ZODIA STRUŢOCĂMILEI

SUMARUL BLOGULUI

Mostră de limbă academică scrisă

O caracteristică generală a vieţii publice româneşti din 1990 încoace este aceea că nu s-a făcut (sau s-a făcut greu şi cu întîrziere) ceea ce trebuia să se facă, dar în schimb s-au luat, în pripă şi cu o uşurinţă adeseori iresponsabilă, fel de fel de măsuri de care nu era nici o nevoie şi ale căror consecinţe s-au dovedit în cel mai bun caz nule, iar în cel mai rău caz dezastruoase.

Printre cele cu consecinţe literalmente dezastruoase se numără şi reforma ortografică impusă de Academia Română în 1992, care a dus la o derută şi confuzie fără precedent în utilizarea scrisă a limbii, nu numai în rîndul publicului larg, dar chiar şi în rîndul celor care trăiesc din scris (literaţi, jurnalişti, traducători etc.). Credeţi-mă că, ocupîndu-mă de 20 de ani încoace cu presa şi editorialistica, iar pînă în 1999 fiind şi profesor în învăţămîntul mediu, mi-au trecut prin faţa ochilor sute de mii de pagini manuscrise (olografe, dactilografiate sau culese electronic), de provenienţele şi cu destinaţiile cele mai diverse (lucrări şcolare, opere literare, materiale de presă, acte oficiale, afişe, reclame, corespondenţă etc.), aşa că ştiu bine ce vorbesc (inclusiv în calitatea mea de filolog)! Nici nu mă mai refer la elevi sau la cei care nu scriu decît ocazional, dar v-aţi înspăimînta efectiv să vedeţi cum scriu româneşte mulţi dintre oamenii noştri de presă (noroc cu bieţii corectori anonimi, care salvează în bună parte imaginea/obrazul presei noastre scrise)! Dar orice om atent şi mediu cultivat îşi poate face o impresie despre “ruina ortografică” a limbii române fie şi numai din cum se scrie pe internet sau în subtitrările filmelor de pe micile şi chiar marile ecrane.

Problema urgentă nu mai este pînă la urmă adoptarea (obligatorie sau deliberată) a unei anume convenţii ortografice, ci cea a însuşirii corecte şi a utilizării consecvente a indiferent căreia din ele. Căci, din nenorocire, tendinţa este tocmai aceea de a se amesteca lucrurile, simptomatic fiind cazul lui sînt/sunt, care se extinde tot mai îngrijorător sub forma aberantă sânt (ce contravine şi ortografiei “comuniste”, şi celei “postcomuniste”, chiar dacă există şi cîţiva lingvişti excentrici care au căutat să o legitimeze).

Pînă cînd vom avea din nou (dacă vom mai avea vreodată) o instanţă academică responsabilă şi competentă, care să repună lucrurile pe făgaşul firesc, readucînd ordinea şi unitatea lingvistică a unei culturi consolidate, e de năzuit ca măcar să nu scrie fiecare “cum apucă” sau “cum i se pare” (situaţie la care s-a ajuns astăzi în planul majoritar), ci utilizatorul limbii scrise să se conformeze conştient şi riguros fie uneia, fie alteia din ortografiile cu circulaţie paralelă. Este principiul pe care l-am adoptat şi pe acest blog: respect opţiunea ortografică a fiecărui autor postat, cu condiţia corectitudinii ei interne şi a consecvenţei ei cu sine de la un capăt la altul al unuia şi aceluiaşi text. În cazul în care corectitudinea şi consecvenţa lasă de dorit, fie nu public textul, fie îl public transpunîndu-l în opţiunea mea ortografică.

În ce mă priveşte, nu pot accepta, ca filolog, ortografia oficială în vigoare şi nici n-o pot pretinde sau recomanda altora (este şi acesta unul dintre numeroasele motive pentru care am renunţat la profesorat, după 16 ani de “activitate didactică”). Nu  mă aflu într-o frondă solitară, ci mă alătur altora – unii mult mai avizaţi şi mai prestanţi decît mine – care au adoptat aceeaşi poziţie şi din aceleaşi raţiuni (şi în lumea editorială, şi în lumea presei, şi în lumea universitară).

M-am pronunţat de mai multe ori asupra acestor aspecte – prima oară, dacă îmi amintesc bine, în revista Puncte cardinale, prin 1994 (cînd s-au iscat aprinse discuţii chiar în cadrul Redacţiei), într-un articol intitulat “Zodia struţocămilei” (titlu pe care am ales să-l dau şi postării de faţă, ce reproduce ample pasaje din articolul respectiv*) –, iar pe una dintre cărţile mele** m-am văzut nevoit să precizez (cu asentimentul indispus al editorilor, care încercaseră să mă aducă la ordinea “legală”): “Menţionez că adoptarea ortografiei cu î (cu excepţiile cunoscute) reprezintă opţiunea mea, iar nu a editurii, din raţiuni strict filologice, pe care ar fi oţios să le discut aici. Politizarea sentimentală sau demagogică a acestei probleme are în mine un adversar modest, dar ireductibil”. Pe blogul de faţă nu am apucat însă să aduc nici o explicaţie mai temeinică în acest sens, iar în ultima vreme “iscodirile” unor comentatori (insinuante sau doar nedumerite) s-au înmulţit, drept care m-am hotărît să sintetizez aici cîteva precizări mai vechi, nu neapărat pentru a convinge pe cineva de “cauza” mea (n-are decît să urmeze fiecare regulile pe care le crede de cuviinţă), ci doar pentru a se şti de ce eu sînt de o părere şi nu de alta. Bătălia cu ortografia oficială actuală n-o s-o cîştig eu de unul singur, nici înaintea altora. Nu mai am entuziasmele polemice de acum 20 de ani şi în economia vieţii mele există cu totul alte priorităţi. Rămîn doar în rezistenţa mea principială şi aş prefera să fiu scutit de reveniri oţioase asupra temei (mai ales în condiţiile în care pe mulţi “îi mînă în luptă” raţiuni extralingvistice sau un simplu conformism ofuscat), aşa că nu voi încuraja comentariile în subsolul acestei postări (sau, în orice caz, nu mă voi implica în ele). (R. C.)

Cum mai scriu românii...

Mai întîi să facem puţină istorie, atîta cît este strict necesară într-o expunere pentru publicul larg. Există două mari tipuri de scriere alfabetică: cel fonetic şi cel etimologic (cu precizarea că nici “fonetismul” şi nici “etimologismul” nu cunosc realizări absolute; se poate vorbi, mai degrabă, de ortografii orientate fonetic şi de ortografii orientate etimologic, fiecare tinzînd însă spre o cît mai mare conformitate cu principiul ei de bază). Scrierea etimologică, destul de complicată, se întîlneşte în unele limbi cu o îndelungată tradiţie scrisă, care le şi obligă la păstrarea măcar relativă a formelor grafice originare (cum e cazul, bunăoară, cu franceza sau engleza). Scrierea fonetică, mult mai simplă, nu ţine seama decît în mod excepţional de forma originară (etimologică) a cuvintelor, ci ia în considerare pronunţarea lor curentă, pe care caută să o redea cît mai exact prin corespondenţa dintre sunet şi literă (chiar dacă niciodată nu ajunge s-o redea perfect în toate situaţiile). Acesta este şi cazul scrierii româneşti cu caractere latine, care datează, ca scriere oficială, abia de pe la jumătatea secolului al XIX-lea (pînă atunci folosindu-se aproape exclusiv caracterele chirilice).

Neavînd în spate o îndelungată tradiţie scrisă “latinească”, de natură să o condiţioneze, era firesc ca ortografia modernă a limbii române să opteze din capul locului pentru principiul fonetic, mai simplu şi mai accesibil. Discuţia s-a purtat în secolul al XIX-lea şi de partea principiului fonetic – care a şi triumfat definitiv în cele din urmă – au fost cei mai influenţi şi mai lucizi cărturari români ai vremii, de la tînărul Heliade pînă la Titu Maiorescu şi de la Al. Lambrior pînă la Ovid Densuşianu. Heliade, pînă să dea în doaga “italienismului”, a pregătit trecerea de la alfabetul chirilic la cel latin (susţinînd principiul fonetic în Gramatica românească de la 1828). Între 1860 şi 1862 s-a trecut definitiv la utilizarea exclusivă a alfabetului latin, dar fără o normare corespunzătoare. Prima normare academică a venit la 1881, reflectînd un compromis (sub presiunea taberei “latiniste”) între etimologism şi fonetism. În fapt, principiul fonetic era încă de pe atunci predominant.

Fonetismul se extinde şi se consolidează prin reforma ortografică de la 1904 (de cînd un rol deosebit îi va reveni lui Sextil Puşcariu, adept principial al fonetismului, dar totuşi… ardelean, nevindecat complet de exageratul “latinism” militant al predecesorilor săi din secolele XVIII-XIX). Fără a suferi modificări esenţiale, ortografia românească îşi accentuează în 1932 caracterul fonetic. Tot în anii ’30 ai secolului trecut se pune deja în discuţie în forul academic (pe atunci atît de glorios), în numele aceluiaşi principiu fonetic, renunţarea la â (semn grafic redundant, reminiscenţă etimologică doar parţial motivată, cum se va vedea mai departe). În acest sens s-au pronunţat atunci, printre alţii, Ovid Densuşianu, Al. Philippide (lingvistul, tatăl poetului) şi Nicolae Iorga. Punctul de vedere al lui Sextil Puşcariu era deja depăşit. Cînd, două decenii mai tîrziu, se va renunţa oficial la â, nu se făcea aşadar, oricîte intenţii impure se vor fi amestecat în joc, decît să se dea curs unei exigenţe mai vechi, formulate, la nivel academic şi universitar, cu mult înaintea contextului comunist.

Reforma ortografică de la 1953 (pusă în aplicare în anul următor şi uşor revizuită în 1965) a reprezentat definitivarea firească – chiar dacă într-un context mai puţin firesc – a unui proces de o sută de ani de consolidare a ortografiei fonetice româneşti. Timp de aproape patru decenii această ortografie, ce a împins consecvenţa fonetică pînă la ultimele ei limite rezonabile, şi-a dovedit funcţionalitatea cu prisosinţă, atît în sfera scrisului, cît şi în cea gramaticală, răspunzînd tendinţei fireşti a oricărei limbi vii spre simplificare şi regularizare. Contextul politic ingrat a făcut ca unii să o recepteze doar ca pe “o agresiune împotriva limbii române”. Totuşi, judecînd fără patimă, această reformă ortografică a fost, cu sau fără intenţia tuturor factorilor implicaţi, unul dintre puţinele lucruri pozitive realizate în comunism.

Nefirească şi neştiinţifică, pînă la absurd şi pînă la ridicol, apare, în schimb, contra-reforma ortografică postdecembristă, săvîrşită în pripă şi fără competenţă, din raţiuni precumpănitor extra-lingvistice (şi în mare măsură demagogice). Ea vine în răspărul a o sută de ani de evoluţie fonetică a ortografiei româneşti, aducînd complicaţii desuete şi inutile, al căror efect derutant întunecă şi mai mult atmosfera incultă şi semianalfabetă în care trăim.

Înainte de toate, se cuvine arătat că este pentru prima oară cînd o pretinsă „reformă ortografică” nu aduce nimic nou (dovadă că Academia actuală nu are nimic de spus sub raport strict ştiinţific)! Sîntem chemaţi, de fapt, la un compromis chinuit între sistemul ortografic 1904/1932 şi sistemul ortografic 1953/1965. Aşa, de pildă, ni se indică scrierea cu â în situaţiile tradiţional prevăzute, dar nu şi scrierea cu apostrof (în locul căruia rămîne generalizată cratima, cu unele excepţii lăturalnice***). Sau ni se indică înlocuirea lui sînt cu sunt, conform ortografiei tradiţionale, dar rămîne în vigoare abolirea lui -u final fără valoare fonetică (pe care, din considerente etimologiste, ortografia tradiţională îl conserva, ca-n războiu, traiu, voiu etc.). Deşi se insinuează o întoarcere reparatorie la ortografia interbelică/antecomunistă, se păstrează în cea mai mare parte “cuceririle” reformei de la 1953/1965, derivate toate din aplicarea consecventă a principului fonetic (care are şi destule implicaţii gramaticale), adică tocmai a acelui criteriu pe care recenta reformă îl relativizează. Astfel, vom scrie a dezarma, iar nu a desarma; trebuie, iar nu trebue; sufăr, iar nu sufer; gheaţă, iar nu ghiaţă; tinereţe, iar nu tinereţă ş.a.m.d. Reiese, cu bunele şi cu relele lui, un hibrid aproape arbitrar, după chipul şi asemănarea “Academiei ruşinii naţionale” (cum s-a dovedit că nu fără dreptate a fost calificată spre finele secolului trecut, prin raportare la statura cultural-ştiinţifică şi moral-spirituală a prea multora dintre membrii ei, formaţi şi propulsaţi în vremea comunismului sau a neocomunismului clientelar din primii ani de după 1989)****.

Dar să zăbovim mai pe îndelete asupra celor două puncte fierbinţi: â şi sunt (suntem, sunteţi). Trebuie arătat, pe de o parte, că ele complică inutil scrierea, iar, pe de altă parte, că nici măcar nu sînt întemeiate ştiinţific (ortografia tradiţională le promovase din raţiuni istorico-politice, astăzi depăşite), încălcînd atît principiul de bază al ortografiei româneşti moderne – principiul fonetic – cît şi mersul obiectiv al limbii spre simplificare şi regularizare (franceza, limbă de tradiţie etimologică, umblă să-şi simplifice ortografia, pe cînd noi, care n-am cunoscut niciodată un etimologism efectiv, umblăm să ne-o complicăm!!!).

Mai întîi â. Principiul fonetic în ortografie înseamnă că, pe cît cu putinţă, pronunţarea impune scrierea, unui sunet corespunzîndu-i o literă. Cu excepţiile (de altă natură) grupurilor ce, ci, ge, gi, che, chi, ghe, ghi sau a unor litere neromâneşti (k, q, w, x, y), scrierea noastră alfabetică de uz curent se conformează firesc acestui principiu sănătos. Aşa cum n-avem în alfabet mai multe feluri de o sau de n, s-ar impune să nu avem nici mai multe feluri de î. Nu există absolut nici o deosebire, de exemplu, între vocala din cînt şi vocala iniţială din între (ambele cuvinte de origine latină). Atunci de ce s-o notăm o dată cu â (cânt) şi altă dată cu î (între)?! S-a spus că aşa se subliniază sau transpare mai bine, în scris, etimonul latinesc al multor cuvinte româneşti (şi deci originea latină a limbii române). Poate că la 1904 românismul ardelenesc va fi avut nevoie de asemenea “legitimări” formale, dar astăzi ele reprezintă mai degrabă o naivitate. Nimeni nu mai pune serios la îndoială originea latină a limbii noastre, ci s-ar putea discuta mai degrabă asupra felului în care noi ne-o onorăm. Iar dacă în Basarabia rusificată se vehiculează încă aberaţia unei “limbi moldoveneşti” (scrisă, vai, tot cu î!), ea nu e susţinută cu ştiinţa, ci cu forţa, şantajul sau propaganda mincinoasă (în faţa cărora, oricum, alfabetul e neputincios)…

 Dar chiar încercînd să eludăm convenţia fonetică şi să luăm în considerare exigenţa etimologică, reflectă oare ortografia în discuţie o situaţie reală şi generală? Nici vorbă. Dacă în bătrîn sau cîmp, provenite din veteranus şi campus, grafia bătrân/câmp are o bază etimologică, grafii precum râu sau râpă, cuvinte provenite din rivus şi ripa, nu se mai pot justifica etimologic. În aceste cazuri (care-s foarte numeroase) aplicarea regulii mecanice a scrierii cu â în interiorul cuvintelor duce mai degrabă la o obscurizare decît la o evidenţiere a etimoanelor latineşti!

Pe lîngă toate acestea, vocala românească în discuţie rezultă adesea dintr-un o sau e latinesc, ca în fîntînă (din fontana) sau vînt (din ventum). Dacă am răspunde consecvent exigenţelor etimologice, ar trebui, iată, să avem cel puţin patru semne grafice diferite: â, î, ô, ê!  Ar urma să scriem deci fôntână, vênt etc., aşa cum pe vremuri numele unui celebru cotidian se scria, etimologizant (lat. verum), Adevĕrul, cu ĕ în loc de ă, iar cei slab instruiţi, neînţelegînd semnul ortografic ĕ (confundat cu e), tindeau chiar să rostească… adeverul!). Cam aşa se întîmplă azi cu sînt, sîntem, sînteţi, pe care “hipercorecţii” se chinuiesc să le pronunţe sunt, suntem, sunteţi, conform ortografiei în vigoare, deşi pronunţarea normală a fost dintotdeauna cu î, nicidecum cu u*****.

Ar însemna să depăşesc limitele acestei expuneri sumare reliefînd şi alte aspecte ale problemei (cazul derivatelor, al compuselor, al cuvintelor onomatopeice etc.), cu care se intră, pe calea vechii ortografii recuperate prin decret academic, în fundături şi arbitrarietăţi de neacceptat. O culme a absurdului se atinge în grafia unor nume… ruseşti, precum Soljeniţân sau Elţân, unde ortografia cu â se autoridiculizează cel mai mult în pretenţiile ei… “etimologice”!

Prin urmare, apare foarte realistă, înţeleaptă şi uşor de însuşit soluţia din 1965: â să se păstreze numai în familia lexicală a cuvîntului român sau în grafia unor vechi nume proprii cu prestigiu public, iar în rest să se unifice ortografia în spiritul fonetismului, generalizîndu-se î.

În ce priveşte pe sunt, el reprezintă o aberaţie şi mai mare. Forma aceasta ar fi parţial motivată etimologic (vezi şi nota anterioară) dacă limba română ar proveni direct din latina cultă (pentru suntem şi sunteţi, ca şi pentru omonimia persoanelor întîi singular şi a treia plural, s-ar putea invoca reconstrucţia analogică). Cum însă limba română se trage din latina populară, discuţia se mută pe alt teren. E de-acum dovedit ştiinţific că românescul sînt nu se trage din forma de indicativ sunt, ci continuă forma de conjunctiv prezent sint, generalizată şi ca indicativ în latina populară. Prin urmare, aici etimologia însăşi ne trimite la grafia cu î (care este conformă şi cu pronunţarea majoritară, din trecut şi de astăzi, a cuvîntului respectiv). Grav este că, mai cu seamă în ultimii ani (dar tendinţa era prezentă şi în uzul ortografic de dinaintea reformei “comuniste”), mulţi ajung, derutaţi de context (pe de o parte pentru că este vorba de interiorul cuvîntului, iar pe de altă parte pentru că se orientează după pronunţarea curentă), să grafieze sânt – ceea ce este complet greşit după toate normele.

Mai apare şi o dificultate de ordin prozodic: rimele în -înt. Din pricina grafiei (şi uneori şi a pronunţării nefireşti influenţate de aceasta), rimele de tip sînt-cuvînt devin problematice în forma grafică sunt-cuvânt (unii rimează mai degrabă pe sunt cu cărunt, adoptînd pronunţarea siluită a verbului, sau dînd prioritate “vizualului”, nu “auditivului”). Apare şi ispita formei total incorecte sânt, pentru “a se salva” şi potrivirea sonoră, şi potrivirea grafică (sânt-cuvânt). Ortografia cu î aduce şi în astfel de cazuri o unificare ce elimină şi ambiguitatea, şi incorectitudinea, corespunzînd fonetismului real.

Iată că, pînă la urmă, de partea ortografiei oficiale ante-, -anti şi post-comuniste rămîn numai argumentele sentimentale sau ideologice, în vreme ce de partea reformei ortografice din 1953/1965 converg mai toate argumentele ştiinţifice şi funcţionale. E deci şi nedrept, şi păgubos s-o stigmatizăm aprioric, numind-o eventual “ortografie iudeo-comunistă” (pentru că nu ne place cine şi cînd a înfăptuit-o), atîta vreme cît ea se dovedeşte a avea temeiuri serioase, teoretice şi practice deopotrivă. E destul de sigur că şi fără comunism ortografia ar fi fost reformată în acelaşi sens. Fonetismul scrierii româneşti nu este o problemă politică.

Cînd este transformată însă într-o problemă politică, ea ne aruncă în ridicol şi în arbitrar. Este ceea ce a reuşit să facă Academia postcomunistă, fără să ţină seama de părerea adevăraţilor specialişti (români sau neromâni) şi lăsînd problemele limbii române la discreţia unor demagogi incompetenţi, foşti rîndaşi ai regimului comunist, preocupaţi acum să-şi cosmetizeze imaginea şi să ne arunce cu praf în ochi. Căci, cu excepţiile cîtorva personalităţi culturale autentice care s-au pretat la asemenea complicitate (şi cel mai rău îmi pare că printre ele s-a numărat şi Zoe Dumitrescu-Buşulenga – viitoarea Maică Benedicta), partizanii perfizi ai întoarcerii la vechea ortografie au fost tocmai comuniştii mai mult sau mai puţin recondiţionaţi, care şi-au făcut socoteala că, votînd o măsură care nu-i costa nimic, vor face o bună impresie de răspundere patriotică în noul context “democratic”. E regretabil că reprezentanţi onorabili ai generaţiei mai vîrstnice, inclusiv cei trecuţi prin închisorile comuniste, s-au grăbit cu naivitate să aprobe această cacealma, din motive sentimentale sau resentimentare. Mi se va spune că au precumpănit duioasele “nostalgii”: să scriem noi iarăşi, peste cadavrul comunismului, la 1992, cum am învăţat în copilăria noastră de la 1929! E ca şi cînd am decreta, în baza aceloraşi “nostalgii” (o, cît de omeneşti!), că ţăranii ar trebui să umble din nou în opinci, iar şcolarii din clasele primare să folosească din nou tăbliţe şi condeie de cretă…

Nici nu-i de mirare că din acest entuziasm decerebrat n-a ieşit vreo înviere a conştiinţei naţionale, ci doar un haos total în materie de ortografie şi limbă în general, lăsat moştenire unor generaţii care habar nu mai au de înfruntările ideologice şi de dramele sentimentale ale secolului XX.

E tot mai greu de anticipat ce ne va aduce viitorul. Faptul că mai există totuşi catedre universitare, publicaţii şi edituri care continuă să opună rezistenţă aberaţiilor academice, precum şi haosul ortografic pe care reforma din 1992 l-a generat în şcoli şi în mass-media, cu efecte parcă tot mai grave pe an ce trece şi a căror scadenţă nu se poate să nu vină, toate acestea mai îngăduie speranţa că pînă la urmă vom ieşi din “zodia struţocămilei”, că probitatea ştiinţifică şi realismul civic vor triumfa asupra inerţiilor paseiste şi intereselor ideologice, că, în fine, energiile noastre reformatoare vor ajunge cîndva să se exercite şi acolo unde ar fi cu adevărat nevoie de ele. Căci sînt în ţara aceasta atît de multe de reformat încît faptul de a fi început de la ortografie seamănă mai degrabă cu o… diversiune.

Răzvan CODRESCU   

*An IV, nr. 12/48, decembrie 1994, p. 16. Articolul începea aşa: “Din luna noiembrie 1994, prin decizia majoritară a Colegiului Redacţional, revista Puncte cardinale a adoptat în exclusivitate ortografia impusă în 1992 de Academia Română, după ce timp de aproape doi ani s-au respectat opţiunile ortografice ale fiecărui colaborator. Desigur, era nefiresc ca în paginile aceleiaşi publicaţii să apară două sau chiar trei variante ortografice: «cămila» din 1904, «struţul» din 1953 şi «struţocămila» din 1992! De-acum am intrat şi noi în «zodia struţocămilei». Cîştigul este mai ales al culegătoarelor şi al celor care asigură corectura (ce ajunseseră să se zăpăcească de la un articol la altul, amestecînd diferitele ortografii). Această unificare ortografică de circumstanţă, reflectată în textele tipărite (cel de faţă reprezintă o ultimă excepţie), nu înseamnă însă un gir dat aventurismului ortografic al Academiei inginereşti de astăzi, nici o unitate de vederi între redactorii şi colaboratorii revistei. Ne facem o datorie din a retrasa aici cadrul acestei probleme şi a sublinia contradicţiile la care sîntem obligaţi prin dictatura academică a unor oameni complet străini sau complet nepăsători de exigenţele ştiinţei lingvistice”. Pînă la urmă nici la Puncte cardinale lucrurile nu au rămas aşa, ci s-a revenit, realist, în cîţiva ani, la “respectarea opţiunilor ortografice ale fiecărui autor”, căci nefiind un cotidian cu angajaţi permanenţi şi corectori la discreţie, nu avea cine să unifice ortografic nişte materiale (adesea foarte lungi) redactate diferit de colaboratori de toate vîrstele şi din toate colţurile lumii. Şi pentru că bietele corectoare, în aceste condiţii, mai mult se încurcau şi ne încurcau, am renunţat la serviciile lor şi mi-am asumat eu – atunci nu ştiam, păcatele mele, că pentru mai bine de 15 ani! – corectura lunară a revistei al cărei redactor-şef am fost pînă la finele lui 2010.

** În căutarea Legiunii pierdute, Ed. Vremea, Bucureşti, 2001, p. 6.

*** Vrednicul de pomenire mitropolit Bartolomeu Valeriu Anania, în versiunea Bibliei pe care a diortosit-o, a încercat măcar să păstreze mai consecvent ortografia interbelică, dar utilizarea apostrofului este receptată ca stranie de mai multe generaţii care s-au dezobişnuit complet de el (şi care au pînă la urmă bunul instinct al refuzului unor complicaţii inutile, pe care n-are nici un rost să încercăm să le întreţinem artificial, prin încăpăţînare personală, cîtă vreme evoluţia limbii le-a depăşit demult, în mod firesc şi fără pagube esenţiale). Necazul mai mare este acela că o serie de imitatori acefali, mai ales din mediile bisericeşti, au crezut de cuviinţă să adopte şi ei acest gen revolut de scriere, confundînd-o cu cine ştie ce… exigenţă a tradiţiei!

**** O discuţie separată ar impune ştiinţifico-fantasticul Dicţionar ortografic, ortoepic şi morfologic al limbii române (DOOM2) apărut sub egida aceleiaşi Academii în 2005 şi reeditat în 2010. După ce au încercat, prin reforma ortografică din 1992, să siluiască mersul firesc al limbii, de data aceasta “măsurile” academice legitimează o mulţime de tendinţe ale uzului incult al limbii! Altfel spus, cu o mînă deturnezi evoluţia vie a limbii, iar cu alta îi încurajezi viaţa dezordonată, legitimînd “academic” un haos fără precedent – atît în vorbire, cît şi în scriere! Aici nici nu mai este trebuinţă de contra-argumente “ştiinţifice” punctuale: rezultatele dezastruoase din teritoriu, halul în care a ajuns limba română în ultimii 10-20 de ani, reprezintă cel mai fidel indicator al direcţiei greşite (ca să nu spun aberante) în care limba este “călăuzită” de chiar pretinşii ei “veghetori”.

***** Dacă limba română ar proveni din latina clasică sau literară, şi dacă principiul scrierii noastre ar fi cel etimologic, atunci ar trebui, ţinînd seama de pronunţia normală a vorbitorilor nativi, să scriem cu û (sûnt).