AL. CIORĂNESCU DESPRE MEŞTERUL MANOLE

SUMARUL BLOGULUI

1911 CENTENAR ALEXANDRU CIORĂNESCU 2011

Textul reprodus mai jos al regretatului Alexandru Ciorănescu (1911-1999), publicat în volum acum 67 de ani (cf. Literatură comparată, Casa Şcoalelor, Bucureşti, 1944, pp. 315-326), a fost republicat recent în revista culturală Curtea de la Argeş (an II, nr. 5[6], mai 2011, pp. 16-17), îngrijit şi adnotat de d-na Lilica Voicu-Brey (Tarragona, Spania), autoarea celei mai complete prezentări monografice a lui Al. Ciorănescu de pînă astăzi (Alejandro Cioranescu. Biografía intelectual de un comparatista, Instituto de Estudios Canarios, La Laguna-Tenerife, 2006, 551 pagini). D-na Lilica Voicu-Brey a avut bunăvoinţa de a-mi îngădui să reproduc textul şi pe blogul meu, trimiţîndu-mi-l în format electronic. Desenele alese pentru ilustrarea textului îi aparţin graficianului Emil Chendea şi sînt preluate de pe internet. (R. C.)

MEŞTERUL MANOLE

Cineva, unul din acei pedanţi ai scrisului care se în­deletnicesc cu descoperirea paielor din ochii aproapelui, şi a căror rasă nu e pe cale să se stingă, poreclise pe vre­muri pe Vasile Alecsandri „meşterul Drege-Strică”. Nu­mele acesta i se păruse meritat de poet, pentru modificările pe care le adusese poeziilor populare culese şi pu­blicate de el, modificări care, după măruntul critic de odi­nioară, dădeau o icoană falsă a inspiraţiei şi a sentimen­telor populare.

Nu e locul să discutăm aici ce e adevărat şi ce nu e în acuzaţiile ce se aduc, din acest punct de vedere, lui Alecsandri. E adevărat că modificările lui sunt destul de numeroase, şi deseori vizibile prin artificiul lor. Dar nu rămâne mai puţin adevărat că poeziile populare aşa cum se găsesc în culegerea lui Alecsandri sunt mai frumoase decât în toate celelalte culegeri. Nu mai departe decât povestea Meşterului Manole, care în colecţia lui G. Dem. Teodorescu e de trei ori mai lungă decât în cea a lui Alecsandri şi care câştigă cel puţin tot de atâtea ori în forma concisă şi sigură în care a îmbrăcat-o poetul mol­dovean.

Dar oricare ar fi meritul lui Alecsandri în această privinţă, el rămâne, aici ca şi în cazul Mioriţei, sau al tuturor celorlalte balade bătrâneşti, un simplu colaborator al muzei populare. Meritul lui e de a fi dat inspiraţiei străvechi o haină mai potrivită, de a fi introdus examenul unui spirit critic conştient de mijloacele şi de efectele sale, de a fi îndiguit şi îndreptat viguroasa revărsare de sevă care caracterizează opera poetului anonim.

Povestea, după cum remarcă Alecsandri el însuşi, are rădăcini adânci în folclorul balcanic, şi dacă vom avea răbdarea să căutăm mai departe, desigur că i le vom găsi şi aiurea. În orice caz, Alecsandri însemna, în notele culegerii sale, indiscutabila asemănare a legendei construirii mânăstirii de la Argeş cu aceea a zidirii cetăţii Scutari, cu a podului de la Arta şi cu alte monumente balca­nice care, dintr-un motiv sau din altul, au izbit mai cu osebire închipuirea populară.

Legenda cetăţii de la Scutari mai cu seamă, e intere­santă prin apropierile ce se pot face cu româneasca po­veste a lui Manole.

Acolo, ca şi aci, zidirea abia începută se ruinează peste noapte. Pânza Penelopei se destramă şi ea tot aşa, dar acolo nu intervenea nici un factor supranatural. Aici, duhurile cele rele vin să şoptească celor doi constructori că zidirea lor nu va putea fi sfârşită, decât în schimbul unui sacrificiu omenesc.

Pentru Manole, ca şi pentru Goiko din balada sârbească, sacrificiul acesta n-ar avea nimic ex­traordinar, pentru că folclorul balcanic ne-a obişnuit demult cu ideea că la temeliile fiecărei clădiri stă o stafie, un înger al casei, acela pe care-l îmblânzesc sfeştaniile inaugurale. Atâtea obiceiuri sunt legate de această stră­veche credinţă: furatul umbrei care, într-un fel sau altul, a ajuns până la urechile lui Chamisso, sacrificarea de pă­sări de curte pe clădirea abia începută, introducerea în casa nouă în primul rând a icoanelor, care să izgonească sau cel puţin să potolească duhul cel rău. Întregul folclor european cunoaşte legende în legătură cu această credinţă. În Ger­mania, în Franţa, în regiunile cele mai sălbatice ale Savoiei, se povesteşte încă şi acum legenda cu podul dracului, un pod pe care diavolul l-a făcut într-o noapte în schimbul celui dintâi suflet care avea să treacă a doua zi peste dânsul.

La temelia celebrei mânăstiri de la Mont-Saint-Michel, ca şi la aceea a Palatului Regal de la Madrid, legenda şi închipuirea populară au aşezat asemenea victime omeneşti.

Tema legământului sângeros, în legătură cu o construc­ţie importantă, n-ar avea deci nimic deosebit pentru ima­ginaţia populară. Dar ceea ce face interesul şi valoarea le­gendei lui Manole e faptul că sacrificiul priveşte tocmai pe fiinţa care i-a fost mai dragă. Primarul din Savoia izbutise să-l păcălească pe dracul pentru că a doua zi de di­mineaţă avusese grijă să dea drumul pe pod unui câine, primul şi singurul suflet asupra căruia duhul cel rău putea astfel să aibă vreo pretenţie. Aici însă problema e de o gravitate şi de un interes omenesc, care arată cât de adâncă a fost intuiţia artistică a poetului popular. Nouă meşteri mari, zece cu vestitul Manole, sunt puşi în dilema de a renunţa la visul lor de artă, la dureroasa fantasmă care îi chinuieşte şi pe care o văd dărâmându-se în fiecare dimineaţă sub ochii lor, sau de a păşi la realizarea ei prin sacrificiul conştient şi liber consimţit al fiinţei celei mai scumpe, al primei soţii care va veni spre dânşii a doua zi.

Se va spune că problema e aceeaşi şi în balada po­pulară sârbească. Acolo, însă, singurul care consimte la sa­crificiu, şi care prin aceasta se condamnă anticipat, e Goiko: ceilalţi jură împreună cu dânsul, dar au grijă apoi să dea pe furiş de veste soţiilor, ca să nu vină a doua zi. Goiko e astfel un păcălit, un trădat, o victimă şi nu un erou. Aici, cei zece meşteri sângerează la fel, şi cu o du­rere egală sunt împinşi de aspiraţia lor spre un ideal im­posibil, la monstruoasa hotărâre a sacrificiului menit să-i dezlege de cele pământeşti. Nici unul nu se ascunde, nici unul nu-şi înşeală legământul: fiecare din ei e gata să treacă prin examenul sângeros al suferinţei şi numai în­tâmplarea oarbă desemnează dintre ei pe cel ales.

Frumuseţea jertfei celor zece meşteri stă mai cu sea­mă în faptul că e solidară şi neclintită în nici un moment, dând efortului lor spre desăvârşire ceva din răceala astrală şi ireală, ceva din fiorul îngheţat al marilor minuni, asemănător cu cel din Luceafărul, de pildă. Dar a examina frumuseţea acestei creaţii a imaginaţiei populare însem­nează în acelaşi timp a aminti fiecare amănunt al bala­dei, atât de artistic îngemănate şi cumpănite în vederea efectului unic. Aşa încercările prin care străbate Ana pen­tru a ajunge, liberă şi voioasă, la altarul supremului sa­crificiu, aşa felul duios şi plin de gingăşie în care meş­terul, îndrăgostit de două vise odată, ucide pe cel dintâi pentru cel care va avea să dureze, transformând într-o tristă glumă supliciul femeii iubite.

 

Toate acestea, după cum am spus, tind spre un singur scop, care e zugrăvirea unui implacabil destin. Întreaga noastră poezie populară e plină de superstiţia grandioasă a „scrisei”, a locului fixat de mai înainte în astre pentru cursul vieţii fiecăruia dintre noi. E poate şi aceasta o moş­tenire clasică, o amintire a Moirei stăpânitoare peste zei. Ori de unde ar veni însă, ea face grandoarea celor mai alese dintre creaţiile sufletului popular.

Prezenţa acestei intuiţii a universului s-a semnalat mai cu seamă în Mioriţa. Ea e însă aceeaşi în fiecare din inspiraţiile populare şi le dă acel larg orizont de sensibili­tate, acea vibrare cosmică, acea apropiere firească şi fami­liară de marile probleme ale existenţei, acel prelung fior care însemnează artă adevărată.

În Meşterul Manole, destinul e un la fel de puternic stăpân. De data aceasta, el seamănă mai degrabă cu un blestem; şi se ştie cât de puternică e superstiţia blestemului în sufletul popular. Blestemul e o soartă nouă, un destin pervertit, un legământ la fel de puternic. Un bles­tem se vădeşte în faptul că meşterii au ales un loc fer­mecat, locul acelor ziduri înnegrite, acele ruine care nu mai suferă lângă ele o construcţie nouă. E un blestem al pă­mântului şi al tainicelor puteri, revoltate împotriva încătuşării pe care vrea să le-o impună sforţarea omenească. Un blestem e şi jurământul meşterilor, un blestem atât de puternic încât nimic nu-i va mai putea împiedica rea­lizarea – nici cataclismele cosmice dezlănţuite de rugăciunea deznădăjduită a lui Manole, nici enormitatea păcatului făp­tuit. În sfârşit, un blestem e însuşi păcatul acesta, care se va răzbuna prin pieirea tuturor celor ce i-au fost părtaşi; şi aceasta e singura explicaţie a episodului final, care altfel ar putea să pară adăugat, acela al căderii meşterilor rău susţinuţi în văzduhuri de fragilele lor aripi de şindrilă.

O soartă rea pluteşte astfel peste întreaga legendă. Un loc blestemat a fost ales ca să fie redat credinţei, şi pe el s-a clădit cea mai frumoasă biserică din ţară. Răscum­părarea aceasta nu se putea face decât printr-o ispăşire; şi ispăşirea e cruntul sacrificiu al iubirii meşterului, al legă­turilor lui lumeşti, sporit apoi cu pierderea vieţii, care apare ca o simplă dezlegare. Aceasta pare a fi ideea poetului po­pular. Dacă avem dreptul să o interpretăm astfel, şi dacă nenumăratele glose ce s-au adăugat de atunci textului pri­mitiv nu ne-au întunecat înţelegerea precisă a sentimen­tului primitiv, atunci se poate hotărî că versiunea româ­nească a legendei înfăţişează, alături de cele balcanice, un incontestabil progres. Aceasta mă şi face să cred că forma românească e cea mai nouă din toate. Celelalte au mai multă apropiere de înţelesul primitiv al legendei, de le­găturile ei cu pământul. Sublimarea sentimentului până la un sacrificiu conştient, până la libera opţiune între ideal şi real, până la această înălţare la stele care e de altfel ex­primată şi prin simbolul aripilor de şindrilă, aparţine au­torului Mioriţei, frate cu acela care avea să cânte Luceafărul de mai târziu. Sângele tracic e cel care vorbeşte în toate aceste închipuiri; acel ce le-a visat se vede a fi urmaşul celor ce au luat parte la misterele lui Orfeu şi au plecat pe vârfuri de lance să ducă veşti lui Zalmoxis din lumea mizeră de la noi.

Într-adevăr, ceea ce mi se pare că se desprinde mai limpede din această legendă e, ca şi în Mioriţa, dispreţul faţă de realităţile neesenţiale. După concepţia care pare a sta la temelia tuturor acestor creaţiuni, omul nu trăieşte decât pentru câteva adevăruri mari. Celelalte, constatările simţurilor, legăturile cu pământul, sunt servituţi care aşteaptă o eliberare. Dragostea însăşi, dragostea de mamă în Mioriţa sau cea de soţie în Meşterul Manole, nu e decât o piatră de încercare a suferinţelor noastre, sau mai bine zis o cutie de rezonanţă care amplifică şi ne face să înţelegem mai bine puţinul pe care îl ducem cu noi. Şi dacă, încă o dată, nu exagerăm înţelesul gândirii populare şi valoarea ei artistică, siliţi vom fi să ne întoarcem cu mai multă evlavie spre constatarea, atât de banalizată astăzi, că „Ro­mânul e născut poet”. Într-adevăr, asemenea condiţii psi­hologice mi se par pământul cel mai bun pentru floarea rară a poeziei. Ele explică abundenţa inspiraţiei populare şi valoarea ei în anumite momente; ele dau substratul ge­neros şi fertil din care se hrănesc – şi vor continua multă vreme să se hrănească – poeţii crescuţi cu o palmă mai sus de glie, dar care nu s-au desfăcut niciodată din puternica ei îmbrăţişare.

Căci legendele acestea sunt o forţă vie. La izvorul lor au venit să soarbă câte un strop de azur scriitorii cei mai mari pe care i-a avut omenirea. Un Homer n-ar fi exis­tat fără basme, nici un Boccaccio sau un Ariosto. Po­vestea lui Faust sau a lui Don Juan au plecat din aceleaşi închipuiri populare; şi într-un chip general s-ar putea spune că nu există literatură mare fără o legătură adâncă şi durabilă cu fondul ei popular.

De aceea rău ar fi fost de literatura noastră, dacă n-ar fi avut la temeliile ei această bogăţie de închipuiri po­pulare. Ele au modelat şi sufletul scriitorilor noştri, pregătindu-i pentru un anumit număr de sentimente şi de idei, potrivite cu sufletul popular. Ele au dat însă acestor scriitori şi un magazin de cunoştinţe şi de perspective asupra vieţii, care încă nu e pe cale de a se secătui. Poezia noastră cea mai înaltă trăieşte şi astăzi din seva populară; şi ce dovadă mai bună decât aceasta, că ceea ce numim şi astăzi poezie populară, ea însăşi nu e altceva decât o poezie înaltă, pe care nu ştim cum s-o numim?

Pentru a nu merge mai departe decât legenda Meşte­rului Manole, interesul ei pentru dezvoltarea de mai târziu a literaturii aşa-zise culte se poate ghici din chiar valoarea problemei omeneşti închise într-însa. Puţine subiecte populare se potrivesc mai bine pentru înaltele speculaţii ale gândirii. Problema e netedă şi de o înspăimântătoare claritate: artistul se află, ca un Hercule adolescent, în faţa a două drumuri deschise. La capătul celui dintâi se întrevede o fericire săracă şi fără perspective, cu condiţia numai de a ascunde sub obroc făclia nestinsă. De cealaltă parte sunt vârtejurile mari ale artei, e patima creaţiei nemijlocite, care sfarmă orice împotrivire şi nu suferă nici o vecinătate. Problema singurătăţii artistului, a turnului de fildeş, a culmilor singuratice, n-a fost pusă niciodată, în nici o literatură, cu atât de pregnantă limpezime. Ţinta însăşi către care se îndreaptă artistul e supraomenească, şi la fel va fi şi sacrificiul ce i se cere. Stringenţa celor două alterna­tive face dramatismul temei literare a Meşterului Manole, dramatism care a fost atât de des exploatat în literatura noastră mai nouă.

Nu e fără interes să amintesc, ca o simplă curiozitate literară, că legenda aceasta a plăcut şi a fost tratată poeticeşte şi de un romantic francez. E vorba de nebunul de Antony, fratele „burghezului diletant” Emile Deschamps. Într-o vreme când încetase aproape orice activitate literară, din pricina acelei şubrezeli a minţii care avea să-i aducă sfârşitul, Antony Deschamps cunoscuse, prin cine ştie care dintre românii noştri din Franţa, povestea lui Manole, şi o tradusese – sau mai bine zis o imitase – în versuri. Tratarea e romantică, plină dc umbre şi lumini, de cântece zgomotoase şi de aspectul fastuos, cum era şi gustul acestui în­drăgostit de Italia şi de decorurile multicolore. Păcat însă că în literatura universală nu s-a găsit un al doilea scriitor, de mai mare talie, care să dea temei locul pe care-l me­rită în circuitul european.

Biserica Mănăstirii Curtea de Argeş (atribuită de tradiţie meşterului legendar)

înainte de restaurarea de la 1875-1886 (gravură de epocă)

Aceasta nu însemnează cât de puţin că noi înşine n-am ştiut să-1 exploatăm. Legenda Meşterului Manole a dat naştere în România la nu mai puţin de şase piese de teatru [până la data respectivă (1944), între timp fiind scrise şi altele: Horia Lovinescu, Valeriu Anania, Radu Mărculescu etc. – n. L. V.-B.], începând cu aceea a Carmen Sylvei. Ar fi prea lung să le înşirăm aici pe toate. Din punct de vedere al legen­dei populare, şi fără a vorbi de meritele dramatice, care se pot găsi şi în celelalte, mi se par mai interesante cele ale lui Adrian Maniu, Lucian Blaga şi Ion Luca.

În Meşterul, Adrian Maniu a căutat să pună accentul mai cu seamă pe rezistenţa tradiţiilor, pe inerţia pămân­tului şi a forţelor lui oarbe. Curtea de Argeş e un fost templu păgânesc; pământul însuşi e o păgânătate popu­lată cu fauni pe care i-a izgonit vremea cea nouă, şi care mai apar o dată cu umbrele nopţii, ca nişte stafii. Toate aceste puteri ale trecutului nu vor să moară, şi se împo­trivesc credinţei care se străduieşte să ridice temple noi. Oricât de nou ar părea acest element al tradiţiei atotpu­ternice, el vine tot din legenda populară, din amintirea acelor ziduri părăsite pe care le caută Negru-Vodă ca să zidească deasupra lor mânăstirea creştinească. Meşterul e deci mai cu seamă omul în luptă cu elementele contrarii, un fel de Columb care caută ţara cea nouă împotriva ad­versităţilor şi a îndoielilor de care sunt chinuiţi până şi cei mai aproape de el.

În drama lui Lucian Blaga, mi se pare că greutatea atârnă mai cu seamă de partea jurământului. Blaga e, dintre dramaturgii noştri, poate cel care a înţeles mai adânc resorturile dramatice ale fatalităţii şi a reintrodus pe scena noastră vechea concepţie elenică a Moirei. Jurământul celor zece meşteri însemnează pentru totdeauna semnul sub care li se va desfăşura destinul. Legământul acesta a fost de altfel primit şi, ca să spun astfel, omologat în tribunalul ceresc; în chiar clipa lui, o arătare de biserică îşi desem­nează umbrele pe pământ, făgăduind celor ce s-au legat împlinirea visului lor de artă, cu preţu1 sacrificiului con­simţit. Ideea acestui sacrificiu transformă de altfel pe Manole într-un Christ al artei, în ispăşitorul voluntar al marelui ideal care nu poate fi cumpărat altfel; întreaga dramă a lui Lucian Blaga e străbătută de un suflu mesianic, care se realizează prin îndoita jertfă a meşterului şi a iubirii lui pământeşti răscumpărate, însă printr-un vis de artă care rămâne.

În sfârşit, drama recentă a lui Ion Luca reia tema lui Adrian Maniu, aceea a împotrivirii din partea solului pă­gân, a inerţiei vechilor divinităţi. La aceasta se adaugă însă şi o voinţă demonică vie, aceea a unui călugăr în­drăgostit de soţia lui Manole şi care urzeşte toată scornitura zidurilor ce se dărâmă şi trebuie răscumpărate printr-o jertfă omenească. Uneltirile lui duc la sacrificarea atât a Lăcrămioarei, cât şi a meşterului însuşi. Drama astfel con­cepută e mai apropiată de măsurile omeneşti, mai rea­listă, mai explicabilă în înlănţuirea ei, dar pierde în acelaşi timp o mare parte din suflul cosmic care agită personajele legendei, din visurile suprafireşti de care nu avem noi înşine puterea de a ne vrea legaţi pentru tot­deauna, dar a căror intuiţie ne doare deopotrivă la alţii şi are darul de a răscoli atâtea flăcări uitate în adâncuri.

Legenda Meşterului Manole depăşeşte astfel cu mult interesul obişnuit al unei oarecare balade bătrâneşti. Ca şi celelalte mari legende populare, ca şi Mioriţa, cu care am fost silit să fac atât de dese apropieri, ca şi Luceafărul, care poartă un nume, dar care s-a ridicat din acelaşi sub­strat popular şi a înflorit din aceeaşi sensibilitate, legenda aceasta s-a încorporat în mod definitiv sufletului românesc. De atâtea veacuri de când trăim în mijlocul atâtor mari legende, ceva din esenţa lor a trebuit să pătrundă în sufletul fiecăruia dintre noi ca un element component. Pre­zenţa lor în zestrea sufletului românesc e unul din acei fermenţi care vor frământa sufletele nu numai ale noastre, dar şi ale generaţiilor numeroase ce vor veni. Şi trebuie să fim recunoscători cu atât mai mult genialului poet necunoscut, că pentru a pregăti atâtea suflete şi atâtea sensibilităţi vii­toare, din colţul lui de ţară în care îşi va fi chinuit modesta lăută, s-a gândit să ne lase peste veacuri un atât de nobil ferment.

Alexandru CIORĂNESCU

Consider de folos pentru cititorii blogului interesaţi de domeniul literar să reproduc în continuare o prezentare sintetică a personalităţii şi operei lui Al. Ciorănescu redactată de d-na Lilica Voicu-Brey: este vorba de introducerea micului volum Alexandru Ciorănescu. Bibliografie: 1930-2010 (Ed. Bibliotheca, Tîrgovişte, 2009), publicată ulterior şi în numărul revistei Rost dedicat lui Al. Ciorănescu (an VIII, nr. 91-92, sept.-oct. 2010, pp. 19-28). Textul este revăzut de autoare, iar ortografia îi aparţine. (R. C.)

ALEXANDRU CIORĂNESCU:

LECŢIA DE GENEROZITATE A UNUI MAESTRU[1]

Un destin capricios a vrut ca viaţa lui Alexandru Ciorănescu (Moroeni, Dâmboviţa, 1911 – Santa Cruz de Tenerife, 1999) să fie împărţită între patru ţări: România, Italia, Franţa şi Spania. În decursul acestei vieţi, lungi dar mai ales cuprinzătoare, savantul român “a umplut câteva rafturi din biblioteca umanităţilor moderne cu cărţi fundamentale, din cele care dau îndeobşte autorilor lor dreptul de a fi recunoscuţi drept specialişti în domeniul investigat; dar profesorul Ciorănescu a repudiat în mai multe ocazii, şi cu oarecare vehemenţă, acest titlu, recunoscându-şi doar o neostoită curiozitate pentru orice manifestare a spiritului şi dorinţa de a încerca mereu elasticitatea propriilor limite”, semnala pe bună dreptate Mircea Anghelescu[2]. Această atitudine de autentică rebeliune împotriva specializării a fost rezultatul unei îmbinări singulare între fatalitatea biografică si raţiunea vocaţională, îmbinare care a făcut din Al. Ciorănescu o personalitate intelectuală de excepţie în Europa secolului XX. Vasta sa operă se află în strânsă legătură cu biografia sa.

O aventură umană şi o aventură spirituală – prolifice. Adrian Marino[3] îl considera drept un caz fără precedent în România pentru harul de a fi avut acces direct la izvoarele majore şi minore a trei mari literaturi şi culturi europene: italiană, franceză, spaniolă, fără a socoti propria-i cultură. Andrés Sánchez Robayna[4] a definit personalitatea multilaterală a lui Al. Ciorănescu drept sinteza unui constant proiect de universalitate culturală, a unui nuanţat enciclopedism şi a unui umanism integrator. Aceleaşi circumstanţe politice care au determinat exilul şi îndepărtarea lui Al. Ciorănescu de ţara natală au făcut ca rezultatele fecunde ale operei sale să fie foarte puţin sau deloc cunoscute în România până în perioada postcomunistă, când este recunoscut ca un mare maestru.

Coleg de studii sau de traiectorie intelectuală al unor personalităţi româneşti consacrate la nivel internaţional – Mircea Eliade, Eugen Ionescu, E. M. Cioran, Alexandru Busuioceanu, Vintilă Horia, George Uscătescu, între alţii –, Al. Ciorănescu s-a împărtăşit împreună cu ei de şansa de a-şi realiza studiile superioare în cel mai bun moment al Universităţii din Bucureşti: “c’était l’époque où l’on pouvait être érudit à 20 ans”, cum afirma Eugen Ionescu[5]. Al. Ciorănescu face deci parte din acea privilegiată generaţie dintre cele două războaie care s-a putut forma în unicul moment de linişte al zbuciumatei istorii a României. Mircea Eliade recunoştea la rândul său: “Generaţia mea a avut marele noroc să se dezvolte şi să-şi înceapă creaţia după 1918, adică după prăbuşirea celor două imperialisme, rus şi german. Douăzeci de ani de libertate, atâta ne-a fost îngăduit!”[6]. Cu toţii se înscriu în ceea ce s-ar putea numi o modalitate culturală românească de a considera şi a-şi însuşi lumea ideilor, iniţiată de Dimitrie Cantemir şi purtată la nivelul ei cel mai înalt de universalitate de către Mircea Eliade, fără a uita pe Bogdan Petriceicu Hasdeu şi Nicolae Iorga[7]. Toţi au simţit necesitatea de a cuprinde vaste perspective intelectuale şi culturale fără a dispreţui o erudiţie exhaustivă. În această universitate, Al. Ciorănescu a obţinut în 1933 titlul de licenţiat în Filologie Română, Filologie Franceză şi, în paralel, diplome de Istoria Românilor, Limbă şi Literatură italiană, Istoria Artei, Arhivistică şi Paleografie.

Este adevărat că renumele internaţional de care s-au bucurat personalităţile menţionate se datorează, în primul rând, faptului că s-au îndepărtat de România începând cu anii 1940, în momentul istoric în care proiectul de demolare a valorilor culturale conceput de comunişti începea să ameninţe în mod vizibil libertatea critică a intelectualilor cu orizonturi deschise. Cum afirma chiar Al. Ciorănescu, “această fugă a inteligenţelor este, pe termen lung, o pierdere greu de recuperat din punctul de vedere al societăţii de care s-au îndepărtat”. România a câştigat poate în prestigiu, dar în termeni reali a pierdut mult mai mult decât a câştigat.

Devotat de timpuriu vieţii culturale, captivat de enciclopedismul vertiginos al lui Nicolae Iorga, receptiv la ideile şi operele profesorilor săi şi comparatiştilor francezi Fernand Baldensperger, Paul Van Tieghem şi Paul Hazard, Al. Ciorănescu a păstrat cu primul şi cu cel din urmă un strâns contact personal şi a avut acces la splendidele lor biblioteci. Cititor impenitent ai autorilor clasici şi moderni şi admirator constant al marilor gânditori şi autori precum Montaigne, Dante sau Ortega y Gasset, Al. Ciorănescu şi-a consolidat propria-i opinie conform căreia istoria şi literatura pot fi mai bine înţelese prin transgresarea strâmtelor limite geopolitice. Comparatismul a reprezentat pentru el o metodă practică de cultivare şi stimulare a relaţiilor literare internaţionale. A fost, cum afirma Crisula Ştefănescu, un adevărat “precursor pe plan literar al unităţii europene”[8]. A avut o contribuţie eminentă la crearea unei conştiinţe literare comparatiste continentale, reuşită în bună măsură dintr-un spaţiu – Insulele Canare – foarte îndepărtat de marile centre de difuziune a culturii de pe continentul european.

După o scurtă escală la Paris, ca diplomat, a ajuns în Canare în decembrie 1948. Aducea cu sine un curriculum deja important: un studiu asupra unei perioade tulburi a istoriei româneşti, pe care autorul o clarifică cu documente inedite, unele dintre ele dezgropate în timpul unei şederi la Veneţia (1932), Documente privitoare la domnia lui Mihail Radu (Bucureşti, 1934); un altul de literatură română, Teatrul românesc în versuri şi isvoarele lui (Bucureşti, 1943), abordat din perspectiva marilor modele ale epocii studiate, Shakespeare şi Victor Hugo, şi considerat ca nedepăşit[9]; studii despre problema relaţiilor spiritului naţional cu cel universal, despre aspiraţia europeană a culturii româneşti şi influenţele europene asupra ei, Spiritul european în cultura românească (Bucureşti, 1944); o teză de doctorat la Sorbona, care este un vast exerciţiu şi exemplu de studiu de literatură comparată: L’Arioste en France, des origines à la fin du XVIII-ème siècle (Paris, 1939); prima biografie completă a unui mare umanist, traducător al lui Plutarh în franceză, Vie de Jacques Amyot, d’après des documents inédits (Paris, 1941); două volume de versuri traduse din italiană în română: Guido Gozzano, Domnişoara Felicita sau fericirea (Bucureşti, 1933) şi din franceză în română: Moréas, Stanţe (Bucureşti, 1945), versiune, aceasta din urmă, considerată la nivelul desăvârşirii[10]; aproape o sută de eseuri critice, pe cele mai variate subiecte, publicate în reviste româneşti şi franceze. Toate acestea reprezintă o “demonstraţie a excepţionalelor sale aptitudini pentru cercetarea bibliografică şi pentru căutarea şi analiza de documente utile”, spunea A. Sánchez Robayna[11].

Al. Ciorănescu trecuse demult pragul între cunoştinţele însuşite la universitate şi cunoaşterea dobândită la şcoala erudiţiei. În Insulele Canare şi-a dovedit adevărata dimensiune a capacităţilor sale intelectuale şi a interesului său neostoit pentru cultură în înţelesul cel mai amplu al termenului. Acolo bibliografia sa s-a îmbogăţit cu mai mult de patru sute de titluri: monografii, studii, eseuri, articole, ediţii, recenzii, conferinţe, traduceri, colecţii, manuale ştiinţifice despre Insulele Canare (al căror merit, afirma Carlos Brito Díaz, “nu se limitează doar la a situa filologia şi istoriografia critice în contemporaneitate: le plasează în coordonatele unei maturităţi care, uneori, pe lângă faptul de a consolida tradiţia de cercetare, o întemeiază”[12]). O analiză în profunzime a acestei vaste opere ne permite să observăm, dincolo de o anume predilecţie pentru secolele XVI, XVII, XVIII, un interes cultural fecund care vizează extinse arii culturale, de la Antichitate la secolele XIX şi XX. Studiile sale despre poeţii români Mihai Eminescu (La Laguna, 1989; Madrid, 1990), Vasile Alecsandri (New York, 1973), Ion Barbu (New York, 1981), Alexandru Busuioceanu (París, 1955; Roma, 1966), Elena Văcărescu (París, 1946) sau despre poetul spaniol Andrés Sánchez Robayna (Madrid, 1989) constituie reflecţii de o extraordinară valoare asupra poeziei contemporane, a fenomenului poetic şi a laboratorului lui de chintesenţe.

Prima personalitate cu care a intrat în contact la Universitatea din La Laguna – unde a sosit la sugestia prietenului său Antonio Tovar, fost student al lui Miguel de Unamuno şi pe atunci Rector al Universităţii din Salamanca – a fost istoricul de origine catalană Elías Serra Ràfols (1898-1972), viitorul său prieten şi colaborator. Recunoscător pentru buna primire de care s-a bucurat în Insule, Al. Ciorănescu s-a arătat imediat interesat să cunoască trecutul şi prezentul noului său loc de găzduire. După cum a afirmat el însuşi, iubeşti lucrurile şi locurile în măsura în care le cunoşti mai bine. Fără a nutri pretenţia de a reforma sau inova, s-a integrat şi a participat din plin la cercetările asupra istoriei Canarelor iniţiate de Serra Ràfols şi care s-au constituit într-o adevărată şcoală. În acest context se poate vorbi de un înainte şi de un după contribuţia lui Al. Ciorănescu. Istoriografia spaniolă în general – şi mai cu seamă cea din Insule – îi datorează lui Al. Ciorănescu a sa Historia de Santa Cruz de Tenerife (Santa Cruz de Tenerife, 1977-1978), patru tomuri groase, însumând mai mult de 2000 de pagini, o operă considerată unică în genul ei[13]. Acesteia i se adaugă un instrument indispensabil pentru cercetare: ediţiile cu studii introductive şi note, precum şi traducerea cronicilor cuceririi arhipelagului şi a textelor cronicarilor şi istoricilor din Canare, documente care constituie principalele izvoare privitoare la istoria Insulelor. Drept exemplu: Historia General (1950) a lui José de Viera y Clavijo; La crónica de Gadifer de la Salle (1952); Historia de Nuestra Señora de Candelaria (1952) a lui Fray Alonso de Espinosa; Historia (1955) lui Abreu Galindo; Le Canarien, cronica cuceririi Insulelor Canare scrisă de Jean de Bethencourt (lucrare realizată în colaborare cu Elías Serra Ràfols, între 1959-1965); Descripción e historia del reino de las Islas Canarias (1959) a inginerului italian Leonardo Torriani… Pe bună dreptate a afirmat Dolores Corbella[14] că lui Ciorănescu i se datorează în mod decisiv faptul de a fi făcut cunoscute în exterior istoria şi cultura Insulelor Canare. Iată deci cele trei merite de necontestat ale istoricului român: impulsul pe care l-a dat cercetării în interiorul Insulelor, abordarea problemelor din perspectiva deschiderii spre exterior şi punerea la îndemâna cercetătorilor a izvoarelor absolut necesare studiului. Astfel, timp de cincizeci de ani, Insulele Fericite au avut parte de cercetările care în mod constant le-au fost dedicate de cel mai fidel istoric al lor.

Al. Ciorănescu a reţinut de la Nicolae Iorga că “adevărul şi înţelegerea lucrurilor nu sunt moşia specialiştilor şi că autoritatea lor nu ne împiedică să gândim”, aşa încât, urmând îndemnul maestrului său, nu a ezitat să îşi îndrepte atenţia şi către lucrurile mai cunoscute, pentru a le prezenta într-o lumină nouă. Datorită acestei atitudini putem avea azi o bogată bibliografie despre Columb, în cadrul căreia se înscriu opere de o rară frumuseţe şi în acelaşi timp de o înaltă rigoare ştiinţifică. Se recomandă prin ele însele, într-un amplu cadru internaţional, titluri precum: Colón y Canarias (La Laguna, 1959); La primera biografía de Cristóbal Colón. Fernando Colón y Bartolomé de las Casas (Santa Cruz de Tenerife, 1960); Oeuvres de Christophe Colomb, présentées, traduites et annotées (Paris, Gallimard, 1961); Colón humanista. Estudios de humanismo atlántico (Madrid, 1967) sau Christophe Colomb et ses biographes (Paris, 1992). Specialiştii în materie sunt de acord că avem de-a face cu o cercetare istorică importantă, o referinţă obligatorie pentru oricine studiază viaţa şi opera lui Columb. Numeroşi cercetători atraşi de aceeaşi epocă au parcurs acelaşi drum înaintea sa; totuşi, felul său de a proceda a fost diferit de cele care i-au premers şi constituie un model pentru cele care i-au urmat, după cum afirmă Consuelo Varela[15], editoarea operelor complete ale descoperitorului Americii. Fără a-şi propune să facă observaţii cu totul noi, principalul obiectiv al lui Ciorănescu nu a fost descoperirea şi acumularea de date necunoscute, ci o perspectivă nouă: explicarea faptelor mai mult sau mai puţin cunoscute, gruparea lor şi mai ales, cum afirmă el însuşi, “separarea a ceea ce se ştie de ceea ce se presupune că se ştie”.

S-ar putea afirma că Al. Ciorănescu a fost un mare istoric. Dar ce este istoria? Şi ce înseamnă a fi un mare istoric? Iată aici întrebări care l-au preocupat în mod continuu şi toată opera sa abundă în reflecţii privitoare la această problematică atât de spinoasă: un istoric “îşi dă silinţa în munca lui pentru că află în ea un stimulent, sau pentru că i se pare că ştie sau înţelege ceva nou, sau pentru că i se potriveşte de minune să organizeze şi să povestească ceea ce e deja cunoscut”  (Viera y el precio de la insularidad, 1982). Se întreabă dacă un mare istoric este acel “cercetător pasionat şi scrupulos care-şi strică ochii încercând să descifreze abreviaţii ilizibile, care-şi consumă viaţa făcând maldăre de fişe şi de documente, care-şi pierde somnul cu îndoieli asupra unei date sau a unei virgule”. Sau poate că un mare istoric este acela care scrie frumos, ceea ce implică a avea stil, adică personalitate şi fantezie, care se apropie mai mult de imaginaţia literară decât de adevărul istoric? Nu a obosit niciodată să sublinieze că istoricului “nu i se poate interzice să gândească prin el însuşi, chiar dacă meseria lui îl obligă să gândească prin perspectiva altora”. S-ar părea atunci că “un mare istoric este mare, în mod surprinzător, în măsura în care este mai puţin exact, mai puţin scrupulos, mai detaşat de realitate decît un bun istoric. Acesta din urmă are harul de a displace, chiar dacă se dovedeşte a fi util sau indispensabil. Primul ştie să-şi convingă publicul mai mult decât prin simpla prezentare a faptelor, prin procedee literare, sau prin reflecţii cu caracter filosofic sau moral, care propun imaginaţiei interpretări şi perspective ce transgresează realitatea imediată. Este cazul tuturor marilor istorici, de la Voltaire la Hegel şi Dilthey, de la Vico la Toynbee, de la Montesquieu la Max Weber” (Viera y Clavijo y la filosofía de la historia, 1984). Şi totuşi, gândea Al. Ciorănescu, fără o viziune proprie a realităţii, fără o filosofie personală, nimeni nu ajunge să fie istoric. Un cronicar ne ajută să cunoaştem trecutul; istoricul ne ajută să-l înţelegem. Pentru Al. Ciorănescu “documentul nu este totul, acestuia trebuie să i se aplice criterii de inteligibilitate bazate pe raţiune, pentru a descoperi, dedesubtul literei documentului sau tradiţiei, adevărurile eterne” (Viera y el precio..., 1982). Cercetarea istorică înseamnă “în afară de respectarea faptului în sine, privilegierea şi potenţarea semnificaţiei lui”; “din chiar momentul în care istoricul începe să comenteze, să discute cu documentul său sau cu personajul său, să pună la îndoială şi să afirme adevăruri de care nu este sigur, să garanteze o afirmaţie prin intermediul altei afirmaţii analoage, dar nu echivalente, trebuie să facă uz de imaginaţia sa. Cu alte cuvinte, înseamnă că începând din acel moment începe să fie istoric” (Viera y Clavijo..., 1984). Cu o rigoare inteligentă, Ciorănescu situează la locul cuvenit sacrul şi profanul, fapt care nu îl împiedică uneori să îmbine mitul şi istoria: datoria istoricului nu este să dărâme miturile, ci să le interpreteze ca atare, ca fapte care pătrund dincolo de realitate şi, în consecinţă, sunt mai puternice ca ea” (Le Canarien, 1980). Mitul, scria el, “este la fel de necesar ca istoria, sau chiar mai mult. O colectivitate care se asociază pentru a construi o realitate comună şi pentru a proiecta un viitor oricum nesigur are nevoie de un model, de o garanţie transcendentală; iar mitul este un angajament la nivelul unei colectivităţi. Nu se întemeiază nici pe eroare nici pe minciună, ci pe valoarea lui simbolică, care cuprinde esenţa faptelor printr-o operaţie de care istoria se dovedeşte incapabilă, dacă o lăsăm singură” (Viera y Clavijo..., 1984). Putem să conchidem, pe bună dreptate, că în istoriografia Insulelor a fost iniţiatorul curentului universalizator al Istoriei şi al Vieţii din Canare. Dacă Serra Ràfols a pus bazele şcolii de istoriografie a Canarelor, Ciorănescu a ridicat-o mai presus de metodologia pură, mai presus de document şi chiar de sinteză. Prin Al. Ciorănescu, istoria Canarelor a fost purtată pe culmile istoriei generale, din perspectiva filosofiei istoriei şi a preocupărilor sale teoretice.

Personalitate intelectuală şi critică irepetabilă, cum afirma Sánchez Robayna[16], Al. Ciorănescu s-a interesat în egală măsură de literatură. În momentul sosirii sale în Insule, făcuse deja primele incursiuni în literatura spaniolă: “La première édition du Bernardo de Balbuena” (Bordeaux, 1935); Calderón (Bucureşti, 1944); “Descoperirea Americii şi romanul cavaleresc” (Bucureşti, 1945). Dar în Canare s-a dovedit a fi un adevărat pasionat de literatura spaniolă, atât cea scrisă în peninsulă, cât şi cea insulară. O muncă “istovitoare”, după părerea prietenului său francez Georges Demerson[17], l-a făcut să dezgroape nenumărate inedite (Tomás de Iriarte, La Laguna, 1950; “Un poème inconnu de Don Pedro Manrique”, Paris, 1951), să rectifice la fel de numeroase erori (“La biographie de Tirso de Molina”, Bordeaux, 1962), să propună noi interpretări (“Tirso de Molina y Lope de Vega”, Madrid, 1971), şi chiar perspective înnoitoare (“La découverte de l’Amérique et l’art de la description”, Paris, 1962). În privinţa literaturii din Canare, marele său merit a fost publicarea, comentarea, traducerea, prefaţarea şi scoaterea la lumină a unui număr enorm de opere cuprinse între secolele XV şi XX, în marea lor majoritate puţin cunoscute sau chiar inedite. A fost comparat – din nou Demerson[18] – cu un “modern şi binevoitor Menéndez y Pelayo”, care, în condiţii din cele mai precare, a dat cercetătorilor o lecţie şi un exemplu de laboriozitate, perseverenţă, inteligenţă şi omenie.

A mărturisit că a ajuns la literatura spaniolă prin intermediul literaturii comparate. Pasionat al Barocului literar, Al. Ciorănescu a avut certitudinea că metodele comparatiste erau singurele care i-ar fi permis să scruteze creaţiile literare baroce în adevăratele lor dimensiuni spaţiale şi temporale. Dacă literatura comparată l-a condus la literatura spaniolă, se poate afirma că Al. Ciorănescu a introdus literatura comparată în Spania. Deşi nu încape nici o îndoială că metodele acestei discipline fuseseră utilizate, mai înainte, în multe studii literare din Spania, conştiinţa comparatistă şi perspectiva teoretică asupra acestei discipline sufereau de o anume reticenţă. Faptul că în Spania încă mai există “comparatişti fără ştirea lor”, cum afirma Daniel-Henri Pageaux[19], o demonstrează numărul redus de universităţi spaniole care au catedre de literatură comparată. Al. Ciorănescu a fost primul profesor care a ţinut un curs de literatură comparată la Universitatea din La Laguna (1963) şi tot primul care a publicat în spaniolă şi în Spania o carte, “un nepreţuit manual”[20], care pune bazele teoretice ale disciplinei comparatiste, Principios de literatura comparada (La Laguna, 1964, şi Bucureşti, 1997), un comparatism de clasificare, care îşi propune să facă ordine în biblioteca babelică şi care se poate considera ca suma metodologică a autorului. Rolul de pionier în acest domeniu este neîndoielnic, aşa cum recunoaşte şi Carlos García Gual[21]. Extinsa sa operă de literatură comparată, numărând peste o sută de titluri, dă seamă de acest lucru, ca în cazul volumelor: Literatură comparată. Studii şi schiţe (Bucureşti, 1944); Estudios de literatura española y comparada (La Laguna, 1954); El Barroco o El descubrimiento del drama (La Laguna, 1957, şi Cluj, 1980); Le masque et le visage. Du baroque espagnol au classicisme français (Geneva, 1983), între altele. În Principii..., Al. Ciorănescu ne invită la delimitarea literaturilor nu pe criterii geopolitice, în sensul strict de frontiere naţionale, ci lingvistice. Nu s-ar putea, spune el, stabili limitele unei literaturi pornind de la criterii extraliterare; mai mult chiar, identifică un fenomen pe care îl numeşte plurinaţionalism, studiindu-i funcţionarea în cadrul unei literaturi, chiar dacă aceasta, pe baza elementului lingvistic, a fost definită ca unitară. Teoria comparatistă a lui Ciorănescu este bazată pe conceptul de relaţie, termen prea mult timp hulit şi care, în cadrul desfăşurării evenimentelor sociopolitice din zilele noastre, îşi redobândeşte actualitatea. Marele lui merit, cum afirma Pedro Aullón de Haro, constă în faptul că “pornind de la conceptul de relaţie, s-a situat chiar în centrul problemei, într-un loc-cheie al epistemologiei comparatiste, departe de simpla formalitate a căutării originii obiectului literar”[22]. Ciorănescu consideră că literatura comparată reprezintă studiul relaţiilor cauzale între două sau mai multe literaturi separate de frontiere lingvistice, al relaţiilor literare internaţionale, al proiecţiilor internaţionale ale unei opere literare, al literaturii considerate în devenirea ei internaţională, şi conchide că ar putea fi definită ca studiul devenirii istorice internaţionale a literaturii. Devenirea trebuie privită sub dublul aspect de obiect şi mişcare. Pentru Ciorănescu, opera de artă nu este nici o creaţie ex nihilo, nici o fiinţă născută moartă şi care poate fi disecată ca un cadavru: este acel ceva care trebuie judecat în reflexiunea lui necontenită şi niciodată identică. Aceste transformări se fac simţite mai accentuat atunci când opera ajunge în mâinile unui cititor educat într-o altă cultură şi care purcede la decriptarea operei în original sau în traducere: “dificultatea de a vorbi altă limbă, de a se face adoptat de altă literatură, de a intra în circuitul altui mediu cultural, toate aceste sacrificii şi vicisitudini la care este supusă opera literară în privinţa adevăratei ei semnificaţii atunci când este transplantată în medii culturale străine, dar şi rarele izbânzi ale artei şi gândirii care permit, dincolo de orice dificultate, comuniunea scriitorilor cu publicul şi a creatorilor între ei, toate acestea constituie materia literaturii comparate, diferit nuanţată faţă de cercetarea care se limitează la literatura naţională” (Principii..., 1997).[23]

Al. Ciorănescu este o referinţă obligatorie pentru specialiştii în secolul al XVII-lea. În cartea sa El Barroco o El descubrimiento del drama (1957), îşi propune să elimine echivocurile într-un domeniu atât de divers şi de complex ca acela reprezentat de Baroc, subliniind strânsa legătură între stilistică şi formele artei baroce, pe de o parte, şi criza de valori de la sfârşitul secolului al XVI-lea şi din zorii celui de-al XVII-lea, pe de altă parte. Prin intermediul unei comparaţii pertinente între echilibrul ce îl caracterizează pe omul Renaşterii — întruchipat de B. Castiglione în Il Cortegiano— şi dezechilibrul unui personaj ca Don Quijote, Ciorănescu este în măsură să afirme că întreaga artă a Barocului dezvăluie ruptura traumatică între planul real şi cel ideal, reprezentând, în acelaşi timp, o viziune relativă şi polivalentă a lumii. Aceasta este forma mentis barocă pe care o defineşte în opera sa prin analiza minuţioasă a diverselor manifestări ale literaturii baroce europene. Compară pe Corneille şi Racine cu Tirso de Molina şi Shakespeare, şi subliniază importanţa lui Montaigne în domeniul gândirii filosofice. În aceasta constă marele său merit: în a fi dat un fundament filosofic şi cultural exact unor cercetări care riscau să se piardă în analize de natură stilistică, cum afirma Cecilia Rizza[24]. Al. Ciorănescu este astăzi o autoritate în acest domeniu.

În 1983, Ciorănescu continuă drumul deja deschis în 1957 şi surprinde cu cartea sa Le masque et le visage. Du baroque espagnol au classicisme français, în care cercetează în profunzime influenţa Spaniei în literatura şi cultura Franţei secolului al XVII-lea. O demonstraţie magistrală, cu trimitere la afinităţile care justifică şi explică influenţa spaniolă în Franţa la toate nivelurile vieţii ei culturale, timp de mai mult de o jumătate de secol. Avem acum dovada prin intermediul căreia se poate măsura importanţa Spaniei în ceea ce priveşte naşterea şi apogeul Barocului literar francez. Ideea cea mai valoroasă care se desprinde de-aici, deşi nu a fost explicit exprimată, este că definiţia unei literaturi naţionale conţine, înglobat, recursul la elemente care aparţin unei culturi străine şi, prin urmare, interculturalitatea intervine în procesul de definire a identităţii naţionale.

L’ avenir de passé. Utopie et littérature (Gallimard, 1972) este o cercetare care conferă o amploare considerabilă domeniului de cercetare al lui Al. Ciorănescu. Trecând în revistă momentele literare ale Utopiei, din Antichitate până în prezent, autorul focalizează câmpul studiat dintr-o dublă ipostază: aceea de filosof al culturii şi, în egală măsură, de critic literar. Opera debordează de reflecţii de mare fineţe şi de opinii personale, uneori ironice, în legătură cu autenticitatea prospectivă a mesajului utopic. Întrebarea tematică a autorului este: ce datorează Thomas Morus succesorilor săi? Prin intermediul expoziţiunii şi analizei, studiază metamorfozele operei lui Morus: de la un gen literar, un program, o concepţie, până la o credinţă. Avem de-a face cu un studiu important despre utopie considerată ca gen literar, o meditaţie asupra literaturii şi virtuţilor ei profetice; într-un cuvânt: autorul pune în evidenţă literaritatea utopiei. În acelaşi timp, L’avenir du passé este o istorie intelectuală a Europei. Acest eseu îl înscrie pe Ciorănescu în rândul marilor gânditori ai Utopiei şi, prin extrapolare, ai Literaturii. Nu în van credea că Literatura este “unul dintre domeniile spiritului care oferă cea mai amplă deschidere de orizont şi unica posibilitate de a ne apropia de cunoaşterea absolută” (Mircea Eliade et la littérature, 1990).

Tinzând spre exhaustivitate, Al. Ciorănescu s-a ocupat şi de lingvistică. Trebuie menţionată aici o operă de importanţă capitală, de care România fusese lipsită pînă la el. Singur, fără colaboratori, a conceput şi a dus la bun sfârşit, în Insule, o lucrare de mai mult de două mii de pagini: Diccionario etimológico rumano (La Laguna, 1958-1966, şi Bucureşti, 2002). DER-ul trebuie subliniat nu numai pentru extraordinara lui relevanţă la nivel de etimologie română (autorul fundamentează în mod ştiinţific fizionomia romanică a limbii române). Mai mult, faptul de a fi publicat rezultatul eforturilor sale în limba spaniolă – o limbă de largă circulaţie – are o semnificaţie mult mai profundă: DER-ul constituie un instrument extrem de util pentru toţi specialiştii interesaţi de romanistica orientală şi de contextul mai amplu al limbilor neolatine.

În domeniul istoriei literare regăsim acelaşi profund interes. Genurile mai frecventate din acest capitol al vastei sale opere sunt biografia şi bibliografia literară. Al. Ciorănescu este autorul primei biografii complete a umanistului francez Jacques Amyot (1941), al biografiilor poeţilor din Canare Antonio de Viana (1967), Bartolomé Cairasco de Figueroa (1957) şi al biografiei părintelui Anchieta (1960), precum şi al biografiilor unor personalităţi ale culturii din Insule, ca Leopoldo de la Rosa (1986). Nu am putea omite aici o operă cu un caracter atât de singular cum este Diccionario biográfico de canarios-americanos, în două tomuri masive (1992). Extraordinara sa competenţă în domeniul bibliografiei este reprezentată de o operă cu adevărat monumentală: Bibliographie de la littérature française (1959-1969, 5094 pagini), acoperind secolele XVI, XVII, XVIII. Trebuie subliniat că această lucrare presupune un considerabil pas înainte în materie bibliografică. Sunt incluşi sute de autori minori foarte puţin studiaţi şi inserate adevărate monografii asupra marilor autori (1755 intrări despre Chateaubriand; 3041 pentru Jean-Jacques Rousseau; 3831 pentru Voltaire etc.). Este vorba despre o lucrare uriaşă, ce constituie o operă esenţială, un instrument de studiu obligatoriu pentru oricine studiază literatura franceză. O menţiune specială merită, de asemenea, o altă lucrare bibliografică a sa: Bibliografía francoespañola (1600-1715) (Madrid, 1977), care, deşi are un ilustru precedent în Bibliographie hispano-française (1911) a lui Raymond Foulché-Delbosc, reprezintă o schimbare de criteriu atunci când refuză să considere drept ediţii diferite diversele tiraje ale aceleiaşi cărţi şi atunci când ţine seamă şi include autorii spanioli traduşi în franceză şi cărţile imprimate în Franţa de către autorii spanioli. Pentru aceeaşi perioadă, Foulché-Delbosc înregistrează 1650 de titluri, faţă de cele 4700 culese de Al. Ciorănescu!

În domeniul întocmirii de ediţii, Ciorănescu a desfăşurat, de asemenea, o activitate de un remarcabil dinamism. A fost director al colecţiilor: Clásicos Romero (1968-1972) – ediţii ale clasicilor spanioli; Flor de Romero (1968-1972) –  opere din literatura universală; Biblioteca Isleña (1968-1982) – texte istorice şi autori clasici din Canare; Enciclopedia Canaria (1968-1982) – studii monografice pe teme spaniole etc. În 1990, cu ocazia centenarului morţii lui Mihai Eminescu, Ciorănescu a semnat ediţia unei selecţiuni din poeziile marelui poet român. Încă o dată, în concepţia sa, un poet cunoscut trebuie să fie în primul rând un poet citit.

În unele cazuri, ca să întocmească ediţiile, Ciorănescu trebuie să traducă operele. În realitate, traducerea a fost una dintre pasiunile sale cele mai nobile. A început de timpuriu (1933) traducând versuri din italiană în română şi a continuat cu versuri din franceză în română. Mai târziu, limba sa maternă a trebuit să iasă, deşi nu întru totul[25], din aria traducerilor sale; va începe, aşadar, să traducă din franceză în spaniolă (Le Canarien, 1959-1965), din italiană în spaniolă (Leonardo Torriani, Descripción e historia de las Islas Canarias, 1959), din spaniolă în franceză (Oeuvres de Christophe Colomb, 1961), din engleză în spaniolă (Mary Shelley, Frankenstein, 1969). Dovada cea mai elocventă că a fost un traducător de elită este versiunea sa franceză a Divinei Comedii (1964), care numără, până astăzi, nu mai puţin de patru reeditări. Trebuie spus că şi pe tărâmul teoriei traducerii Ciorănescu a avut o semnificativă contribuţie, revenind în multe ocazii asupra acestui domeniu, abordat încă din teza sa de doctorat: Eminescu în traduceri (1989); El arte de la traducción (1990) etc.

Al. Ciorănescu şi-a încoronat opera de erudit cu creaţia literară personală. A publicat două plachete de versuri: Atlantic (1950) şi Biografie pentru rândunele (1952). S-a apropiat şi de teatru cu Don Carlos de Viana (1955), dramă în patru acte, scrisă în limba română şi publicată la Paris, şi cu Au revoir, Monsieur l’Ange (Paris, 1954), farsă într-un act, scrisă în franceză. Acolo unde credem că se manifestă mai bine harul său de creator literar este în roman, în special în primul din cele două pe care ni le-a lăsat: Le couteau vert (Gallimard, 1963), scris în franceză şi trimiţând cu gândul la romanul american al secolului XX, tradus în germană (1965), în română (1994) şi în spaniolă (1998); de asemenea, Care Daniel? (1995), conceput în limba franceză şi tradus în spaniolă (2000). Erudit cu suflet de poet, ne-a lăsat un mic, dar complet repertoriu de armonii intime în toate genurile.

Al. Ciorănescu a combinat toate aceste eforturi cu docenţa. Filolog înzestrat, a fost în acelaşi timp şi un profesor talentat. A predat limba şi literatura franceză la Universitatea din La Laguna, de unde s-a pensionat după 31 de ani de la sosirea sa în Insule (1979). Marile sale calităţi umane au contribuit la bunele relaţii cu studenţii, cărora le-a transmis cu generozitate curiozitatea şi nesaţul pentru studiu. Aceştia din urmă şi-l amintesc ca pe un profesor punctual şi dăruit meseriei şi discipolilor săi, riguros, eficace şi, mai ales, imaginativ, dotat cu un mare simţ al umorului în legătură cu ceilalţi, dar şi cu sine însuşi şi, nu în ultimul rând, extrem de fecund. Activitatea sa universitară a fost îmbogăţită prin şederi ca visiting professor şi în alte universităţi: Oxford, Bologna, Londra, Bahia Blanca. În 1991 a primit titlul de doctor Honoris Causa al Universităţii din La Laguna, iar în 1993 al Universităţii din Bucureşti. Cel din urmă, considerat de către Mircea Anghelescu (promotor al acestei lăudabile iniţiative) drept “omagiul celor cărora nu le putuse fi decât de departe profesor de ştiinţă, de caracter şi de modestie”[26].

Al. Ciorănescu şi-a manifestat interesul nestrămutat întru cunoaşterea universului valorilor culturii în totalitatea sa: cultura ca integrare a inteligenţei şi a vieţii şi ca mod de a fi în lume. Oricare dintre realizările sale este o exploratio urmată de o explicatio mundi, după cum recunoştea cu admiraţie Vintilă Horia[27]. Erudit de talie europeană, enciclopedist, Al. Ciorănescu poate fi considerat, oricât de paradoxală ar părea această afirmaţie, drept specialist în fiecare dintre materiile studiate. A fost înzestrat cu o forma mentis a unui adevărat umanist, care, urmând propria-i definiţie, este “un gânditor care şi-a consolidat capacitatea de cunoaştere şi sistemul de gândire, o dată pentru totdeauna, prin intermediul acelei memorii colective, transcendente şi transmisibile deodată, care se numeşte istorie; un om, cu alte cuvinte, care simte trăirea sa prezentă ca proiecţie şi fruct a tot ce a fost şi sămânţă a tot ce va fi” (Colón humanista, 1967).

Om al analizelor şi al sintezelor, înclinat mai cu seamă spre a identifica puncte de contact între ştiinţele spiritului şi chiar spre a găsi căi de unificare a acestora, a fost comparat în acest sens cu figuri de intelectuali ca E. R. Curtius, Mario Praz, Alberto Tenenti sau Paul Hazard. Înzestrat cu o mentalitate polivalentă, fost un om care a aspirat să fie un savant fără să renunţe la a fi un om sensibil. Vastă, diversă, plină de intuiţii sclipitoare şi reflecţii critice, opera lui se pretează cu greu la o prezentare sistematică sau la o interpretare sintetică. Dacă lucrările sale ar putea pierde din vigoarea ştiinţifică imediată – orice savant este condamnat la a fi depăşit, spunea Étiemble – contactul cu opera sa va înlesni pentru mult timp de acum înainte plăcerea intelectuală a unei lecturi care deschide larg porţile frumuseţii şi ale cunoaşterii. După cum însuşi a afirmat, “judecata îi revine viitorului. Contemplarea frumuseţii este la îndemâna tuturor, dar aprecierea ei exactă depinde de varietatea şi de simultaneitatea asociaţiilor de idei ale fiecăruia dintre noi” (Alejandro de Humboldt en Tenerife, 1960).

Cu prilejul celor zece ani trecuţi “de la plecarea profesorului la o catedră mai înaltă”[28], considerăm firesc să lansăm o invitaţie la lectura operei sale, la justa ei punere în valoare şi la situarea ei la locul cuvenit. Asemenea unui adevărat maestru, Alexandru Ciorănescu ne-a dat o lecţie exemplară de generozitate şi, prin opera sa, o sărbătoare de idei de care vor trebui să ţină seama generaţiile viitoare.

Lilica VOICU-BREY

---

[1] Aceste pagini constituie traducerea din spaniolă şi revizuirea Concluziilor la cartea noastră Alejandro Cioranescu: Biografía intelectual de un comparatista, La Laguna-Tenerife, Instituto de Estudios Canarios, 2006, 551 pagini. Această carte a fost concepută pentru publicul din Spania, unde, deşi Al. Ciorănescu a reprezentat o autoritate, adevăratele dimensiuni ale preocupărilor sale au fost numai parţial cunoscute chiar şi celor care l-au apreciat.

[2] Mircea Anghelescu, «Românism şi europenism», în Luceafărul (Bucureşti), 48 (1991), p. 4.

[3] Adrian Marino, «Alexandru Ciorănescu», în Jurnalul Literar (Bucureşti), X (2000), 15-18, august-septembrie.

[4] Andrés Sánchez Robayna, «Alejandro Cioranescu (1911-1999)», în Estudios Canarios. Anuario del Instituto de Estudios Canarios (La Laguna), XLIV (2000), p. 34.

[5] Eugène Ionesco, «Mircea Eliade», Cahiers de l’Herne, Paris, 1978, p. 272.

[6] Mircea Eliade, Jornal: 1941-1969, ediţie îngrijită de Mircea Handoca, Bucureşti, Humanitas, 2004, pp. 116-117, datat 15 iulie 1947.

[7]Vintilă Horia, «Au-delà de l’humanisme», în volumul omagial Alexandru Ciorănescu – L’Homme et l’oeuvre, Madrid, Fundaţia Culturală Română, 1991, p. 14.

[8] Crisula Ştefănescu, «Alexandru Ciorănescu, un precursor pe plan literar al unităţii europene», în Plural. Revistă de cultură şi civilizaţie (Bucureşti), 2 (2004), p. 148.

[9] Mircea Anghelescu, «Un enciclopedist, Alexandru Ciorănescu», în România Literară (Bucureşti), XVI, 22 (1983), p. 19.

[10] Perpessicius, «Jean Moréas, Stanţe. Traducere de Al. Ciorănescu», în Lumea (Bucureşti), XI (1945), p. 7.

[11] Andrés Sánchez Robayna, art. cit., p. 31.

[12] Carlos Brito Díaz, «Alejandro Cioranescu y los estudios canarios», în A. Sánchez Robayna (ed.), Alejandro Cioranescu: De la literatura comparada a los estudios canarios, La Laguna de Tenerife, Instituto de Estudios Canarios, 2009, p. 50.

[13] Domingo Pérez Minik, în El Día (Santa Cruz de Tenerife), 10 decembrie 1978.

[14] Dolores Corbella, «La investigación canaria de Alejandro Cioranescu», în Synthesis (Bucureşti), XVIII (1991), p. 21 (număr închinat lui Al. Ciorănescu cu ocazia împlinirii vârstei de 80 de ani).

[15] Consuelo Varela, «La obra americanista de A. Cioranescu», în volumul omagial Alexandru Ciorănescu – L’Homme et l’oeuvre, cit., p. 156.

[16] A. Sánchez  Robayna, «Un estado de espíritu: A. Cioranescu», în La Provincia. Suplemento semanal (Las Palmas de Gran Canaria), 937, 1 februarie 2007, p. 39.

[17] Georges Demerson, «Homenaje a Alejandro Cioranescu», în volumul omagial Alexandru Ciorănescu – L’Homme et l’oeuvre, cit., pp. 77-78.

[18] Ibidem.

[19] Daniel-Henri Pageaux, «Iberica», în Revue de Littérature Comparée, 1/1999, p. 70.

[20] José Francisco Ruiz Casanova, «Alejandro Cioranescu y los orígenes de la literatura comparada en España», în A. Sánchez Robayna (ed.), Alejandro Cioranescu: De la literatura comparada a los estudios canarios, cit., p. 30. 

[21] Carlos García Gual, «Sur les études de littérature comparée en Espagne et leur perspectives actuelles (quelques remarques générales)», în Tania Franco Carvalhal (ed.), Comparative Literature Worldwide: Issues and Methods, Porto Alegre, L&PM/ AILC/VITAE, 1997, p. 279.

[22] Pedro Aullón de Haro, «La Literatura Comparada, hoy», în A. Sánchez Robayna (ed.), Alejandro Cioranescu: De la literatura comparada a los estudios canarios, cit., p. 24.

[23] Al. Ciorănescu, Principii de literatură comparată, Bucureşti, Cartea Românească, 1997, p. 64 (traducere de Tudora Şandru Mehedenţi).

[24] Cecilia Rizza, «L’apport d’A. Cioranescu à la définition du baroque littéraire français», în volumul omagial Alexandru Ciorănescu – L’Homme et l’oeuvre, cit., p. 112.

[25] Al. Ciorănescu a tradus în limba spaniolă poezii de Mihai Eminescu şi mai ales de Ion Barbu, acestea din urmă în colaborare cu poetul spaniol A. Sánchez Robayna, care nu au văzut, din păcate, lumina tiparului. O excepţie: «El pavo real» (Păunul), publicat împreună cu un studiu al său despre I. Barbu în revista Limite (Paris), 12 iulie 1973, p. 9.

[26] Mircea Anghelescu, «Alexandru Ciorănescu şi Insulele fericite», în Observator Cultural (Bucureşti), 207 (465), 12-18 martie 2009, p. 32.

[27] Vintilă Horia, art. cit., p. 14.

[28] Mircea Anghelescu, ibidem.

Mai puteţi citi pe acest blog:

* De la Petru Cercel la Alexandru Ciorănescu