INTERMEZZO LIRIC: 7 SONETE NOI

SUMARUL BLOGULUI

ADAM CĂTRE COASTA LUI

«Ca şi suflarea Duhului, ce nu stă

oricît de mult s-ar fi-nrăit Pămîntul,

la fel şi eu preatrupul tău descîntu-l,

ca pe-o minune crudă, dar augustă.

Din sus de munţi şi pînă-n jos de pustă

iubirea mea spre tine-şi ia avîntul

şi bidiviul visurilor, sfîntul,

din taina ta ca din jăratec gustă.

Cîndva rîvneam să cad din cer cu tine

şi să te frîng din mijloc, ca pe-un spic,

călcînd pe rînd poruncile divine.

Azi nu mai vreau, din tot ce-am vrut, nimic,

decît cuvîntul care plin să sune

pe nurii tăi ca un arcuş pe strune.»

HRISOV ŞI IOTĂ

E neamul meu iubire răstignită

pe crucea dintre doruri şi păcate:

cînd Dumnezeu cu ce-i aievea-l bate,

el cade iar cu visul în ispită.

Nu are moartea gură să-l înghită,

dar nici nu-şi face viaţa-n el cetate,

ci doar îl suflă vînturi blestemate

şi-l sug năpîrci cu limba otrăvită.

De-i o dreptate scrisă-n cer – şi este! –,

vecia lui hrisov de sînge are

şi la sorocul vămilor celeste

din el vom fi o iotă fiecare;

dar şi-un talant de nu vom pune peste,

ne-o fi dreptatea bici fără cruţare.

ÎNTR-UN DUH

Ne doare-acelaşi vis pe amîndoi

de parc-am fi o inimă şi-o minte

şi-am spînzura de-aceleaşi oseminte

de-acum şi pînă-n ziua de apoi.

Ori e-o socoată-a Domnului cu noi,

ori dracul gol cu meşteşug ne minte,

de nu mai ştim s-alegem cele sfinte

din cîte patimi ne încing puhoi.

Soroc avem şi timpul se-ngustează,

şi nu ştim încă ce e rău sau bine,

nici cît ne este dragostea de trează,

nici cît ne sînt cuvintele de pline,

ci doar că-n noi un singur duh lucrează

şi nu-l putem legat în lanţuri ţine…

QUASI-BOEMĂ

Cu-atîtea seri pierdute-n cafenele

puteam să scriu de două ori mai mult,

sau să devin c-un lung de nas mai cult,

împlătoşat în tomuri mari şi grele.

Şi poate c-aş fi fost şi mai bogat

la jumătate reducînd tabacul,

ba-mi şi cruţam plămînii, şi stomacul,

şi toţi rărunchii, pînă la ficat.

Dar orişicît m-aş fi păzit de bine,

de umbra mea tot nu puteam sări,

nici moartea nu şi-ar fi uitat de mine.

Mai cumpătaţi pe-aici sau mai cheflii,

mai vrednici sau mai leneşi, după fire,

azi sîntem vis, iar mîine – amintire.

PASTEL DE-APRIL

E-atîta primăvară în cetate

că toate-s noi şi proaspete-n lumină

şi amiros aleile-a grădină

şi-a pajişte cu pletele tăiate.

Prin parcuri zburdă cete bucălate

şi tril de păsări în văzduh anină,

iar fete mari, cu glezna lor cea lină,

trezesc la viaţă dulcile păcate.

Sătul mă simt de-a bătrîneţii haină

şi-aş jindui să dau pe dinafară

ca floarea dintr-un mugure de taină;

iar amintirea ta, iubire sîntă,

s-o lepăd cum te lepezi de-o povară,

cînd, de trei ori, cocoşii morţii cîntă.

MĂRGINIRE

Cînd face ochi o nouă zi,

ori dă în mugur primăvara,

părem rămaşi pe dinafara

cumplitei datini de-a muri.

Dar cînd păleşte toamna-n vii,

ori pe furiş se lasă sara,

simţim suflînd pe tîmple-amara

vîntoasă-a vremilor tîrzii.

Cu duhul rupţi de veşnicii

şi sîngele arzînd ca para,

am mai putea purta povara

nemorţii-n trupul de aci?

Mă tem că sîntem, mia cara,

atît cît mai putem noi fi…

RĂVAŞ DE TAINĂ

Şi-acum, din depărtarea-atîtor ani,

mai simt în nări mireasma ta virgină

şi te zăresc cum treci pe sub castani,

mlădie ca un înger de lumină.

Aş da orice să nu te mai revăd:

presimt că eşti pe undeva, pe-aproape,

dar c-a făcut în carnea ta prăpăd

vrăjmaşul timp, ce nu ne mai încape…

Adastă-n neaievea ta splendoare,

privind pe coasta visului în sus,

şi nu jeli iubirea trecătoare

şi nici cuvîntul ce-a rămas nespus,

căci amintirea singură răsare

cînd toate celelalte au apus!

Răzvan CODRESCU