Am primit zilele trecute, în urma unei sumare convorbiri telefonice, această scrisoare de la un vechi prieten, fiu de fost deţinut politic de orientare legionară. E o încredinţare personală exprimată simplu şi sincer, care merită poate avută în vedere (pentru că a tot venit vorba de legionari pe acest blog, fie în texte, fie în comentarii). Respectînd dorinţa autorului, îl păstrez în semianonimat. Ca titlu, l-am lăsat, între paranteze drepte, pe cel cu care mesajul mi-a parvenit prin poşta electronică. Am redus din text doar cîteva pasaje cu caracter mai personal (marcînd locurile cu croşete). (R. C.)
[GREŞEALA MIŞCĂRII LEGIONARE]
Motto:
Cum nu vii tu, Ţepeş doamne, ca punînd mîna pe ei,
Să-i împarţi în două cete: în smintiţi şi în mişei,
Şi în două temniţi large cu de-a sila să-i aduni,
Să dai foc la puşcărie şi la casa de nebuni!
(Mihai Eminescu – Scrisoarea III)
Cine, dintre români, nu ştie versurile alese de mine ca motto? Eminescu, una dintre paradigmele neamului românesc, a pus în aceste versuri toată exasperarea timpului său în faţa unei lumi politice unde „cîştigul fără muncă” era „singura pornire” şi unde „virtutea” trecea drept „nerozie”, iar „geniul” devenea „o nefericire”. Realitatea care îl exaspera în 1881 pe Eminescu fiind aceeaşi şi în 1931, şi în 2011...
România întregită avea două urgenţe: apărarea faţă de duşmanii – nu puţini! – din afară şi construcţia internă.
Acestea au fost şi cele două direcţii pe care Corneliu Codreanu le-a dat Mişcării iniţiate de el. În pădurea Dobrina depune jurămîntul de apărare a ţării în faţa agresiunii din afară – în speţă a Rusiei sovietice. Iar înăuntru pune accentul pe educaţie şi vrednicie creatoare.
Doar că membrii Mişcării Legionare sînt tineri. Pentru cei de 40-50 de ani, nişte „puştani”, nişte „copii”. Una dintre caracteristicile tinereţii este lipsa de răbdare. Tinerii nu doar că vor totul, dar acest „totul” îl vor acum, în clipa asta! Sînt mai intransigenţi şi mai puţini sensibili la nuanţe... Într-o lume coruptă ca şi cea în care trăim astăzi, exasperaţi de ceea ce vedeau în jur, au hotărît să cureţe neamul românesc de putregaiuri, de neghină, de „spuma asta-nveninată, astă plebe, ăst gunoi”... Printre ei s-a strecurat însă un informator al poliţiei şi au fost – spre norocul lor! – arestaţi înainte de a trece la fapte...
Pe atunci cuvinte ca „onoare”, „demnitate”, „loialitate” aveau, încă, o greutate. Unul dintre ei încearcă să-l omoare pe informatorul poliţiei. Tentativa sa de asasinat se transformă în „procesul trădării” şi, în cele din urmă, este achitat. Lumea din jurul lor, la fel de exasperată ca şi ei, i-a înţeles şi i-a ocrotit, măcar în parte. Cel care încercase să omoare avea să-şi spele păcatul mai tîrziu, peste ani, căzînd pentru Cruce pe frontul războiului civil din Spania…
Şi iată că deunăzi mi s-a întîmplat să recitesc această parabolă evanghelică [Matei 13, 24-30]:
Altă pildă le-a pus lor înainte, zicînd: Asemenea este împărăţia cerurilor omului care a semănat sămînţă bună în ţarina sa. Dar, pe cînd oamenii dormeau, a venit vrăjmaşul lui, a semănat neghină printre grîu şi s-a dus. Iar dacă a crescut paiul şi a făcut rod, atunci s-a arătat şi neghina.
Venind slugile stăpînului casei, i-au zis: Doamne, n-ai semănat tu, oare, sămînţă bună în ţarina ta? De unde dar are neghină? Iar el le-a răspuns: Un om vrăjmaş a făcut aceasta. Slugile i-au zis: Voieşti deci să ne ducem şi s-o plivim? El însă a zis: Nu, ca nu cumva, plivind neghina, să smulgeţi o dată cu ea şi grîul. Lăsaţi să crească împreună şi grîul şi neghina, pînă la seceriş, şi la vremea secerişului voi zice secerătorilor: Pliviţi întîi neghina şi legaţi-o în snopi, ca s-o ardem, iar grîul adunaţi-l în jitniţa mea.
M-am întrebat multă vreme de ce a fost distrusă atît de complet Mişcarea Legionară? Bun, înţelegeam eu foarte bine că a ridicat împotriva ei toată „neghina”, toată „spuma-nveninată”, toată „plebea”, tot „gunoiul”. Asta o înţelegeam... Dar ce nu înţelegeam era de ce Dumnezeu i-a dat pe mîna duşmanilor lor, de ce i-a lăsat să fie striviţi şi practic anulaţi...
Pînă cînd, recitind parabola de mai sus, cred că am înţeles. A fost ca o iluminare. Dumnezeu a lăsat ca ei să fie distruşi pentru că ceea ce îşi propuseseră ei era tocmai „să plivească neghina”, încălcînd o interdicţie cît se poate de clară a Mîntuitorului: Nu, ca nu cumva, plivind neghina, să smulgeţi o dată cu ea şi grîul.
„Nu” – interdicţie fără nici un fel de echivoc!
Sîntem sortiţi să convieţuim cu „neghina” sub soarele care luminează la fel şi pe buni, şi pe răi, şi pe sfinţi, şi pe păcătoşi, şi pe stăpîni, şi pe slugi, fără deosebire şi fără părtinire.
Mişcarea Legionară ne lasă o moştenire preţioasă: partea de educaţie. Să smulgem neghina din noi înşine, din sufletele noastre, să lucrăm pentru neamul nostru, nu împotriva altor neamuri, pentru ţara noastră, nu împotriva altor ţări; şi dacă lucrînd pentru neamul şi ţara noastră vom încurca planurile altora, iar aceştia se vor repezi împotriva noastră, sînt convins că, atîta timp cît vom face faptele cuvenite, Dumnezeu nu ne va lăsa pe mîna duşmanilor noştri şi nu va permite să pierim, aşa cum a pierit Mişcarea Legionară.
Harta României Mari
Adolf, iartă-mă, m-am prostit, am ajuns să mă exprim mai uşor verbal decît în scris! Am îmbătrînit, e clar! Oricum, ideile ar fi cam acestea:
1. Mişcarea Legionară nu e o creaţie originală a lui Codreanu şi a camarazilor lui. Principiile Mişcării Legionare le găsim, aproape pe toate, în opera lui Eminescu. Mişcarea Legionară s-a născut şi s-a hrănit din duhul şi verbul eminescian – atît cel din poezii, cît şi cel din opera politică. (Cred, totuşi, că a spune asta în clar nu ar face decît să dea apă la moară celor porniţi împotriva lui Eminescu...)
2. A fost o iniţiativă a unui grup de tineri. Cu sînge fierbinte, ca toţi tinerii, exasperaţi de răul din jur şi hotărîţi să ajute la propăşirea şi mîntuirea neamului. Şi pentru că erau tineri, nerăbdători, iar tinereţea nu excelează prin înţelepciune, au hotărît să cureţe neamul de toată neghina.
3. Această hotărîre a avut două consecinţe grave: 1) a ridicat întreaga pleavă împotriva lor (precum cîinii care se bat între ei şi care fac instantaneu corp comun dacă pui între ei un lup), fără nici o excepţie, şi 2) Dumnezeu Şi-a luat, cel puţin pentru o vreme, mîna de pe ei.
4. Moştenirea lor e mult mai bogată decît cele cîteva biete vorbe spuse de mine mai sus... Mie mi-e greu să o sistematizez. În cadrul moştenirii lor îi includ şi pe cei din afara lor care au lucrat în aceeaşi direcţie, dar nu cu aceleaşi mijloace: „Să nu mă răzbunaţi!”, Nicu Steinhardt şi aşa mai departe...
5. Cred că mai degrabă asta ar trebui să ne preocupe: valorificarea învăţăturilor ce se pot extrage din tragica lor experienţă şi existenţă.
Cu drag,
Octav
P. S.
Nu ţin la nici un fel de „paternitate” a celor pe care ţi le-am spus la telefon sau aici, în scris! […] Nici nu e nevoie să mă pomeneşti. […] Tu ai spus-o foarte frumos – nu sînt în stare nici măcar să reproduc ce ai spus, ideea mi-a rămas – cu interpretarea unei parabole evanghelice aplicată la un fapt istoric ş.a.m.d. Tu ai exerciţiul scrisului – eu, putoarea, l-am cam pierdut. Oricum, îţi mulţumesc încă o dată pentru cuvintele frumoase pe care mi le-ai spus!... Sper ca şi tata şi mama, de acolo de unde sînt, să fie mulţumiţi de acest „parastas”, cum parcă l-ai numit tu.
P. P. S.
Pe vremea cînd M. era studentă la Psihologie în Bucureşti, a reuşit să mă convingă să îi fac un referat despre Emile Durkheim, întemeietorul sociologiei în Franţa. Conştiincios, am citit bibliografia care cuprindea cîteva cărţi ale lui Durkheim. Şi, într-una dintre ele, am aflat cu stupoare un lucru ce rimează perfect cu parabola citată mai sus din Evanghelia Sfîntului Apostol Matei: o societate normală are neapărată nevoie, pentru o dinamică firească, de existenţa criminalilor, tîlharilor, corupţilor. Eliminarea completă a acestora ar duce la îmbolnăvirea respectivei societăţi, ba chiar la declinul şi distrugerea ei... Uluitor, nu?! Exact ca în jocul de go! În jocul de go scopul nu e, ca la şah, să dai mat adversarul, să-l învingi, să-l cucereşti. Scopul în go este să ajungi să ai un teritoriu mai mare decît adversarul. Dacă încerci să iei tot, să cucereşti tot, să nu-i laşi adversarului nimic, atunci 100% vei pierde. Aşadar eliminarea completă a răului (tîlhăriilor, furturilor, crimelor etc.) este distructivă în istorie. Cum, în acelaşi timp, creşterea răului peste un anumit procent este, la rîndul său, distructivă...
Am rămas uimit să văd o confirmare a cuvîntului Mîntuitorului venită tocmai de la Emile Durkheim, un evreu care a studiat, pe lîngă legităţile societăţilor omeneşti, ebraica şi doctrina talmudică...
Scrisoare este o profunda analiza a cauzelor esecului Miscarii Legionare. La inceputul anilor '90 am fost martorul, mai mult sau mai putin activ, incercarilor de reorganizare a Miscarii Legionare. Am fost dezamagit de inconsistenta doctrinara, de erorile de intelegere a trecutului Miscarii Legionare pe care le-am aflat in mintea acelor suflete inocente care credeau ca simpla afisare in uniforma verde a Miscarii va face sa apara mii de tineri legionari. Intr-o discutie destul de tensionata cu Serban Suru, la acea vreme un tanar exaltat si sincer preocupat de salvarea Tarii si Neamului, am atentionat ca noua "formula" legionara traieste in trecut, fara a valoriza (valorifica) suficient acest trecut, ca este o "miscare de parastas", preocupata de cultul mortilor, dar lipsita de raspunsuri concrete pentru cei vii. In Romania anilor '90, tinerii se bucurau de disparitia uniformei de elev, de evadarea din ordinea si disciplina de tip comunist. Noii Legionari cereau tinerilor recruti ordine, disciplina, ascultare aproape de tip monahal si nu ofereau in schimb decat citate din Capitanul, fara sa le aplice contextului social, economic si politic ale pseudo-democratiei ivite dupa caderea comunismului. Miscarea Legionara nu poate fi scoasa din contextul istoric in care s-a nascut, a lucrat si a pierit. Dupa Decembrie 1989 nimeni nu si-a asumat sa evalueze integral Istoria Miscarii Legionare si mai ales, sa extraga ceea ce este folositor pentru vremurile prezente. Eu stiu insa un adevar simplu: Hristos nu a lovit pe schimbatorii de bani din Templu, ci doar le-a rasturnat mesele, le-a stricat afacerea. Dreptatea lui Hristos este insotita de Mila Lui. Crestinismul aplicat in politica nu poate fi insotit de violenta, de xenofobie, de rasism. Nationalismul ramane apanajul epocii in care s-au nascut natiunile. National-crestinismul poate fi un raspuns la haosul in care traim, condamnati de "Duhul cel Intunecat" al acestor vremuri. National-crestinismul nu este nationalism si nici globalism si poate insuma, sintetiza, multe din principiile Miscarii Legionare si mai presus de toate, National-crestinismul va aseza la locul de cinste cuvenit, in Calendarul Ortodox, pe toti mucenicii (Legionari sau nu) din inchisorile comuniste.
RăspundețiȘtergereCodreanu a inteles spre sfarsitul scurtei sale vieti unde anume gresisera in febra tineretii (dovada ultimele circulari si insemnarile de la Jilava), dar cei mai multi din camarazii sai nu par sa fi inteles si sa il fi inteles pana la capat, si chiar, dupa asasinarea lui, au radicalizat tocmai vechile greseli si au compromis iremediabil legiunea.
RăspundețiȘtergereIn fata lui Dumnezeu poate ca multi din ei s-au salvat martiric in temnitele comuniste, dar in fata istoriei legiunea a ramas cu o imagine negativa care continua sa sperie lumea pana in ziua de azi. Nici "neghina" nu s-a putut smulge, nici "graul" nu s-a mai putut culege, caci bolsevismul a facut desert din tot ce a fost si in prelungirea lui traim si noi azi, chiar daca nu ne prea place ca sa recunoastem.
Idealurile raman, dar greselile se platesc chiar cand sunt puse in slujba idealurilor. Rau si de cei care au gresit, dar inca si mai rau de cei care nu stiu sau nu vor sa invete din greselile trecutului!
Anonimului de la 2.33 PM:
RăspundețiȘtergereNuanţaţi frumos concluziile autorului scrisorii. În mare, înclin şi eu să vă dau dreptate. În sînul Legiunii, ca şi în istorie în general, binele şi răul („grîul” şi „neghina”?) au fost tot timpul amestecate (perplexae şi permixtae, cu vorbele Fericitului Augustin din „De civitate Dei”): faptic, în unele situaţii a prevalat binele, în altele a prevalat răul. Mişcarea legionară a fost un fenomen extrem de complex şi de aceea nu se pot judeca/măsura cu una şi aceeaşi măsură nici toţi legionarii, nici toate actele lor, nici toate vîrstele Legiunii, nici toate ecourile ei în posteritate.
Poate că „păcatul originar” al legionarilor a fost, într-adevăr, cel indicat de autorul scrisorii. Păcatul nostru, astăzi, tinde însă să fie acela de a nu înţelege că legionarismul interbelic nu mai este, pentru o eventuală nouă dreaptă creştină, o soluţie politică de reeditat, ci doar o lecţie istorică ce se cuvine atent studiată, pentru a discerne şi a duce mai departe ceea ce a fost bun, dar şi pentru a asuma şi a dezavua ceea ce a fost rău. Pentru conştiinţa românească ar fi o nenorocire şi să se lepede de ceea ce a fost bun în legionarism, dar şi să perpetueze ceea ce a fost rău (sau mai puţin bun) în el. Avem nevoie de măsură, de discernămînt, de onestitate, de înţelepciune. Din nefericire, tocmai unele ca acestea sînt în mare suferinţă la noi, iar în lipsa lor facem numai deservicii şi trecutului, şi prezentului, şi viitorului acestei ţări. Un „prolegionarism” gen Petru-Vodă sau Noua Dreaptă şi un „antilegionarism” gen Fedoplaton sau Alexandru Racu (nu-i cazul să mă refer aici la idiosincraziile evreieşti sau masono-stîngiste) reprezintă poziţionări la fel de eronate şi de sterile, pentru că absolutizează, în dispreţul realităţii, fie binele, fie răul din legionarism. Cu privire la istoria şi doctrina Legiunii trebuie să avem curajul de a discuta deschis (oricît nu ar conveni „corectitudinii politice” curente), dar şi luciditatea de a opera distincţiile necesare şi de a spune cu toată răspunderea (creştinească, desigur): „Asta da”, „Asta nu”. Prin „nu”, „da”-ul nu se exclude, ci doar se echilibrează critic şi capătă conştiinţa altor compliniri. Iar martirii autentici ai secolului XX, de acolo de unde sînt ei, să nu avem îndoială că se vor bucura de mintea noastră cea de pe urmă…
Unui Anonim nepostat (prietenii ştiu de ce):
RăspundețiȘtergereCa unul ce semnează "Şahistul", presupun că distingeţi între piesele albe şi piesele negre. Să nu distingeţi însă şi între bine şi rău, şi să trebuiască să vă arăt eu ce e bine şi ce e rău, ca la oligofreni?! Nu prea-mi vine-a crede!
Cu Mişcarea Legionară a fost ca şi cu cruciadele Evului Mediu: amestec de bine şi de rău, de intenţii pure şi intenţii impure, de aspiraţii cereşti şi aspiraţii pământeşti. Legionarii au fost cavalerii cruciaţi ai secolului XX românesc: au pariat pe eroism, au prefăcut crucea în sabie şi au eşuat mai devreme sau mai târziu, fără să poată cuceri definitiv "Ierusalimul". Nici cruciaţilor, nici legionarilor, deşi şi unii şi alţii s-au declarat şi chiar s-au crezut în slujba lui Dumnezeu,până la urmă Dumnezeu, dintr-un motiv sau altul, nu le-a parafat aventura şi i-a lăsat să-şi trăiască tragic înfrângerea istorică ("Întoarcerea din Cruciadă"). Eroismul falimentar s-a prefăcut, în câteva cazuri, în martiraj autentic, iar acest coeficient de martiraj, de lămurire şi mărturisire prin suferinţă şi jertfă de sine, este fără îndoială "contabilizat" de Dumnezeu, iar în cele din urmă va fi recunoscut şi cinstit ca atare şi de Biserica Lui. Cei care au ajuns să facă pasul mântuitor de la eroism la martiriu au depăşit cadrul conjunctural al legionarismului spre cadrul ideal şi etern al creştinismului. Ei nu sunt martirii Căpitanului, ci martirii Domnului (şi e de discutat dacă Codreanu însuşi n-a fost, în cele din urmă, un martir al Domnului, care şi-a conştientizat păcatele şi le-a răscumpărat prin jertfă mărturisitoare). Ceea ce rămâne din legionarism este ceea ce a fost până la capăt şi cu adevărat creştin, dincolo de toate accidentele traseului lămuritor. De aceea idealul nu mai poate fi astăzi refacerea legionarismului ca atare, ci numai valorificarea mai înţeleaptă a lecţiei lui istorice, pe care nu degeaba Dumnezeu a îngăduit-o totuşi (şi pentru cei care au trăit-o, şi pentru urmaşii care au de reflectat asupra ei).
RăspundețiȘtergere