Borşa şi Ciorogaru ne-am împrietenit. [...] Biriş avea obsesii şi i le-am curmat, făcându-i, la cerere, lungi incursiuni de criminologie, expunându-i cărţile mele despre «Crininologia dialectică» şi «Psihanaliza judiciară». [...] Am fost capabili, cu toată bunăvoinţa lui şi a mea, să facem un curs de marxism-leninism...”. Or, aceste întâlniri, aceste puneri laolaltă în aceeaşi celulă, nu erau întâmplătoare, ci aveau un scop bine determinat: acela de a-i oferi prilejul să-şi convingă „prietenii” să accepte reeducarea şi să le sugereze şi ce să spună în „autoprezentare”. Cu alte cuvinte, îi „alfabetiza” pur şi simplu: „Am înfiinţat în caietul meu (ce alt deţinut a mai avut caietul lui personal în celulă?!) o rubrică intitulată rectificări de langaj. Le spuneam greşelile. Dădeau din umeri. Aveam un raft de cărţi [ideologice, desigur] pe care băieţii [40-70 de ani] le consumau cu fervoare. Erau, după atâţia ani de puşcărie, ca bureţii uscaţi”. Deci, el le sugera viitorilor „cursanţi” nu numai ce să spună, ci şi cum să spună (ce limbaj, ce epitete să întrebuinţeze) pentru a trece „examenul”!
Unul dintre cei de care s-a ocupat în mod special a fost Victor Biriş, care făcea închisoare de 20 de ani. De altfel, prăbuşirea „edificiului Biriş”, operă la care „profesorul” Pandrea a avut o contribuţie substanţială, a fost una dintre victoriile cu care se mândrea foarte colonelul Crăciun. Iată ce mai spune Pandrea, în legătură cu această victimă a reeducării, în alt context: „L-am pus în luna octombrie 1962, aici în Aiud, să-mi repete etapele vieţii sale de legionar. Am consemnat punct cu punct, într-un caiet de dictando, mnemotehnic, rapid, pe măsura expunerii, pentru memorialistica mea”. Oare în ce calitate făcea el această adevărată anchetă?
În orice caz, fie că i se acordă lui Petre Pandrea circumstanţe atenuante (şi noi, care am trecut prin ororile închisorilor comuniste, nu putem să nu i le acordăm), fie că nu, trebuie să o spunem răspicat că el, pe lângă faptul că a avut, prin statura sa intelectuală şi stima de care se bucura, o influenţă negativă asupra multora dintre deţinuţi, are pe conştiinţă şi câteva dintre victimele de marcă ale acestei nefaste acţiuni de la Aiud. Una dintre aceste victime a fost, fără îndoială, Victor Biriş. Acest om, deteriorat fizic şi psihic de o lungă perioadă de detenţie, a fost, în cele din urmă, convins (şi cu ajutorul lui Petre Pandrea) de „pedagogii” Aiudului să accepte să se „spovedească” în faţa celorlalţi deţinuţi şi să debiteze aberaţiile pe care le-a debitat. Colonelul Crăciun, care conducea reeducarea, a fost extrem de încântat de această „victorie” asupra lui Biriş şi, ca răsplată, dar şi pentru a-i stimula şi pe alţii să-i urmeze exemplul, l-a propus pentru eliberare. S-a eliberat, pare-mi-se, în ianuarie 1963, cu un lot mai mare de deţinuţi consideraţi reeducaţi, dar, după numai câteva luni, s-a sinucis. Sunt însă voci care spun că, de fapt, a fost „ajutat” să se sinucidă.
O altă victimă a reeducării la tragedia căreia a contribuit şi Petre Pandrea a fost Nicolae Petraşcu, fostul secretar general al Mişcării Legionare. Acesta a fost adus în Aiud, din hrubele Jilavei, în 1959 , pe targă, fiind complet anchilozat. Crăciun l-a luat în primire şi, la început, l-a internat în spital, dar pentru că s-a dovedit a fi încăpăţânat şi nu voia să colaboreze, l-a băgat apoi într-o celulă din Zarcă, pentru a avea „liniştea” necesară să poată „medita”. Nu avem cunoştinţă de cum a evoluat situaţia lui şi ce tratament i s-a aplicat pentru a putea fi adus la ascultare. Este însă de presupus că s-au făcut presiuni mari asupra lui, căci, în octombrie 1963, s-a anunţat cu surle şi trâmbiţe că fostul secretar general al Mişcării Legionare se va desolidariza, în faţa „cluburilor reunite”, de trecutul său de legionar, de Mişcarea Legionară şi de toţi corifeii acesteia. Momentul respectv a constituit un adevărat eveniment în viaţa de atunci a Aiudului. S-au făcut pregătiri speciale pentru aceasta. S-au instalat difuzoare în Celular, pe Secţii şi în Zarcă, pentru ca toţi „înrăiţii” să asculte şi să ia aminte. În cartea sa, Petre Pandrea acordă o mare atenţie acestui eveniment, prezentându-l cu lux de amănunte în capitolul intitulat „Spovedania lui Nicolae Petraşcu”, în care spune, printre altele: „Am asistat azi la spovedania profesorului de limbă ţi literatură română de la Făgăraş, Nicolae Petraşcu, secretar general al Gărzii de Fier, locţiitor al lui Horia Sima în RPR [...]. Petraşcu a intonat litania şi prohodul Gărzii de Fier. [...] A făcut un rezumat de doctrină, tactică şi politică a epocii, din 1929 (când a intrat în Garda de Fier) până în 1963, când a hotărât să-şi dea adeziunea, fără reticenţe, noului regim”.
Unele voci din Aiudul acelor timpuri susţineau că această „Spovedanie” i-ar fi fost inspirată lui Petraşcu chiar de către Pandrea, care a şi supervizat-o. Nu putem afirma cu certitudine acest lucru, însă unele pasaje din cartea acestuia par să o confirme. Surprinzătoarea asemănare de „langaj”, precum şi elemente de stil, vin să confirme această aserţiune. Fără să o spună expres, acest lucru poate fi dedus chiar din textul lui Pandrea referitor la această spovedanie: „Descifrează exact şi denunţă latura absconsă, spiritistă şi vrăjitorească a lui Ion Zelea şi Corneliu Codreanu, nebuniile sanguinare ale lui Ionel Moţa. Merge adânc cu bisturiul... susţinând că, de fapt, Codreanu a fost un idol al burghezo-moşierimii, un licenţiat în Drept care comite o crimă politică şi i se face o nuntă de basme şi de voievod. Se spune clar că Ion Zelea era polonez, iar mama idolului legionar era nemţoaică. Vorbeşte, ca şi mine, de fanarioţii cantacuzini, care au vrut să pună mâna pe ţară prin platforma gardistă. Este uluitor cât de bine a prins mecanismul pe care eu l-am desluşit încă din 1936, cînd am vorbit despre legionari ca despre «Invazia legiunii străine în România»”. Comentariile sunt, cred, de prisos. Amintim doar că Nicolae Petraşcu a sfârşit la fel de tragic şi de misterios ca şi Biriş. La câţiva ani după eliberare, a fost găsit mort în locuinţa sa. Versiunea oficială a fost sinuciderea. Sunt însă temeiuri serioase să se creadă că a fost asasinat, Oricum, cert este că Nicolae Petraşcu a trăit (atât cât a mai trăit după eliberare) o mare dramă sufletească, deoarece înfrângerile în spirit sunt cumplite şi conştiinţa, atunci când rămâne trează, nu iartă. După cum nu l-a iertat nici pe Petre Pandrea, care, pe lângă faptul că s-a eliberat din închisoare înfrânt, s-a eliberat şi cu conştiinţa încărcată. Căci nu se putea ca un om de talia lui să nu realizeze că a fost de fapt doar o unealtă docilă în mâna unor ticăloşi. Este adevărat el nu a sfârşit precum „victimele” lui, dar a murit lent de „inimă rea” şi ros de remuşcări, la doar patru ani de la eliberare. Aş zice că Petre Pandrea a fost ucis, în ultimă instanţă, tot de reeducarea de la Aiud.
Ţinând cont de toate acestea, nu pot să închei decât repetând ceea ce am spus cu ocazia prezentării celeilalte cărţi a lui (Reeducarea de la Aiud) publicate de aceeaşi editură: cei care au decis publicarea acestor texte, scrise în condiţiile în care au fost scrise, nu au făcut, în nici un caz, un serviciu memoriei „mandarinului valah”, a cărui dramă riscă să fie tot mai puţin înţeleasă.
(Puncte cardinale, nr. 3/2002, p. 6)
Mai puteţi citi pe acest blog:
* Mărturii din Gulagul românesc: Portretul fiarei la tinereţe (din memoriile fostului deţinut politic Demostene Andronescu)
* Literatura închisorilor comuniste: Demostene Andronescu (prezentat de Răzvan Codrescu)
* O recenzie tîrzie (Demostene Andronescu recenzat de Mihai Posada)
Stimate Domnule Codrescu,
RăspundețiȘtergereobserv ca stingismul la noi inca "da roade"...
ati putea explica acest pasaj din Pandrea (vorbind de Nae Ionescu):
„El mi-a pus în mână Biblia lui Cristos şi tot el pe Georges Sorel, biblia sindicalismului modern”
Sorel a fost un ginditor destul de bizar din cite stiu eu... iar Domnul Profesor prea inteligent si cinstit ca sa induca in eroare; nu prea inteleg ce vrea sa spuna Pandrea
numai bine,
Iulian
Cineva mi-a spus ca Nae Ionescu zicea asa: "un tanar, pentru a fi fericit, are nevoie de doua carti: Sfanta Scriptura si Reflectii Asupra Violentei de Georges Sorel". De unde ar rezulta ca nu doar Sorel a fost un ganditor ciudat, ci si Nae.
RăspundețiȘtergereCiupacabra
Ce să vă spun? Nae Ionescu (care a umblat cu multe) a ţinut, prin 1923, pe cînd activa în cadrul Institutului Social Român, şi o conferinţă despre "Sindicalism". pe care îl analiza în raport cu spiritul vremii, fiind de părere că are o nuanţă calitativă care îl opune principiului cantitativ al democraţiei. Sindicalismul nu e abordabil numai dinspre stînga (Nae Ionescu vedea în el chiar un posibil aliat al unui anume conservatorism), dar probabil că de la Nae Ionescu, la 19 ani, Petre Pandrea va fi reţinut numai ce şi cît a convenit sensibilităţii lui stîngiste.
RăspundețiȘtergere@ Ciupacabra
RăspundețiȘtergereInterbelicii nu aveau cultura de urechisti si nu judecau in sabloane, ca noi, subdezvoltatii mintali din secolul XXI. De aceea un Petre Pandrea putea fi prieten cu multi oameni de dreapta, si invers.
Belevaca
@ Ciupacabra (de data aceasta nepostat):
RăspundețiȘtergereNu ţine!
Paradoxal: nimeni n-a scris poate mai frumos despre printul Alexandru Ghyka si despre maica Mihaela Nicoara decat omul de stanga Petre Pandrea! Pacat ca a inceput si a sfarsit ca "tovaras de drum" al comunistilor!
RăspundețiȘtergerePS Iar da Racu tarcoale?
@ Cornel
RăspundețiȘtergereEu mărturisesc că n-am avut niciodată vreun entuziasm pentru scrisul lui Pandrea, nici măcar din vremea cînd colabora la „Gândirea”. Dintre interbelici, puţini mi-au fost mai străini sufleteşte. Dar e, desigur, o percepţie strict subiectivă. Omul n-a fost de mîna a doua.
În orice caz, epoca a fost de o complexitate care nouă ne scapă. Oamenii erau tobă de carte, iar cultura întinde adeseori punţi nebănuite („paradoxale” chiar). Nouă ne lipseşte astăzi dimensiunea lor culturală, pariem doar pe ideologii şi nu mai avem civilizaţia dialogului.
(Vedeţi că Maica Mihaela, sora „bădiei Iordache Nicoară”, era pe numele de familie Iordache, nu Nicoară.)
Cît despre cel cu „tîrcoalele” (gravitonul, să-i zicem), cine se mai sinchiseşte? Lăsaţi-l în plata Domnului!
Am cautat la mai multe librarii din Bucuresti si nu am gasit: de unde se poate procura cartea domnului Demostene Andronescu despre Reeducarea de la Aiud?
RăspundețiȘtergereDacă n-aţi încercat deja, încercaţi şi la Librăria Sophia (lîngă Facultatea de Teologie).
RăspundețiȘtergereDacă n-o găsiţi acum, mai aveţi răbdare pînă în primăvara viitoare, cînd se va scoate sigur un al treilea tiraj.