DESPRE UNGURI ŞI SECUI

SUMARUL BLOGULUI

La 31 mai 2011, Asociaţia ROST făcea public un Comunicat prin care chema la demnitate şi responsabilitate naţională clasa politică românească, dar şi ansamblul societăţii româneşti, puse în faţa abuzurilor şi insolenţelor udemeriste patronate de la Budapesta şi care se încearcă a fi extinse la nivel european.

Între timp mi-a parvenit şi o recentă broşură (Ed. Proema, Baia Mare, 2010) semnată G. Badea-Lătuceanu şi dedicată Problemei secuieşti (problemă care stă şi în fruntea comunicatului menţionat).

Chiar dacă nu fac parte din sfera curentă a preocupărilor mele şi nu au antecedente pe acest blog, postez aici cele două texte (primul integral, celălalt în ample fragmente), considerînd eu însumi mai necesară ca oricînd o conştientizare a lumii româneşti în această privinţă. (R. C.)

COMUNICATUL ASOCIAŢIEI «ROST»

Ca urmare a ultimelor acţiuni şi luări de poziţie ale UDMR (reprezentată prin parlamentarii Sogor Csaba şi Iuliu Winkler, cu susţinerea publică a lui Marko Bela), privind deschiderea, marţi 31 mai 2011, la sediul PE de la Bruxelles, a unei reprezentanţe a aşa-zisului „Ţinut Secuiesc” – unitate administrativă inexistentă din punct de vedere legal;

Considerând aceste acţiuni şi luări de poziţii ca fiind de o deosebită gravitate, pentru că aduc atingere Constituţiei României şi chiar integrităţii teritoriale a statului;

Având în vedere tăcerea cvasigenerală şi vinovată a tuturor forţelor politice parlamentare (care s-au folosit mereu de alianţa cu UDMR pentru a-şi atinge meschinele scopuri electorale, uitând de interesul ţării) şi a autointitulatei „societăţi civile” din România;

Ajungând la concluzia că actuala stare de lucruri nu poate continua fără a pune în pericol însăşi existenţa viitoare a statului,

Asociaţia ROST, profund îngrijorată de evenimentele în desfăşurare, condamnă acţiunile destabilizatoare ale liderilor maghiari din România şi cere în mod imperios:

1. Condamnarea publică, după 21 de ani de toleranţă criminală din partea clasei politice româneşti, de către toate instituţiile statului român, a acţiunilor anticonstituţionale şi separatiste ale UDMR (inclusiv cele de la Bruxelles), care au atins un grad nemaiîntâlnit de obrăznicie, încălcând grav Constituţia României;

2. Ca toate partidele politice parlamentare româneşti să se disocieze public de acţiunile UDMR şi ale organizaţiilor maghiare naţionalist-şovine, separatiste şi extremiste, care se manifestă în spaţiul public românesc, şi să declare, de asemenea, în mod public, că întrerup legăturile de orice natură cu aceste organizaţii, şi în special cu UDMR, până când acestea nu vor renunţa la toate acţiunile îndreptate împotriva poporului şi a statului român;

3. Îndepărtarea imediată a UDMR de la guvernare, indiferent de consecinţele politice care ar putea rezulta din aceasta;

4. Clarificarea statutului juridic al UDMR şi înregistrarea sa la Tribunal, cu respectarea statutului partidelor politice din România, alternativa fiind interzicerea participării acestei formaţiuni la viitoarele alegeri organizate în România, precum şi pierderea tuturor drepturilor obţinute de Uniune ca urmare a ultimelor alegeri desfăşurate;

5. Ca instituţiile statului român să condamne public acţiunile extremist-şovine ale pastorului Laszlo Tokes, cu atenţionarea instituţiilor europene că, începând din acest moment, acţiunile şi luările sale de poziţie nu mai reprezintă şi nu mai angajează în nici un fel România.

În numele Consiliul Director

al Asociaţiei ROST,

Mihail Albişteanu,

vicepreşedinte

G. BADEA-LĂTUCEANU

PROBLEMA SECUIASCĂ

În ultima vreme s-a putut constata că în opinia publică de la noi se manifestă o nedumerire  crescândă în legătură cu implicarea tot mai intensă în Secuime (judeţele Covasna şi Harghita, chiar şi judeţul Mureş) a politicienilor maghiari din România, care – în mod surprinzător – vorbesc mereu numai de maghiari, iar nu de secui ca locuitori ai Secuimii. Din acest motiv am făcut apel la câţiva cunoscători în materie (atât din ţară, cât şi din străinătate), pentru a încerca să clarifice legăturile şi interesul maghiarilor în această regiune, precum şi lămurirea identităţii reale a etniei secuilor.

Fără a face incursiuni savante în istorie, vom expune succint în continuare, bazându-ne pe o documentare strict ştiinţifică (în cea mai mare parte de sorginte maghiară), ceea ce la ora actuală se ştie despre această populaţie, considerată abuziv de cercuri străine, dacă nu chiar ostile intereselor României, ca „Blocul Secuiesc” din Transilvania,

ORIGINEA SECUILOR[1]

Deşi astăzi Secuii vorbesc ungureşte (de fapt o limbă maghiară cu evidente particularităţi dialectale), ei nu aparţin etniei maghiare. Aceasta este şi constatarea aproape unanimă a vechilor cronicari maghiari, precum şi a tuturor călătorilor occidentali prin aceste părţi ale Ardealului, încă de la începutul secolului XVI. Dintre aceştia, primul care trebuie amintit este Anton Verancsici (1504-1573), secretar regal (trimis în diferite solii la regii Sigismund al Poloniei, Francisc I al Franţei, Henric VIII al Angliei,  Ferdinand de Habsburg, precum şi la papii Clement VII şi Paul III, sau la dogele Veneţiei etc.). În De situ Transilvaniae… retipărită la Budapesta în 1944, dar şi în Monumenta Hungariae Historica, Scriptores, II, pp. 120-151, acesta afirmă: „Că secuii sunt de neam hunic nu se îndoieşte nimeni […] ca unii care mai păstrează până acum primitivitatea scitică, se deosebesc de unguri aproape în toate obiceiurile, legile şi felul lor de a trăi, afară de religie; şi nu se aseamănă nici chiar ca limbă, când vorbesc după chipul strămoşilor”. Trebuie să-i dăm deplină crezare lui Verancsici cu privire la limba Secuilor, pentru că,  la p. 120 a aceleiaşi surse, afirmă textual: „… fiindcă eu ştiu bine limba maghiară, care este pentru mine a doua limbă…”.

Un alt personaj ce cunoştea bine situaţia în Transilvania, a fost Giorgio Tomasi, care în cartea sa Delle guerre e rivolgimenti del regno d'Ungaria e Transilvania, apărută la Venezia în 1621, afirmă „… Cu privilegii asemănătoare, dar după alte legi trăiesc secuii […]. Ei se trag din primii sciţi”.

De asemenea, mantovanul  Antonio Possevino în lucrarea  Le relazioni  fra l'Italia e la Transilvania nel secolo XVI, la cap. 6, spune: „Ciculia [Secuimea] este o parte a Daciei care ajunge până la hotarele Moldovei. Aici locuiesc transilvăneni care se socotesc mai vechi decât hunii şi de aceea sunt numiţi sciţi mici, care au mai rămas şi s-au păstrat mai neatinşi decât ori ce alt popor în această ţară. […] Sunt totuşi mulţi români amestecaţi cu ei”.

Absolut toţi cei ce vorbesc, în relatări sau în corespondenţă, despre Transilvania şi locuitorii ei (ex.: P. Ransanus, Cosimo Capponi, Alfonso Visconti, Pigafetta, P. Pelardi, Gian Lorenzo d'Anania, G. Poter, G. A. Magini, sau sasul G.  Reicherstorfer, ca şi umaniştii Sebastian Münster şi Nicolae Olahus etc., etc.) fac mereu o netă  deosebire între unguri şi secui[2]. Încă din secolul XIII avem mărturii în acest sens, de ex. în 1213, cea referitoare la oastea comitelui Ioachim  de la Sibiu, care era compusă din „saşi, valahi,  secui şi  pecenegi”.

De altfel, în cap. 50 din Gesta Hungarorum (sec. XII-XIII) se spune: „… o armată [a lui Arpad] condusă de Usubu întâlneşte [pe afluentul Tisei, Couroug] pe secui, ce făceau parte din popoarele lui Atila şi care, auzind de faima lui, îi ies înainte cu daruri şi-şi oferă fiii ca ostateci”. Este evident că dacă ar fi aparţinut aceleiaşi etnii secuii n-ar fi trebuit să le ofere ungurilor propriii copii ca ostatici, ca unor străini necunoscuţi, cărora urma să le trezească încredere şi să le dovedească fidelitate.

*

Trebuie subliniat din capul locului că a reduce sau a limita specificul şi caracterul unei etnii numai la limbă – ceea ce pare a-i fi mulţumit încă din trecut pe maghiari în politica lor – constituie o generalizare care astăzi e departe de a mai reprezenta o poziţie ştiinţifică[3]. Pentru moment, lăsăm în suspensie modul prin care secuii au învăţat ungureşte (de fapt nu sunt singurii dintre locuitorii Ardealului în această situaţie, supuşi vreme de veacuri unei administraţii maghiare extrem de severe, intolerante şi opresive) şi vom încerca să vedem dacă secuii pot fi consideraţi unguri numai în virtutea faptului că astăzi vorbesc ungureşte. 

Originea etnică a Secuilor se manifestă şi în alte domenii ale culturii materiale sau spirituale, prin care se deosebesc în mod evident de etnia maghiară. Să luăm ca exemplu elementele legate de casa secuiului.

Poarta este identică cu cea caracteristică Maramureşului sau Olteniei; în această formă ea este inexistentă la maghiari (cf., de pildă, Dr. Coriolan Petranu, Etudes d´histoire de l´art transylvain, Sibiu 1944, p. 252).

Coperişul casei secuiului este în patru ape (pante), ca la români, şi nu în două, ca la unguri şi saşi.

Cerdacul casei secuieşti este identic cu cel al românilor, secuii numindu-l csardák, ca şi românii, şi nu tornác, ca ungurii.

Muzica secuiască veche e caracterizată prin gama pentatonică, extrem de frecventă şi la români, ea lipsind la unguri, unde nu e caracteristică[4] (Kodály[5] în Zenei Szemle, 1917, I, p. 15, şi Szekely Nemz. Muzeum Emlékkönyve, Sf. Gheorghe, 1929, p. 208; Haraszti în La Musique hongroise, Paris, 1933, pp. 125-126; H. Riemann, Fabó, Bartalus, Kàldy etc.). Savantul maghiar Séprödy, studiind colecţia de cântece cunoscută sub numele de Codex Caioni, vorbeşte despre „savoarea specială pe care o au toate melodiile româneşti de care este impregnată atât de puternic muzica secuiască”, iar cercetătorul Fabó afirmă: „În dezvoltarea cântecului popular Kurutz, participarea românească e considerabilă […], de aceea el apare urechii maghiare ca fiind românesc”. Este evident, prin urmare, că românii „secuizaţi” au continuat să folosească gama pentatonică, pe care secuii au luat-o apoi de la români.

Ca elementele decorative, pe covoare, broderii, crestături în lemn, ca şi pe ouăle încondeiate de Paşti – frecvente la secui – apar forme  geometrice, ca la români, şi nu florale, ca la unguri. Anton Verancsici (sec. XVI) constata deja că secuii se folosesc de  „un soi de beţe în patru muchii pe care fac diferite crestături”. Cine nu este tentat să le identifice cu vestita „condică” a ciobanului nostru, proverbialul răboj?

De asemenea, toponimele slavo-române sunt frecvente în această regiune (Dr. Coriolan Petranu, op. cit.).

Într-o epocă în care se studiază atât de intens ADN-ul, nu poate fi neglijat nici indicele cefalic, ca şi cel biologic, care îi apropie pe secui de români mai mult  decât de populaţia din „pusta” maghiară (cf. Dr. P. Râmneanţu, „Originea etnică a secuilor din Transilvania”, în revista Transilvania, II, 1, pp. 45-59).

Toate aceste elemente caracteristice culturii materiale şi spirituale, prezente în viaţa secuiului – şi nesocotite de partea maghiară atunci când invocă autonomie teritorială „pentru a ocroti”, pe lângă limbă, „obiceiurile locuitorilor din Secuime” –, dovedesc existenţa unui fond comun cu cel al autohtonului român, spre deosebire de limba vorbită azi, care, impusă de administraţie pe parcurs de secole, a sfârşit prin a înlocui vechea limbă vorbită de acesta, despre care amintesc atât A. Verancsici, cât şi N. Olahus[6] sau P. Ransanus.

Faptul că astăzi toţi secuii precum şi aproape toţi românii din această regiune vorbesc ungureşte şi au nume maghiare nu poate să ducă la concluzia eronată (după cum vom vedea şi în cele ce urmează) că aceştia aparţin etniei maghiare şi specificului ei cultural, ce trebuie ferit de periculoasele înfluenţe străine (româneşti), ştiut fiind că limba oficială până după primul război mondial, şi apoi între 1940 şi 1944, a fost limba maghiară.

*

           

Exemplul următor arată cât sunt de români secuii (la nivelul folclorului) acolo unde nu s-a implicat politica de maghiarizare a  administra\iei statului maghiar.

Poemul dramatic numit Vicleim, referitor la Naşterea Mântuitorului, pus în scenă la ţară în ajunul Crăciunului, are o variantă păstrată în tradiţia secuiască. Din studiul d-lui Balàzs Orban, A székely föld leiràsa, II, în care studiază şi acest Vicleim, reproducem câteva fraze şi expresii „secuieşti”, reprezentând conversaţia ciobanilor ce asistă la miracolul Întrupării Domnului:

Szgualecz mintyennàs pakularj = sculaţi imediat păcurari; Dàré am szpusz hogy a Krisztus, szüetett, kriszi màj fortàtyé = dar am spus că Cristos s-a născut, griji măi fârtate; Ba nu Krisztosz, numaj kokosu o kikirikit = ba nu Cristos, numai cocoşu o cântat; Skale moj fortàtye, skale moj vén ungyiàs, ki àltà lukru jeszte, dutye = scoală măi fârtate, scoală măi bătrân unchiaş, este de lucru, du-te; Oh domne szfintulé, dràga = of, Doamne sfinte, dragă; Desztul. Haj de aics, moj Mosulé = Destul. Hai aici, măi Moşule... (cf. G. Popa-Lisseanu, Date privitoare la maghiarizarea Românilor, Bucureşti, 1937, pp. 80-81).

D-l Orbàn Balàsz consideră acest cântec popular ca fiind secuiesc şi că ciobanilor li s-au pus în gură cuvinte româneşti, fiindcă păstorii din Secuime au fost, înainte vreme, români.

*

În treacăt fie spus, tema influenţelor lingvistice precum şi a împrumuturilor în  domeniul lexicului produc pe zi ce trece adevărate surprize, în funcţie de cercetările ştiinţifice ce avansează. Astfel, dintr-un articol al cercetătorului Gabriel Gheorghe aflăm că F. Bákos, profesor la Universitatea din Budapesta, în studiul său numit Istoria cuvintelor maghiare de origine română /A magyar szókészlet Román elemeinek története/, apărut în editura Academiei la Budapesta în 1982, dovedeşte că limba maghiară conţine, împărţite în 23 de categorii de activităţi sociale, intelectuale sau ale vieţii afective, 2.333 de cuvinte de origine română (apud Gabriel Gheorghe, „Influenţa limbii române asupra graiurilor maghiare, văzută de la Budapesta”, în Studii de cultură şi civilizaţie românească, II, Bucureşti 2005, pp. 77-109).

*

Care ar putea fi cauza că, în pofida evidentului fond comun al românilor şi al secuilor, aceştia din urmă au devenit în decursul timpului maghiari, ca de altfel şi covârşitoarea majoritate a românilor din Secuime? Explicaţia anomaliei ne-o poate da numai „logica” politicii statului maghiar de maghiarizare, cu scopul de a spori efectivul etniei maghiare.

În epoca formării statelor naţionale, din pricina faptului că ungurii erau minoritari în proaspăt înfiinţatul stat naţional maghiar de la 1867, s-a decis… „corectarea” acestei „anomalii”.

Dacă în 1894, după statisticile maghiare (Budapest, Atheneum, autori Károly Keleti şi Jekelfálusy), faţă de 9.335.684 nemaghiari existau numai 6.403.687 maghiari, în urma eforturilor de maghiarizare a numelui, precum şi prin politica obligativităţii limbii maghiare, în 1910 situaţia s-a „îmbunătăţit” în mod evident: din totalul populaţiei de 20.886.787 locuitori ai Ungariei „mari” s-a ajuns, în doar 16 ani, ca ungurii să depăşească 50% , adică 10.818.000!!!

Iată un exemplu concret: în oraşul Bistriţa, între 1880 şi 1910, adică în 30 de ani, efectivul populaţiei de etnie maghiară creşte cu 390,2%, pe când saşii doar cu 14.4%, iar în Năsăud cu 620,3%! Acelaşi fenomen are loc şi în Deva, unde, în aceeaşi perioadă, numărul ungurilor creşte cu 293,8%, etc., etc. (cf. Z. Pâclişan, Der Ausrottungskampf Ungarns gegen seine nationalen Minderheiten, pp. 177-178).

Această „miraculoasă” sporire a efectivului etniei maghiare s-a bazat pe câteva instrumente extrem de eficace, dintre care:

1) „Legea egalităţii naţionalităţilor” din 1868, în care întâlnim un articol care stipulează: „În Ungaria există o singură naţiune, unică, indivizibilă, naţiunea maghiară”.

2) Iar pentru a cimenta  această „realitate”, în 26.03.1881 ia fiinţă Societatea Centrală pentru Maghiarizarea Numelor (A központi névmagyarositó társaság alapszabályai), avându-l ca preşedinte pe Simon Telkes, autorul broşurii Cum să maghiarizăm patronimele (numele de familie) / Hogy magyarositsuk a Vezetékneveket.

De exemplu, pe prima pagină a tabelei oficiale de schimbarea numelor din anul 1890, semestrul I, întâlnim printre altele: familia avocatului ALBU Moise, născut în 1847, din Sf. Gheorghe, jud. Covasna, care împreună cu cei trei copii minori, Irma, Sigismund şi Ghizela, prin autorizaţia ministerială nr. 16435/90, îşi schimbă numele şi devine ZÁGONI (Zagon fiind denumirea unei localităţi din jud. Covasna). Apoi familia ofiţerului  ALBU Iosif, din Cluj, cu trei copii minori, Irma, Iosi şi Victor, prin autorizaţia ministerială nr. 17170/90 devine ZÁGONI. De asemenea, învăţătorul ALBU Alexandru, din Boroşneul Mic, jud. Covasna, e autorizat, prin autorizaţia ministerială nr. 31305/90, să-şi schimbe numele românesc în unul maghiar, devenind… tot ZÁGONI.

3) Al treilea mijloc folosit cu mult succes, atât pentru maghiarizarea numelor, cât şi în privinţa introducerii obligativităţii limbii maghiare pe întinsul întregii Ungarii, îl reprezintă Societatea EMKE, din al cărei volum jubiliar (25 de ani) pe anul 1892-1893 extragem câteva pasaje: „Pentru Secuime trebuie ca statul şi legea să treacă la fapte […] altfel vom pierde Ardealul” (p. 70); sau: „Pretindem ca cetăţenii noştri de altă limbă să înţeleagă şi să simtă  ungureşte” (p. 80).

Pentru a nu mai exista nici un dubiu, cităm din scrisoarea adresată în 17.02.1891 guvernului maghiar de  secretarul acestei societăţi, Sándor Iószef: „Trebuie să păstrăm şi să încurajăm  Secuimea. Să o folosim pentru întărirea coeziunii, pentru lărgirea insulelor ungureşti şi pentru progresul de asimilare, până când fluviul etnic al pustei maghiare se va uni cu cel din secuime […]. După aplicarea acestor măsuri în favorul Secuimii, care trebuie salvată şi ajutată, ne putem apoi gândi la împingerea treptată spre apus a teritoriului locuit de secui, de-a lungul Câmpiei şi a munţilor Bihorului, până vom realiza o unitară şi compactă masă etnică cu «alföld»-ul unguresc” (apud dr. A. Gociman, România şi revizionismul maghiar, Ed. Universul, Bucureşti, 1934; subl. n.).

Harta tipărită în 1941 de „M. K. Honvéd Térképészeti  Intézet, Budapest” şi intitulată SZÉKELY FŐLD reprezintă realizarea acestui vis prin Diktatul de la Viena, care rupe din  teritoriul României Ardealul de Nord, realizându-se astfel unirea regiunii secuieşti cu alföld-ul maghiar.

EFECTELE SOCIETĂŢII «EMKE»

În şedinţa parlamentului maghiar din 15.12.1890, deputatul Hertelendi Béla afirma: „Societatea EMKE a creat în trei ani în regiunile româneşti 160 de şcoli maghiare, ceea ce are mare importanţă pentru maghiarizare” (ibidem, p. 204).

Tot din volumul jubiliar, al acestei societăţi, considerate a avea un profil eminamente cultural (?), la capitolul „Diferite chestiuni culturale”, întâlnim următorul anunţ:  „Amintim aici problema maghiarizării numelor. În acest sens am alcătuit modele pentru cererile de  maghiarizare  a numelor, precum şi instrucţiuni de procedură”.

Efectele nu întârzie să se reflecte în materialul prezentat de Societatea EMKE: „Farmacistul Sandor Nagy din Tg. Mureş a maghiarizat 300 de nume”, îar în azilul de copii din comuna Bârghiş, jud. Târnava Mică, se constată: „Faţă de 800 copii valahi, sunt numai 200 maghiari, copiii valahi vorbesc mai corect ungureşte decât cei maghiari”.

La pagina 183 a albumului jubiliar, se poate citi: „Conform punctului 6 al programului nostru de muncă, s-a înfiinţat şi la Cluj o comisie permanentă pentru maghiarizare” (ibidem, pp. 205- 207).

În 16.05.1884 ziarul Kolosvári Közlöny aducea la cunoştinţă următoarele: „Tineretul academic maghiar a spart ferestrele localului Societăţii «Iulia» şi ferestrele locuinţelor avocaţilor români Coroianu şi dr. Isacu. Ea s-a oprit apoi în faţa locuinţei prof. dr. Silaşi şi a demonstrat în mod extraordinar de violent. Ziua următoare studenţimea maghiară a ars în piaţă gazetele româneşti” (ibidem, p. 209).

MAGHIARIZAREA PRIN BISERICĂ

Concomitent, are loc şi prin intermediul Bisericii maghiarizarea românilor din Secuime. Sabin Opreanu, excelent cunoscător al situaţiei etniilor din acolo, spune că, deşi poporul nu păstrează  nimic mai cu sfinţenie decât credinţa şi datinile religioase, datorită, pe de o parte, presiunilor de tot soiul – ce culminau adesea cu folosirea mijloacelor extreme –, iar pe de alta, organizaţiei deosebit de defectuoase a Bisericilor româneşti (Ortodoxă şi Greco-catolică[7]), aproape în întreg Ţinutul Secuilor asistăm la trecerea în masă a credincioşilor români la confesiunile Bisericilor secuieşti (Catolică şi Reformată) desăvârşindu-se prin aceasta completa lor secuizare.

În astfel de împrejurări, în care credincioşii români nu aveau nici preotul, nici biserica lor, argumentul decisiv venea din partea celor care le asigurau o viaţă religioasă organizată, pe lângă încetarea presiunilor de tot soiul la care erau supuşi.

Recensămintele (şematismele) de la Blaj înregistrează  rezultate tragice:  în protopopiatul Gheorghieni (Secuime) în 1911 fuseseră 22.000 români greco-catolici, pentru ca în 1923 să mai rămână 17.000. În 12 ani „au dispărut” 5000 de români, iar în judeţul (scaunul) Odorhei la 1911 existau 85 localităţi fără preoţi parohi. În timp de numai 2 ani dispar 1552 români, fiindcă din cei 3800 români greco-catolici în 1913 mai rămăseseră 2250. (cf. Sabin Opreanu, Deznaţionalizarea Românilor prin religie, Cluj, 1927).

Lexiconul lui Ignaz Lenk von Treuenfeld, apărut la Viena între 1832-1859, constată că în aproape toate comunele din ţinutul secuiesc populaţia era amestecată: români cu secui. Conform tabelelor acestui Lexicon, aici existau la acea vreme 138 comune locuite de credincioşi români ortodocşi, din  care doar 38 aveau preoţi parohi, restul de 100 (una sută) erau doar filii, adică fără preoţi parohi! Deci nu e deloc surprinzător că, pe baza „ofertelor” (care de cele mai multe ori erau constrângeri de natură economică), invitaţia de a trece la celelalte confesiuni să nu fie tratată cu refuz. În această situaţie, devine explicabilă „dispariţia” etniei româneşti, reflectată în recensămintele maghiare. Iată câteva exemple elocvente: în comuna Lăzăreni / Lazarfalva, după recensământul maghiar din 1900 existau 261 români, pentru ca în 1927 să se mai afle numai 2 bătrâni; în comuna Curteni / Udvarfalva, din 46 români la 1900, în 1927 n-a mai rămas nici unul; în localitatea Bodiul / Hagymásbodon, deşi în 1900, după recensământul maghiar, existaseră 67 români, efectul acţiunilor întreprinse de EMKE face ca în 1927 să nu mai fie nici unul; iar în comuna Oaia, pe care Secuii o denumesc Szekelyvaja, adică „Oaia secuiască” – din cauza populaţiei în exclusivitate românească administraţia a păstrat numele românesc (în maghiară oaie se spune juh) –, din totalul de 920 de locuitori în 1900, în 1927 mai erau doar 67 români.

CE NE DEZVĂLUIE REALITATEA

VĂZUTĂ LA FAŢA LOCULUI

„În timpul din urmă se vorbeşte cu tot mai multă insistenţă despre autonomia secuilor…”. Fraza nu este a vreunui contemporan cu anul 2010, care să reflecte tendinţele de segregare actuale întreprinse de reprezentanţii politici ai minorităţii maghiare din România. Nu! Ea este o constatare făcută de istoricul G. Popa-Lisseanu şi se află la începutul unui capitol din studiul său intitulat Date privitoare la maghiarizarea Românilor, apărut cu aproape trei sferturi de secol în urmă, în 1937, la Editura „Universul” din Bucureşti, de unde extragem fragmentul de mai jos. Este vorba de un proces verbal ce conţine rezultatul unei anchete executate de inspectorul G. Şerban, trimis de Ministerul Instrucţiunii în urma unei plângeri a locuitorilor din Micfalău (localitate în care, conform recensământului maghiar din 1900, din 1372 locuitori, 851 erau români de religie ortodoxă), document pe care-l redăm aici cuvânt cu cuvânt:

„Subsemnaţii declarăm că am fost prezenţi cu toţii, de odată, în cancelaria comunei Micfalău, judeţul Trei Scaune, în ziua de 16 Octombrie 1929 şi împreună am discutat numele şi originea celor înşiraţi mai sus, pe cele două foi aici cusute, pe şapte pagini prevăzute cu sigiliul comunei Micfalău, Judeţul Treiscaune, şi am spus despre fiecare nume înşirat mai sus, tot ce am ştiut, în privinţa originii lui.

Această declaraţie a noastră o susţinem şi întărim cu iscăliturile noastre precum că cele cuprinse în aceste două coli sunt deplin adevărate.

Acestea le-am iscălit după ce ni s-a citit cele cuprinse în ele de D. inspector şcolar. G. Şerban şi ni s-au tradus în ungureşte, în faţa noastră a tuturora de către D. părinte romano-catolic Peter Emeric din Micfalău.

Micfalău 16 Octombrie 1929. Semnat G. Şerban, L. S. Peter Emeric preot rom.-cat., Ştefan Ciutak, preot ort.-rom., Nicolae Ursu, primar, Indescifrabil, notar comunal, D. Morariu subrevizor şcolar şi încă 14 notabili din comună, între cari Nyegrea György, Şorban Ianos etc. L. S.”

„Iată acum – scrie istoricul G. Popa-Lisseanu – numele Românilor din Micfalău secuizaţi în timpul unei singure generaţiuni:

1. Karacsonyi Ferenc, din tată rom. ortodox; el însuşi câţiva ani rom. ortodox.; are 2 copii romano-catolici.

 2. Karacsonyi Ianos, din tată rom. ortodox; el însuşi câţiva ani rom. ortodox.; azi secui romano-catolic.

 3. Karacsonyi Istvan, din tată rom. ortodox; el însuşi câţiva ani rom. ortodox.; azi secui romano-catolic.

 4. Gabor Miklos, din tată rom. ortodox; ortodox până la 23 ani; are doi copii romano-catolici.

 5. Gabor Géza, din tată român ortodox; acum secui romano-catolic.

 6. Kicsi Albert, din tată român ortodox; ortodox până la căsătorie.

 7. Kicsi Laszlo, din tată român ortodox; ortodox câţiva ani; are 2 copii romano-catolici.

 8. Kicsi Iosef, din tată  român ortodox; el s-a născut…reformat.

 9. Kicsi Mihaly, din tată român ortodox; el a trecut la secui.

10. Kicsi Gyula, din tată român ortodox; el a trecut la secui.

11. Keresztes Ianos, din tată român ortodox; el a trecut la secui; are 2 copii romano-catolici.

12. Keresztes Ferenc, frate, din tată român ortodox; el a trecut la secui: este romano-catolic.

13. Keresztes Karolyné, are bărbat rom. ortodox; ea este catolică.

14. Văduva Bartos Györgyné a avut bărbat ortodox; are copii romano-catalici.

15. Boer Lajos, din tată român ortodox; el a trecut la secui; este romano-catolic.

16. Miska Todor, din tată român ortodox; el a trecut la secui; este romano-catolic.

17. Miska Lajos, din tată romano-catolic; moşul său a fost român ortodox.

18. Miska Albert, frate cu primul, din tată romano-catolic; moşul său a fost român ortodox.

19. Ilyes Lajos, din tată român ortodox; el însuşi în tinereţe ortodox; acum este reformat.

20. Varga Lajos, din tată român ortodox; romano-catolic din 1928.

21. Varga Albert, din jos, din tată român ortodox; el însuşi ortodox până la căsătorie.

22. Varga Albert, din sus, din tată român ortodox; acum secui, romano-catolic.

23. Tamás Mihaly, din tată român ortodox; el însuşi ortodox până la căsătorie.

24. Ferenc Mihaly, din tată român ortodox; tatăl său a trecut la romano-catolici;  el e secui romano-catolic.

25. Ferenc Istvan, frate cu primul, din tată român ortodox; tatăl său a trecut la romano-catolici, el e secui romano-catolic.

26. Ferenc Lajos, din moş român ortodox; tatăl său a trecut la romano-catolici; el e secui romano-catolic.

27. Safta Josefné, are soţ român ortodox; ea este romano-catolică.

28. Perpics Marc, are soţie româncă ortooxă; acum ea este romano-catolică.

29. Nedelca Ferenc din moş şi mamă români ortodocşi; acum este secui. romano-catolic…

ORTODOX SAU GRECO-CATOLIC,

MAGHIAR ORI SECUI ?

1) În Transilvania relaţiile social-politice ale epocii medievale s-au menţinut până în 1918. Din acest motiv aici erau recunoscute numai trei naţiuni (maghiară, săsească şi secuiască) şi patru confesiuni religioase (romano-catolică, luterană, calvină şi unitariană).

2) Maghiarii şi secuii au fost şi sunt până astăzi de confesiune romano-catolică sau reformată (calvină sau unitariană).

3) Confesiunea greco-catolică a apărut în Transilvania la sfârşitul secolului XVII, prin trecerea unei părţi a românilor ortodocşi la catolicism, ca o soluţie de compromis: păstrarea ritului ortodox şi în acelaşi timp recunoaşterea suveranităţii Pontifului de la  Roma. Prin urmare, această confesiune s-a aflat şi se află şi azi numai în rândul populaţiei de etnie română.

4) Este evident că în Transilvania n-au putut apărea greco-catolici maghiari – adică bizantini (după rit) şi catolici (după dogmă), fiindcă în felul acesta aceşti maghiari n-ar mai fi  putut aparţine nici uneia dintre cele 4 confesiuni recunoscute oficial, decăzând astfel din drepturi, pe de o parte, iar pe de alta, n-ar fi avut nici un sens, din punctul de vedere religios al nici unei Biserici recunoscute (vezi punctul 1), ca cei ce ar fi fost înainte catolici să devină, astfel, pe jumătate bizantini, şi nici ca cei ce ar fi trecut de la reformaţi să renunţe la dogmele „reformatoare” ale  Bisericilor Calvină sau Unitariană (recunoscute), devenind în acelaşi timp şi catolici, şi bizantin-ortodocşi, adică greco-catolici (nerecunoscuţi oficial).

5) Singurii „maghiari” greco-catolici (sau ortodocşi) n-au putut proveni decât din rândul românilor care între timp au fost maghiarizaţi, însă nu părăsiseră confesiunea greco-catolică sau pe cea ortodoxă[8].

6) Pentru această raţiune este absurd să afirmi, aşa cum a făcut oficialitatea maghiară, existenţa vreunui ortodox sau greco-catolic de etnie maghiară şi în plus să înfiinţezi în Ungaria, la sfârşitul secolului XIX, o Episcopie Greco-catolică maghiară, cea de la Hajdudorogh. Însă, după cum se vede, raţiunea de stat (a Ungariei) are logica ei proprie!

Că această realitate nu intră în logica politicii maghiare care a folosit şi foloseşte orice mijloc, fie el cât de reprobabil, pentru a-şi spori efectivul propriei etnii, o demonstrează şi „obiectivitatea” recensământului maghiar din 1910, conform căruia „în judeţul Treiscaune, din cele 100 sate, în 32 n-ar fi nici un Român, deşi în 30 de localităţi aceeaşi statistică constată existenţa locuitorilor ortodocşi şi greco-catolici, de ex: în Buduş există 30 ortodocşi, nici un Român; în Aita-Seacă 121 ortodocşi, 180 greco-catolici, nici un Român; în Aita de Mijloc 169 ortodocşi, 11 greco-catolici, un singur Român; în Cernatul de Sus 32 ortodocşi, 12 greco-catolici, nici un Român; în Bicsad 676 ortodocşi, 8 greco-catolici şi doar 9 Români etc.” (cf. G. Popa-Lisseanu, Date privitoare la maghiarizarea Românilor, Bucureşti, 1937, p. 37).

MAGHIARIZAREA ROMÂNILOR

ÎN TG. SECUIESC

Şi următorul document, lipsit de orice echivoc, subliniază aceeaşi politică maghiară de fagocitare a etniei româneşti în Secuime. Ne referim la un manuscris olograf, redactat cu caractere chirilice. Parcurgând cele 52 procese verbale din Condica Bisericii ortodoxe din Tg. Săcuiesc: 1781-1898 [9], redactate în româneşte şi semnate de credincioşi români donatari, membri în consiliile parohiale locale – după cum urmează: Costandin Mavrodin, Neculae Lazu, Ştefan Sâmbotin, Hagi Mihai Vilara, Ion Vlad cu Dumitru, fratele său, Stan Lăduncărera, Ioan Şoanu, Radu Şoanu, Bucur Pulpaş, Andreaş Ţiglără, Zărnescu Neculae, Ion Lazăr Morariu, Simion Hârsu, Costandin Grid, Dumitru Popa, Dumitru Lazăr, Manolie Stanciu, Popa Niculae, Lazu Neculae, Ştefan şi Niculae Zărnescu, Kanta, 11 Aprilie 1781; Dumitru Lazăr, Constantin Mavrodin, Andrei Dragomir din Martonfalău, 27 Iunie 1783; Isăilă Stanciu, Vlad Ioan, Neculae Iordachi, Lăducarnea Stan, Ion Lazăr Morariu, Simion Hârsu, Grid Constantin, Popa Dumitru, Lazăr Dumitru, Manolie Stanciu, Ştefan Sâmbotin, Manoli Gaţu, Necolai Pandazi, Simion Zărneaşti, Simion Todoru, Ştefan Sâmbotin, David Popovici, Petru Costandin, Mariea Lebului, Teodor Dumitru, Toma Popovici, Ieremias Popovici, Iacob Bălan, Ioan D. Pop, Antonie Boer, Ioan Pantazi, Gheorghe Ioanovici, Vasile Munteanu, Spiridon Dimian, Ioan Francu, Niculae Crişov, Ţechiu Dobrin etc., etc.); precum şi de următorii protopopi şi preoţi din Târgul Secuiesc şi satele din jur: Stan Turchiş (protopopul Haromsecului), păr. Zosim (Kanta), Pavel Popovici (paroh în Kanta), Niculae Popovici (protopop), Ion Baciu (paroh în Lisno), Ioan Popovici (paroh în Lisnău), Mihai Hârsu (paroh în Cernatu de Jos), Teodoru Ghercii (paroh în Kanta), Toma Popovici (paroh în Breţcu), Gheorghie Baciu (paroh în Kanta), Neculae Popovici (paroh în Ozunu), David Popovici (paroh în Ozun), Nic. Popovici (paroh în Zagon) Simion Aşculan (protopop), Mihai Cărăcaş (paroh. Cernatu de Jos), Vasile Popovici (paroh în Hăghig) Niculae Pavel (paroh în Zagon), Ioan Gheaja (protopop), Neculae Popescu (paroh în C. Martonoş), Petru Popp (protopopul Haromsecului la 1836), Simion Molduvan (paroh în Kanta), Ioan Petricu (protopop, la 1862) etc. –, ajungem la penultimul proces verbal-inventar din 23/2/1890, redactat în limba maghiară (?), şi semnat de capelanul greco-ortodox Constantin Dimian, care girează ca unic administrator al parohiilor: Cernatu Inferior, Albiş, Dalnoc, Cernatu de Sus, Futaşfalu, Hatolyka, Ikafalu, Markosfalu, Martonfalu, Matisfalu, Moaksa, Kanta şi Kezdi Vasarhely. Din cele de mai sus reiese că majoritatea satelor locuite de românii din Secuime nu mai aveau nici urmă de preoţi în jurul anului 1890.

Ultima „piesă” a acestei condici (care consfinţeşte dispariţia oricărei urme de etnie românească în Târgul Secuiesc şi localităţile din împrejurime) este cererea adresată „Preavenerabilului Consistoriu Archidiecescu Sibiu” prin care „Umiliţi subscrişi din parohia Gr. Ort. Din Cernatul Inferior şi Cernatul Superior […] de timp de trei ani, am rămas fără preot […]. Ne rugăm de prea venerabilul Consistoriu Ahidiecescu ca să se îndure preagraţiosu a ni-l trimite [pe tânărul Ioan Pop] şi a-l întări de preotu al nostru, în timpul cel mai scurtu fiind că suntem în grele împrejurări […]. Sperând că umilita cerere  nu ni se va respinge, am remas cei mai umiliţi subiscăliţi: Mateh József, Timár István, Kicsi Jozsef, Bokor István, Timár István, Kicsi Janos, Máhé Jozsef, Oláh Péter Badi, Szántha György, Bokor József, Szabo György, Nagy Oláh Péter, Czorba István, Szabó András, Ráduy István, Vancza Péter, Ráduy Mihály, Szabó János, Timár Miklós, Bularka András, Bulárka Miklós, Bokor László, Szabo Simon, Ráduy György,

Kicsi József ,  Alecsiu Popoviciu, admnistrator – Cernatul Inferioru la 26 M. 1898. 

Credincioşii care semnează această disperată cerere – prin care solicită Arhiepiscopiei din Sibiu un preot ortodox român – după sonoritatea numelor sunt indubitabil unguri (în realitate români cu nume 100% maghiarizate). După religia lor, cea ortodoxă, sunt încă români, iar după „grelele împrejurări” de care se plâng, precum şi după dorinţa fierbinte adresată Consistoriului de a le trimite un preot ortodox în comună, nu pot fi decât români, deşi toate numele semnatarilor au primit rezonanţă pur maghiară.

Sperăm că cititorul nu mai are nevoie de nici un comentariu, atât este de evidentă metamorfoza etnică operată de-a lungul vremii în Ţinutul Secuiesc de politica maghiară.

*

Iată realitatea pe baza căreia deputaţii din Parlamentul României de astăzi sunt chemaţi să legifereze, cât mai neîntârziat, înfiinţarea a unei autonomii teritoriale, pentru ca românilor din Secuime să nu le mai fie încălcat dreptul de a vorbi nestingheriţi ungureşte şi de a se putea, în sfârşit,  considera… MAGHIARI în România!

Din întreg materialul prezentat în paginile precedente se desprinde, cu o evidenţă care nu mai are nevoie de nici un adaos sau subliniere, caracteristica acţiunii permanente a politicii maghiare pe parcurs de secole, aceea de a-şi mări efectivul etniei proprii prin orice mijloc, chiar cel mai condamnabil, şi anume  fagocitarea  şi confiscarea  altor etnii  prin  forţă şi şantaj, în speţă a celei române, mai ales într-o epocă în care democraţia  condamnă în mod absolut acest procedeu.

Din aceste considerente este necesar să atragem atenţia, în special politicienilor responsabili şi conştienţi, că indiferent de mijloacele pe care le folosesc politicienii maghiari, prin intermediul diverselor tactici, disimulate dibaci sub diferite pretexte, sau acomodate prin formule ingenioase, strategia lor are o politică constantă ce urmăreşte acelaşi scop: naţiunea maghiară să ajungă numeric o naţiune mare şi puternică, prin slăbirea vecinilor, dar mai ales pe seama acestora, pentru a putea deveni stăpâni necontestaţi în această parte a Europei. 

Simţind pericolul de a le fi dezvăluit planul şi sperând că ar mai putea să-l disimuleze în continuare, ei sunt în stare să acuze chiar pe cei ce sunt victimele politicii lor, de procese de intenţie, uitând că realitatea istorică contabilizează fapte şi nu afirmaţii.

Nădăjduim că cei ce sunt răspunzători de apărarea adevărului şi a realităţii istorice nu vor dezerta de la datorie.

---

[1] Departe de a fi clarificată, originea secuilor a suscitat surprinzător de multe teorii, fiecare evocând argumente proprii. Dăm în continuare opiniile mai multor istorici maghiari: I. Pauler îl contrazice pe  Hunfalvy referitor la colonizarea secuilor sub Ludovic cel Sfânt (1077-1095). K. Szabo, autor al unei mari colecţii de documente secuieşti, crede că secuii s-au dezvoltat, din trunchiul hunic, ca naţiune de sine stătătoare, înrudită cu ungurii. H. Marczali admite ipoteza lui Hunfalvy, nefiind însă de acord cu etimologia numelui lor dată de acesta. G. Nagy, bazat pe argumente lingvistice, susţine că secuii, încă din epoca în care trăiau în Panonia, s-au asimilat cu ungurii. L. Réthy îi consideră pe secui o ramură a pecenegilor ce au pătruns în Ardeal din răsărit, prin văile Ghimeş şi Oituz. I. Huszka, L. Szadéczky şi Gy.  Németh consideră că sunt înrudiţi cu kabarii. G. Fehér şi J. Thury susţin că secuii au o origine avară. Akos Timon, István Kiss, A. Domanowsky cred că secuii sunt înrudiţi cu ungurii. I. Karácsonyi susţine ipoteza bulgară, la fel ca şi  L. Erdely, după ce primul a renunţat la ideea originii gepide a secuilor, etc., etc.

[2] Nu mai vorbim despre vestita Unio Trium Nationum (1437) care cuprindea naţiunile recunoscute în Ardeal: saşii, ungurii şi secuii

[3] În studiul profesorului L. Erdélyi, A székelyek eredétéhez nyelvjárásaik alapjan, apărut la Budapesta în 1928, acesta susţine că în stabilirea originii unei naţiuni îşi au importanţa lor şi elementele de antropologie, precum şi cele de cultură şi artă.

[4] Din 10.000 de melodii maghiare culese pe teritoriul „marii” Ungarii, numai 9% sunt vechi şi comportă gama pentatonică (cf. Lexiconul Révay, 1935, XXI, pp.571-572). 

[5] Kodály constată că dansurile secuieşti Marosszéki Táncok şi  Székelyfonó  au un fond românesc (Dr. C. Petranu, op. cit., p. 95).

[6]  „În ea [în Transilvania] sunt patru neamuri: unguri, secui, saşi şi români [...]. Secuii au unele cuvinte proprii neamului lor, despre care vom vorbi mai pe larg la sfârşitul lucrării“ (N. Olahus, Hungaria, cartea I, cap. XIV, p. 61, ed. Viena, 1763).

[7] Majoritatea comunelor din acest ţinut sunt trecute în Şematismul de la Blaj ca filii, adică parohii fără preot paroh, iar cele mai multe dintre ele n-au nici biserici.

[8] În  monografia  scaunului Mureşului, E.  Barabásy  arată progresele  uimitoare făcute  în câţiva ani  în satele din apropierea Târgu Mureşului, unde aproape toţi locuitorii au trecut la unguri. „Doar religia  greco-catolică dacă mai trădează trecutul valah”. Pentru a şterge şi această urmă, se înfiinţează între 1911-1912 vicariatul secuiesc al Episcopiei de Hajdudorogh, la Târgu Mureş, pentru „ungurii” catolici de rit grecesc, adică  pentru greco-catolici. Astfel ca, din 80 de parohii greco-catolice mari, existente în timpul episcopului I. M. Klein, să  mai rămână, în 1935, doar 5-6 parohii mici. În comuna Sărata, la 50 km de Târgu Mureş, din  700 de români, azi nu mai există nici unul!

[9] Cf. Dr. Maria I. Negreanu, Românii din Tg. Săcuiesc şi satele învecinate, Bucureşti, Monitorul Oficial, 1943, 124 pagini..