În vara aceasta, la 5 ani de la moartea lui (mai 2006) şi la 30 de ani de cînd mi-a fost rînduit să-l cunosc (august 1981), mi s-a făcut dor de ION GAVRILĂ OGORANU şi i-am recitit cîteva dintre paginile de proză literară, bucurîndu-mă să-l redescopăr proaspăt (cel puţin în percepţia mea interioară) şi dedat fără afectare părtăşiei prin cuvînt, ca un povestaş pur-sînge, neistovit nici de viaţă, nici de moarte, în pofida nesimţirii uituce a acestui tîrziu de lume românească…
ION GAVRILĂ POVESTAŞUL
I
Nu prea înalt, dar foarte îndesat, cu mişcări sigure şi iuţi, în ciuda anilor ce-i albeau în plete, iscodind lumea cu ochi albastru-rîzători, de o şiretenie fără răutate, ca unul îndelung vînat şi niciodată prins, ţinîndu-şi capul sus şi pieptul înainte, nu cu ocoşenie, ci cu un fel de maiestate firească, amestec de voievod şi de haiduc rătăcit prin vaviloane – ION GAVRILĂ OGORANU (1 ianuarie 1923 – 1 mai 2006) era demult o legendă vie a rectitudinii şi a dîrzeniei româneşti de altădată. Mi-l amintesc umblînd, acum vreo două decenii, prin Paris ca prin Munţii Făgăraşului, drept fără ostentaţie, cu pas răzbit, ca un patriarh răsărit din uitare; trecătorii, deveniţi parcă deodată sfioşi, îi fereau calea de departe, cercetîndu-l cu un fel de admiraţie mută şi reverenţioasă, ca şi cînd l-ar fi recunoscut fără să-l cunoască, nu după nume, ci după soi, aşa cum simte jigania la om... (Trupul supt de cancer din copîrşeul de la Galtiu – ultima lui imagine pe răbojul acestei lumi – n-a fost decît o glumă proastă a firii stricăcioase, şi pe care memoria refuză s-o reţină…)
Fidel fără emfază şi patetism crezului auroral al unei generaţii crescute organic în duhul Frăţiilor de Cruce (din care a făcut parte de pe băncile Liceului Radu Negru), luptător în rezistenţa armată din munţi împotriva comunismului (1948-1955), a supravieţuit ascuns timp de peste 20 de ani, scăpîndu-le mereu hăitaşilor printre degete. Povestea autentică a rezistenţei din Munţii Făgăraşului a scris-o, cu vocaţie de mărturisitor, în şirul de volume apărute pînă maian, antum şi postum, şi intitulate Brazii se frîng, dar nu se îndoiesc. Cînd represiunile s-au potolit, a coborît din munte, dar cîte-o iscoadă a avut tot timpul pe urme. Se obişnuise cu asta şi uneori se amuza. “Eu mergeam înainte, fără nici o grijă; el mergea în urmă, cu grija mea”... Odată şi-a tuns, la propriu, urmăritorul. Văzîndu-l că se ţine scai, a intrat într-o frizerie şi s-a prefăcut a-şi aştepta rîndul. Securistul a făcut la fel, crezîndu-se ignorat. Cînd să-i vină rîndul, fostul partizan îi zice hîtru frizerului: “Eu mai aştept; serviţi-l pe dumnealui!”. Şi securistul, ca să nu se deconspire penibil, s-a lăsat pe mîinile frizerului, ca o oaie la codinit. Între timp, bădia Gavrilă s-a ridicat zvelt de pe scaun, a salutat politicos şi s-a dus, nesupărat, la ale sale...
Din păcate, am avut prilejul să constat, cu inima strînsă, că mulţi dintre cei care-l ştiu pe Ion Gavrilă luptătorul, fie din memoriile publicate în condiţii mai bune sau mai rele, fie din “Memorialul durerii” al d-nei Lucia Hossu-Longin, fie din paginile unor publicaţii postdecembriste de dreapta (printre care şi Puncte cardinale sau meteorica Lumea satelor), aproape că îl ignoră pe Ion Gavrilă “povestaşul”, cel din Întîmplări din lumea lui Dumnezeu (1998) şi Amintiri din copilărie (2001), narator liric cu vînă sadoveniană, atent nu doar la epicul existenţei tradiţionale, dar şi la rînduielile tainice ale Firii, topind la un loc, cu pană sigură, naraţiunea vioaie, tezaurul vast al experienţei proprii sau ancestrale, descrierea de o mare şi vie plasticitate poetică, umorul sfătos şi înţelepciunea nediscursivă a “lumii lui Dumnezeu”. Dulcea vorbire făgărăşană înfloreşte – precum odinioară cea moldovinească a lui Creangă – în ample desfăşurări stilistice, vădind un artist conştient de mijloacele sale, ba uneori confiscat de-a dreptul de farmecul pur al “zicerii” – gratuitate netăgăduită a harului care nu se pierde.
II
Păstrez şi acum puternica impresie a primei întîlniri cu povestirile sale – şi de aceea pe această lectură dintîi mă întemeiez cu precădere în însemnările care urmează (şi care s-ar vrea o provocare pentru cei neîndulciţi încă la mierea “Moşului”). Cele şapte texte adunate în volumul său de tîrziu debut literar, Întîmplări din lumea lui Dumnezeu (Editura M. C[osmovici]., Bucureşti, 1998, 145 pp., cu un util glosar final de termeni regionali şi cu rafinatele ilustraţii ale tinerei graficiene Simona Bucan), inegale poate nu doar ca întindere, dar şi ca valoare literară, alcătuiesc însă icoana unei lumi fascinante, care încununează, pe un plan mai general, vocaţia de mărturisitor a autorului. Acesta se sinchiseşte mai puţin de “construcţia epică”; în fond, adevărata şi marea “întîmplare” a acestei lumi este uriaşa colcăire a vieţii, după rînduieli eterne, ca un “miracol” perpetuu, al cărui tîlc nu se dezvăluie întreg decît prin trăire, prin acordul uman cu “ritmurile cosmice”. Ne aflăm poate, la acest nou ceas de invazie galopantă a civilizaţiei de tip occidental (“Şi cum vin cu drum de fier, / Toate cîntecele pier”...), în faţa uneia dintre ultimele mărturii beletristice a ceea ce Mircea Eliade numea “creştinismul cosmic”, iar teologia răsăriteană – “sentimentul cosmic şi organic al existenţei”. Greco-catolic prin naştere, în sufletul “Moşului” par să se fi contopit, într-o formulă flexibilă şi inefabilă, mai degrabă ţărăneşte decît intelectualiceşte, firescul răsăritean şi firescul franciscan.
Moş Pian, din bucata cu acelaşi nume (practic lipsită de osatură epică), rătăcitor extatic prin “lumea celor care nu cuvîntă” (dar tainic-cuvîntători în graiul lor ne-omenesc), devine întruchiparea exponenţială a unei “ţărănii” sacerdotale, un soi de “Mare Orb” blagian în variantă rustic-creştină, invitîndu-ne, cu gesturi simple şi vorbe naive, la liturghia cotidiană a tainelor Firii.
Două Vetuţe pare o bucată de abecedar, forţînd aceeaşi temă în universul domestic, pe dimensiunea ludică a copilăriei. (De unde atîta rezervă de puritate, îţi vine să te întrebi, la acest om hăituit o treime din viaţă asemenea unei sălbăticiuni, confruntat în atîtea rînduri cu moartea, cu mizeria, cu trădările acestui veac?!).
Cine-s mai tari? înfăţişează un insolit şi pilduitor război al furnicilor, unde cele mari sînt înfrînte de cele mici, a căror unică armă este jerfa de sine. Ceea ce fascinează este migala observaţiei (deopotrivă “entomologice” şi “poetice”), dincolo de “morala” prea transparentă a “fabulei”.
Piţi este un înduioşător recviem pentru un pui de cinteză aurie (“cea mai necăjită şi neajutorată pasăre din tot cuprinsul pădurii”), în care străluceşte, insuficient valorificat, nucleul epic al unei mari nuvele (povestea lelei Viroana, cea care a murit singură şi săracă, dar ţinînd în ladă poliţa unei averi uriaşe, moştenite la bătrîneţe de la omul ei, ce “luase drumul Americii” şi nu se mai întorsese niciodată).
Despărţite de bucata numită Pripas (povestea unui cîine ce nu-şi află rostul, poate o alegorie reinterpretabilă în plan uman, ca şi Cine-s mai tari? sau Piţi), textele cele mai substanţiale şi mai savuroase ale volumului sînt cele intitulate Lupii (pp. 39-65) şi Urşii (pp. 72-139), două adevărate “monografii” regizate beletristic, după modelul povestirilor sadoveniene la gura sobei, bazate pe observaţia vie, dar şi pe documentaţia folclorică, epuizînd realitatea şi proiectînd-o în mit. E aici şi ceva din verva eseistică odobesciană (Pseudokinegetikos), dar cu un alt gen de “erudiţie”, necărturărească, de “om al pămîntului”. Anevoie s-ar putea închipui o mai completă prezentare neconvenţională a celor două specii şi a raporturilor lor cu lumea umană, fără nici o lezare a cadrului estetic.
Mai rezistă “celula” românească de azi la acest gen de ofertă estetică de iz “sămănătorist”? Oricum ar fi, cine ar îndrăzni să-l reducă la ipostaza de condeier pe omul total, exponenţial şi eroic care a fost Ion Gavrilă Ogoranu, a cărui statură se ridică imperială, acum de dincolo de veac, deasupra tuturor cărţilor negre sau albe ale comunismului, cu acea maiestate a brazilor care “se frîng, dar nu se îndoiesc” şi de care “lumea lui Dumnezeu” e astăzi atît de lipsită şi de vinovat uitătoare? Pe bădia Gavrilă, dacă te cumineci verde cu el, în duh şi în cuvînt, sfîrşeşti prin a-l respira prin toţi porii, ca pe un văzduh de veşnicie românească la vămile din urmă ale unei istorii care mai degrabă nu l-a meritat…
Răzvan CODRESCU
Ion Gavrilă Ogoranu: ultimul drum
ROBII LUI DUMNEZEU ION ŞI ANA:
Ion Gavrilă Ogoranu s-a strămutat la ceruri pe 1 mai 2006. La două luni după soţul ei, s-a stins, cu amărăciunea de a nu i se fi recunoscut oficial statutul de luptătoare anticomunistă, şi Ana Gavrilă (fostă Săbăduş), figură de neuitat a eroismului feminin românesc din a doua jumătate a secolului XX
Născută pe 10 decembrie 1921 în localitatea Drîmbar (jud. Alba), a fost înfiată de o mătuşă de la Galtiu (din acelaşi judeţ) şi a fost educată sub influenţa a doi oameni de mare suflet: preotul greco-catolic Iosif Pop (viitorul protopop din Târgu-Mureş) şi profesorul Vasile Hanu. Căsătorită în 1944 cu studentul medicinist Petru Săbăduş din Sibiu, şi-a asumat cu tot curajul lupta alături de el şi de camarazii lui de crez, inclusiv după ce aceştia s-au retras în munţi. În toamna lui 1948, bărbaţii au hotărît ca un grup din rîndurile lor (printre care şi Petru Săbăduş) să treacă graniţa spre Iugoslavia. Prinşi pe graniţă şi duşi la Timişoara, iar apoi la Cluj, au fost judecaţi formal în Săptămâna Patimilor din 1949, urma pierzîndu-li-se prin închisorile noului regim. Prin toamna lui 1952, Ana Săbăduş a aflat că soţul ei fusese ucis în bătaie chiar de odiosul Goiciu, directorul închisorii de la Gherla. A rămas cu doi copii mici, fără casă, fără slujbă, hărţuită de Securitate, abia reuşind cu timpul să-şi încropescă un adăpost şi să-şi cumpere un cal, cu care a făcut cărăuşie ani de-a rîndul, ca Fefeleaga din poveste.
În 1955, s-a refugiat la ea, din Munţii Făgăraşului, fostul camarad şi coleg de liceu al soţului ei, Ion Gavrilă, pe care s-a învoit să-l ţină ascuns (deşi ştia că era condamnat la moarte în contumacie) – situaţie care avea să dureze peste 20 de ani. Ulterior, se va căsători cu el şi-i va rămâne alături în toate împrejurările, până la venerabila vîrstă de 85 de ani. Acum se află înmormîntați unul lîngă altul, în cimitirul din Galtiu. Dumnezeu să-i odihnească în pace, cu toţi cei adormiţi ai lor. (R. C.)
Născută pe 10 decembrie 1921 în localitatea Drîmbar (jud. Alba), a fost înfiată de o mătuşă de la Galtiu (din acelaşi judeţ) şi a fost educată sub influenţa a doi oameni de mare suflet: preotul greco-catolic Iosif Pop (viitorul protopop din Târgu-Mureş) şi profesorul Vasile Hanu. Căsătorită în 1944 cu studentul medicinist Petru Săbăduş din Sibiu, şi-a asumat cu tot curajul lupta alături de el şi de camarazii lui de crez, inclusiv după ce aceştia s-au retras în munţi. În toamna lui 1948, bărbaţii au hotărît ca un grup din rîndurile lor (printre care şi Petru Săbăduş) să treacă graniţa spre Iugoslavia. Prinşi pe graniţă şi duşi la Timişoara, iar apoi la Cluj, au fost judecaţi formal în Săptămâna Patimilor din 1949, urma pierzîndu-li-se prin închisorile noului regim. Prin toamna lui 1952, Ana Săbăduş a aflat că soţul ei fusese ucis în bătaie chiar de odiosul Goiciu, directorul închisorii de la Gherla. A rămas cu doi copii mici, fără casă, fără slujbă, hărţuită de Securitate, abia reuşind cu timpul să-şi încropescă un adăpost şi să-şi cumpere un cal, cu care a făcut cărăuşie ani de-a rîndul, ca Fefeleaga din poveste.
În 1955, s-a refugiat la ea, din Munţii Făgăraşului, fostul camarad şi coleg de liceu al soţului ei, Ion Gavrilă, pe care s-a învoit să-l ţină ascuns (deşi ştia că era condamnat la moarte în contumacie) – situaţie care avea să dureze peste 20 de ani. Ulterior, se va căsători cu el şi-i va rămâne alături în toate împrejurările, până la venerabila vîrstă de 85 de ani. Acum se află înmormîntați unul lîngă altul, în cimitirul din Galtiu. Dumnezeu să-i odihnească în pace, cu toţi cei adormiţi ai lor. (R. C.)
Mi-ar placea sa o puteti posta aici...ca de gasit n-am reusit la nici un anticariat!
RăspundețiȘtergereS-ar cădea o reeditare, pentru că chiar e de negăsit. Eu nu pot posta aici fără îngăduinţa celor în drept
RăspundețiȘtergereNu am stiut ca a fost greco-catolic. Oare de aceia ortodocsii nu prea se inghesuie sa vorbeasca despre el?
RăspundețiȘtergereNu ştiu dacă există (şi se manifestă) o astfel de discriminare memorială, dar dacă ar exista, ar fi semnul unei cecităţi vecine cu neghiobia. Greco-catolicul Ion Gavrilă (eu numai după 1990 am aflat că se numea şi Ogoranu) a fost solidar pînă la jertfă cu fraţii lui ortodocşi şi a lăsat amintirea unui naţionalism exemplar, pe care nu văd cine ar avea căderea, azi sau mîine, să-l pună la îndoială. Românii greco-catolici (nici foarte mulţi, dar nici foarte puţini) şi-au adus, în tragicul secol XX, tributul lor de eroism şi martiraj, atît în libertate, cît şi în închisori, iar Ion Gavrilă este un caz ilustru între altele. Ortodocşi şi greco-catolici au luptat cot la cot în munţi, au suferit cot la cot în închisori. Chiar în Mişcarea Legionară (de care şi Ion Gavrilă a fost apropiat) s-au numărat şi ortodocşi, şi greco-catolici, care au slujit deopotrivă ideea creştină şi ideea naţională. Ortodocşi şi greco-catolici, legionari sau nelegionari, au fost deopotrivă CRUCIAŢI în lupta anticomunistă, iar unii greco-catolici au avut chiar mai multă rectitudine decît unii ortodocşi (fără ca de aici să se poate trage vreo concluzie generală asupra tuturor ortodocşilor sau asupra tututror greco-catolicilor: au fost oameni şi oameni, situaţii şi situaţii). Ortodoxia nu este neapărat certificat de bună românitate, nici greco-catolicismul nu este neapărat un handicap pentru unitatea sau vrednicia naţională. În lupta naţională şi anticomunistă, de dinainte şi de după Marele Război, şi ortodocşii, şi greco-catolicii au fost buni sau răi, dar desigur nu din fatalitate confesională. Valeriu Gafencu şi Ion Gavrilă sînt convergenţi, iar nu divergenţi în conştiinţa românească şi în faţa lui Dumnezeu.
RăspundețiȘtergereMie, ca ortodox, mi s-a întîmplat să discut în contradictoriu cu "Moşul" Ion Gavrilă, pe anumite teme legate de credinţă şi de viaţa religioasă, dar asta nu m-a împiedicat şi nu mă împiedică să-l preţuiesc - ca om, ca luptător, ca "povestaş" - şi să învăţ multe din pilda vieţii lui, atît în plan personal, cît şi în planul mai larg al dreptei creştine. De românii greco-catolici în general, şi de Ion Gavrilă în special, au fost, sînt şi vor fi întotdeauna mai multe să ne lege decît să ne separe. Iar calitatea morală sau intelectuală a unui om e ceva ce transcende, pînă la urmă, apartenenţele confesionale.
Eu i-am citit "Amintirile din copilarie" si am fost fermecat. Cartea mai veche cu "Intamplari din lumea lui Dumnezeu" nici eu nu am putut sa o gasesc, desi tare mi-am dorit si mi-o doresc. Poate o reediteaza chiar cine a editat-o...
RăspundețiȘtergereStimate Domnule Codrescu,
RăspundețiȘtergereFoarte frumoasa si oportuna postarea despre eroul Gavrila ! Sa-i fie tarina usoara !
M-am uitat pe wikipedia (nu chiar o mare referinta dupa mine...) si am gasit in profilul lui Gavrila, pe linga testamentul lui/lor - un document splendid, de mare tinuta morala si patriotica - urmatoarele cometarii/mentiuni (alaturi de multe alte informatii f importante in "scurt istoric..." scris de el insusi, sper corect reprodus pe web):
1) "Prins în 1976, a fost salvat de la execuție la intervenția directă a președintelui american, Nixon." Adevarat ? eu stiam ca s-a prezentat singur la ambasasa SUA din Bucuresti unde a primit asigurari ca va fi protejat, dupa care el a fost anchetat de securitate fara sa mai fie condamnat...
2) "Trebuie amintit că în două rânduri (1938 și 1941), alegătorii erau duși să voteze pe față, „da” sau „nu”, în coloane, însoțiți de jandarmi cu baioneta la armă." in '38 a fost pe timpul lui Carol al II-lea (si nu ma mira), dar in '41 a fost pe timpul lui Antonescu, care era un om de onoare: asa a fost ?
3) "Dacă în România, teroarea a fost mai fără milă și nedreptățile mai strigătoare la cer decât în celelalte țări vecine, dacă a existat un fenomen Pitești și un Canal al morții, se datorează faptului că în societatea românească s-au găsit atâtea suflete negre în stare de orice josnicie.... Trebuie amintit că arestările din 1948 au fost făcute de comisari ai Siguranței, Poliției, și ofițeri ai Jandarmeriei, care la mai puțin de un an urmau să fie la rândul lor arestați și condamnați.... Primii informatori ai miliției și securității au fost vechii agenți ai jandarmeriei, poliției și siguranței. Stăpânii s-au schimbat, dar uneltele au rămas. În multe cazuri au rămas și stăpânii. Jandarmii au devenit milițieni, comisarii și ofițerii au devenit ofițeri de Miliție și Securitate, tot atât de zeloși și de slugarnici ca și înainte, ba chiar mai mult.... șeful Siguranței antonesciene, Eugen Cristescu, condamnat la moarte odată cu mareșalul, n-a fost trimis în fața plutonului de execuție, ci cocoțat la Direcția Securității, unde și-a adus aportul, la distrugerea „dușmanilor regimului”. "
cum explicam asta, cum a fost posibil o astfel de ticalosie de proportii istorice ? cine si cum a otravit sufletul oamenilor ? cum explicam decaderea de la nivelul inaltei valorii morale si credintei razesilor lui Stefan, de ex, la mizeria anilor '50 care continua si acum ? asta trebuie sa intelegem bine, ca sa fim din nou in stare sa ne refacem;
sper, cu permisiunea dvs, sa se initieze discutii care sa clarifice aceste lucruri; cit despre importanta miscarii nimeni sanatos la minte nu cred ca poate fi in dezacord cu cele spuse de Constantinescu in cartea sa; inca nu inteleg ce l-a impins pe Antonescu - un om f inteligent de altfel - sa ia masuri atit de represive impotriva singurului partid care putea lupta in clandestinitate, istoria a aratat cit de necesar era...
numai bine si pe curind ! Iulian
@ Iulian
RăspundețiȘtergereSînt întrebări pe care mi le tot pun şi eu. Dvs. tindeţi să mă trataţi ca pe unul care are răspuns la toate, iar asta mă face să mă simt stînjenit.
Dar poate că, tot întrebîndu-ne, vom ajunge la un moment dat să aflăm şi nişte răspunsuri... Deocamdată, vorba lui Arghezi: "Nici eu ştiu, nici tu cunoşti:/ Hai să rîdem ca doi proşti!".
Stimate Domnule Codrescu,
RăspundețiȘtergeremultumesc f mult pt raspunsul Dvs, desi "Hai să rîdem..." parca nu-mi vine tinind cont de gravitatea situatiei; imi cer scuze daca intrebarile mele va deranjeaza
Dvs ati acceptat sa publicat comentariul - si va multumesc ! -, acum eu sper ca multi alti cititori ai blogului sa sa angajeze responsabil in dezbatere si sint optimist ca vom vedea mai clar !
Dvs ati studiat si aveti ideile mult mai clare decit mine (si multi altii) si va multumesc pt ca le impartasiti aici; Dvs stiti ca in scoala, in anii '80, nu se prea invata adevarata istorie, ceea ce explica ca multa lume inca nu cunoaste adevarul, inca sintem intr-un fel de convalescenta care dureaza prea mult...
sanatate si numai bine, Iulian
Deştepţii plîng, proştii rîd. Pe măsură ce ne vom deştepta, vom plînge şi noi mai acătării. Deocamdată să ne prefacem că ştim de glumă!
RăspundețiȘtergere