INTERMEZZO LIRIC: ÎNTREITĂ MIRARE

SUMARUL BLOGULUI

MĂ UIT CUM CALCI…

Mă uit cum calci desculţă prin odaie

de parcă-ai fi a mea şi te-aş cunoaşte,

şi-un singur gînd stăruitor mă paşte,

cînd zorii crapă-n coama ta bălaie:

de ce eşti tocmai tu aici cu mine

din toate cîte-ar fi putut să fie?!

E-n tine-o taină care-mi scapă mie

şi care-n cer de-un dat anume ţine?

Ori vremea oarbă-n poala ei ne joacă,

de nu mai ştim: aievea-i sau poveste?

Oricum ar fi, eşti una şi săracă

de-atîţia nuri cîţi pot închipui

şi-aşa străină-mi pari că greu îmi este

să-ţi spun pe nume cînd se face zi.

PROMENADĂ

Prin dulce tîrgul Ieşilor mă fură,

în seara gri, miresmele de tei,

dar am uitat a dragostei măsură

şi-s singur cuc, doar eu cu paşii mei.

Cu Eminescu-aş pune de-o visare,

dar prea-i de piatră amintirea lui

şi nici un cîntec aripi nu mai are

să pot pe el la ceruri să mă sui.

Rămîne glasul gîndurilor mut

şi noaptea lumii, ca o tîrfă beată,

i-adoarme goală timpului în pleată,

ca mîine să ne vîndă cu-n sărut...

Aşa că-n van mai miresmează teii

cînd moartea stă la capătul aleii.

ASFINŢITUL CUVINTELOR

Încet-încet, cuvintele mă lasă,

cum pe-alţii-i lasă vlaga din picioare,

şi versul, frînt ca şalele, mă doare,

oricît i-ar fi vedenia de frumoasă.

Deprindem poate, din pustia joasă,

tăcerea netrupeştilor soboare,

sau ca să-nvie-n veac cuvîntul moare

pe crucea lui din leat în leat rămasă?…

Dar ce splendoare tainică-n amurg,

cînd ochiul minţii pe tăcute cată

spre stătătorul cerurilor burg!

De-o frumuseţe năpîrlim, lumească,

pentru ca alta, fără zbîrci sau pată,

din strălumina duhului să crească.

Răzvan CODRESCU