Primul Sinod Ecumenic - Niceea, 325
(frescă de la Biserica Stavropoleos din Bucureşti)
EREZII ŞI SECTE RELIGIOASE
Mic ghid de pază ortodoxă
Sminteli au existat întotdeauna, încă de la începuturile creştinismului, dar niciodată ele n-au fost atît de numeroase şi de ofensive ca în zilele noastre. În pragul mileniului trei, dreapta credinţă este subminată şi asaltată de peste 6000 de secte existente în lume, dintre care unele (peste 300), mai ales după 1989, au pătruns sau şi-au extins aria şi pe teritoriul României. Prozelitismul sectar este astăzi mult mai virulent decît ateismul şi decît prozelitismul confesiunilor creştine tradiţionale sau al vechilor religii necreştine. De aceea, credinciosul ortodox e bine să fie avizat asupra acestei primejdii, pentru a şti s-o identifice şi să se ferească lesne de ea. În cele ce urmează, sînt prezentate pe scurt principalele secte religioase care activează în România. Materialul – adresat publicului larg ortodox – a apărut mai întîi în paginile revistei Lumea credinţei (numerele pe februarie şi martie 2011). Precizez din capul locului că nu voi posta la comentariile din subsolul acestui material nici un fel de eventuale apologii heterodoxe. Dacă cineva este disponnibil pentru „dialogul” cu sectanţii, acela în nici un caz nu sînt eu. (R. C.)
Ce sînt sectele religioase
Sectele religioase sînt nişte grupări eretice apărute în perioada modernă şi contemporană, rupte de Bisericile tradiţionale şi constituite în structuri parabisericeşti, multe avînd pretenţia de a fi creştine, dar în realitate negînd sau răstălmăcind adevărurile de bază ale creştinismului apostolic şi bisericesc. Folosind mijloace de propagandă specifice lumii moderne (cărţi, reviste şi pliante viu colorate, canale de radio şi televiziune, site-uri pe internet, adunări şi spectacole publice pe stadioane etc.), ele încearcă pe toate căile să-i atragă de partea lor pe cei naivi, incintîndu-i împotriva ordinii bisericeşti, iar uneori şi împotriva ordinii statale. De fapt, cuvîntul erezie (provenit din limba greacă) şi cuvîntul sectă (provenit din limba latină) înseamnă deopotrivă ruptură, separare a unei părţi dintr-un întreg, Nu este greu de văzut că patronul din umbră al tuturor sectanţilor este însuşi diavolul, „tatăl minciunii” şi, aşa cum îl arată şi numele (gr. diabolos – cel care desparte, separă, dezbină, învrăjbeşte), principiul negaţiei, diviziunii, distrugerii, adică, într-un cuvînt, al deconstrucţiei ordinii dumnezeieşti din sînul creaţiei. Tot de la diavolul este şi tendinţa sectară generală de a separa net, pe urmele protestantismului, Scriptura de Tradiţie (sola Scriptura), reinterpretînd-o arbitrar, după măsurile minţii omeneşti (pervertite de orgoliul de tip luciferic, pe care Sfinţii Părinţi ai Bisericii îl indică la unison ca „rădăcină a tuturor păcatelor”).
Fiecare sectă, urmînd fondatorilor şi liderilor ei, se crede singură posesoare a adevărului şi consideră că numai adepţii ei se mîntuiesc.
Sectele actuale sînt, într-un fel, urmaşele moderne ale vechilor erezii, cu care Biserica – „stîlpul şi temelia adevărului” (I Timotei 3, 15) – şi Sinoadele ecumenice au luptat vreme îndelungată (secolele 4-9). Cele mai multe secte religioase îşi au obîrşia în Apusul schismatic, unde abuzurile şi inovaţiile papalităţii au dus treptat la apariţia protestantismului (secolul 16), iar ulterior a neoprotestantismului, de care ţin ombilical toate devierile de tip sectar. Din păcate, ele au invadat în cele din urmă şi Răsăritul, exploatînd anumite slăbiciuni ale lumii ortodoxe pe fondul unor grele încercări istorice (cum a fost şi comunismul, cu ateismul lui militant şi cu eclipsa corelativă a Tradiţiei).
„Căci mînia lui Dumnezeu se descoperă din cer peste toată fărădelegea şi peste toată sminteala oamenilor care ţin nedreptatea drept adevăr.” (Romani 1, 18)
Adunare a Martorilor lui Iehova
Principalele secte religioase din România
Pe teritoriul românesc sectele religioase au început să se facă simţite abia în a doua jumătate a secolului 19, poarta predilectă de intrare fiind – ca şi în cazul curentelor protestante care le-au precedat – Ardealul aflat sub stăpînire austro-ungară şi tulburat de uniatism (care, fără să-şi propună, a dus totuşi la o anumită confuzie, slăbire şi instabilitate a vieţii religioase tradiţionale). Şi astăzi Ardealul este provincia românească cea mai afectată de activismul sectar.
Cele mai răspîndite secte religioase din România contemporană sînt: baptiştii (sectă derivată din ramura protestantă a anabaptiştilor, care considerau că botezul trebuie făcut la deplina maturitate şi cereau rebotezarea adulţilor), adventiştii (cu mai multe ramuri istorice, dintre care astăzi net majoritară este cea a „adventiştilor de ziua a şaptea”), martorii lui Iehova (numiţi „studenţi în Biblie”, sectă puternic iudaizantă), penticostalii (autointitulaţi, pretenţios şi demagogic, şi „Biserica lui Dumnezeu Apostolică”), pocăiţii (care-şi mai zic şi „nazarineni” sau „nazareni”, socotindu-se singurii urmaşi legitimi ai lui Iisus Nazarineanul), creştinii după Evanghelie (numiţi şi simplu „evanghelişti”, ceea ce poate crea unele confuzii) şi, mai de curînd, mormonii (tot mai activi, în ultimii ani, în toată Europa de Est, probabil după un plan bine stabilit).
Prezenţi, dar în măsură mult mai mică, sînt şi adepţii lui Moon, grupaţi în aşa-numita „Biserică a Unificării”, new-age-iştii (adepţii mişcării New Age, „Noua Eră”), Biserica Scientologică (la modă printre star-urile hollywoodiene), adepţii sectei bahai („noua religie” – un sincretism de origine arabă) sau adepţii anumitor forme de Yoga (unele pretins încreştinate), cum e pînă la urmă şi „Mişcarea de Integrare în Absolut” patronată de controversatul Gregorian Bivolaru.
„Vă îndemn, fraţilor, să vă păziţi de cei ce fac dezbinări sau sminteli împotriva învăţăturii pe care aţi primit-o. Depărtaţi-vă de ei! Căci unii ca aceştia nu slujesc Domnului nostru Iisus Hristos, ci pîntecelui lor, şi prin vorbele lor frumoase şi măgulitoare înşeală inimile celor fără de răutate.” (Romani 16, 17-18)
De unde se trag şi ce învaţă baptiştii
Întemeietorul sectei baptiste este englezul John Smith (1611), pe care-l continuă aşa-numiţii „baptişti generali”. Tot un englez, Roger Williams, refugiat pe pămînt american, este întemeietorul ramurii mult mai viguroase a „baptiştilor americani” (1631). Baptiştii absolutizează importanţa botezului (de unde-şi trag şi numele) administrat adulţilor, iar nu copiilor (după practica milenară a Bisericii). Membrii sectei se adună în „case de rugăciune”, iau parte la un cult simplificat, se roagă şi cîntă împreună (toţi sectanţii, în paranteză fie spus, sînt foarte… muzicali, nedispreţuind nici ritmurile cele mai moderne, adeseori cu bîţîieli de un comic incomensurabil, în care neîntrecuţi sînt americanii de culoare). Baptiştii nu admit obiecte şi simboluri liturgice, contestă vehement cultul Maicii Domnului şi al Sfinţilor (de a căror învăţătură nu se sinchisesc), semnul crucii, icoanele şi moaştele (de altfel, pentru cei morţi nu se roagă şi nu îi pomenesc, dispreţuind ideea de mijlocire omenească în faţa lui Dumnezeu sau ideea de minuni săvîrşite de Dumneueu prin drepţii mutaţi la El). Baptiştii s-au divizat continuu, iar astăzi însumează peste zece diviziuni (uneori foarte ostile una alteia): baptiştii vechi, sîmbătarii (baptiştii de ziua a şaptea), unitarienii, scufundătorii ş. a. m. d.
La noi baptiştii au pătruns îndeosebi spre sfîrşitul secolului 19 (din Germania via Ungaria şi Ardeal), fiind semnalaţi în număr mare mai ales pe graniţa de vest (Bihor, Arad), în Muntenia şi Moldova ajungînd abia mai tîrziu (după 1918), dar azi fiind destul de numeroşi, inclusiv în Bucureşti. După statisticile lor, baptiştii au astăzi în România în jur de 1700 de biserici şi peste 150000 de credincioşi (distribuiţi în 13 comunităţi, plus Convenţia Baptistă Maghiară).
„Dar chiar dacă unul dintre noi sau un înger din cer v-ar vesti altă Evanghelie decît aceea pe care v-am vestit-o – să fie anatema!” (Galateni 1, 8)
De unde se trag şi ce învaţă adventiştii
Secta adventiştilor a luat fiinţă în Statele Unite, în zorii secolului 19, avîndu-l ca fondator pe fermierul William Miller (născut în familie de baptişti). Obsedat de a doua venire (adventus) a Domnului şi aplicînd libertatea protestantă de a tălmăci pe cont propriu Scriptura, a indicat anul 1843 ca dată a celei de-a doua veniri (cînd Hristos va înfiinţa pe pămînt o împărăţie de o mie de ani, milenarismul regăsindu-se în ghiveciul doctrinar al multor secte, bazat pe interpretarea abuzivă a unor locuri din Apocalipsă şi pe anumite speculaţii numerice pornind de la profeţiile lui Daniel). Trecînd anul respectiv şi neîntîmplîndu-se nimic, a amînat data adventului pentru anul următor – şi cam aceasta e povestea penibilă a sectei de atunci şi pînă astăzi: se tot stabileşte o dată, apoi alta; secta se clatină, se divizează, dar nu se dă în ruptul capului bătută. Adventiştii zişi „de ziua a şaptea” sînt astăzi cei mai numeroşi, fiind uneori confundaţi cu baptiştii de ziua a şaptea. Pentru ei Sîmbăta (Sabatul evreiesc) e adevărata zi a lui Dumnezeu, în vreme ce Duminica (ţinută de creştinii Bisericilor tradiţionale, văzute ca oficine antihristice) ar fi ziua diavolului, purtînd pecetea Fiarei apocaliptice. Îşi au centrul la Washington, iar ideile – puţine şi fixe – şi le propagă mai ales prin „Vocea Speranţei” (mii de posturi de radio şi sute de canale TV). Pe lîngă învăţăturile despre mileniu şi sîmbătă, mai susţin cu patimă că nu există rai şi iad şi că sufletele nu-s nemuritoare. Adventiştii reformişti mai au şi învăţătura de a nu pune sub nici un chip mîna pe arme. Dau cu toţii zeciuială sectei din veniturile proprii.
În România adventiştii sînt prezenţi de pe la sfîrşitul secolului 19, cu ex-preotul romano-catolic Mihail Czehovski, iar ceva mai tîrziu cu ex-medicinistul Petre Paulini. Astăzi numără cam 100000 de credincioşi şi au peste 500 de lăcaşuri de cult. După ce au dus o lungă campanie de denigrare a Bisericii Ortodoxe Române şi a clerului în general, adventiştii au găsit deunăzi prilejul să felicite B.O.R. pentru anumite schimbări din calendarul bisericesc care dau apă la moara „sîmbetismului” lor. Nu ştiu cît de încîntată şi de mulţumită de sine va fi fost Patriarhia Română, dar cert rămîne că e prima oară în istorie cînd o sectă religioasă felicită din toată inima… Biserica!
„Luaţi aminte să nu vă fure minţile cineva cu filosofia şi cu deşarta înţelepciune din predania omenească, după înţelesurile cele slabe ale lumii şi nu după Hristos!” (Coloseni 2, 8)
De unde se trag şi ce învaţă Martorii lui Iehova
Secta martorilor lui Iehova (singurii martori adevăraţi, desigur!) a fost întemeiată în a doua jumătate a secolului 19 de americanul de origine irlandeză Charles T. Russell (de unde şi denumirea, la noi mai rară, de „russellişti”), ce şi-a propagat ideile mai ales prin revista „Turnul de veghere al Sionului” (Zion’s Watchtower), prin care se explică şi denumirea organizaţiei internaţionale a sectei: Societatea Biblică Turnul de Veghere (Watchtower Bible and Tract Society). Turnul lor de veghere e „unicul adăpost”, tot restul lumii (Biserici şi State) fiind lotul lui Satan. Adevăratul şi unicul Dumnezeu este Iehova, Treimea creştină e negată radical, Iisus Hristos nu-i decît o creatură, iar Duhul Sfînt e o simplă energie a lui Iehova. Nici vorbă de învierea lui Hristos: în locul Lui a jucat scena învierii… Arhanghelul Mihail! Nu există rai, iad, nemurire. Biserica, liturghia, preoţii, icoanele, moaştele, sfinţii, crucea – toate sînt superstiţii inspirate de Satan. Deşi Îl consideră pe Iisus Hristos doar o creatură, sînt obsedaţi şi ei, ca şi adventiştii, de a doua Lui venire (prima oară trebuia să revină în 1874, iar ultima oară în 1975, de atunci termenele părînd să fi intrat în ceaţă). Cu toate deziluziile termenelor ratate, secta se laudă astăzi cu peste 7 milioane de adepţi în toată lumea, care fac un prozelitism din ce în ce mai puternic, răspîndind peste tot, gratuit, publicaţiile lor de propagandă (aceasta fiind prin excelenţă „lucrarea lui Iehova”).
Un român emigrat în America, Ioan B. Sima, a fost trimis în 1920 să organizeze secta la el acasă, dar acesta o va părăsi, cu tam-tam, în 1927. S-a găsit însă cine să-i continue „misiunea”, mai ales printre ungurii din Ardeal. Azi secta pare prosperă şi bate ţara de la un capăt la altul, făcînd destui prozeliţi, de regulă printre oamenii foarte simpli (care sînt cei mai permeabili la discursul sectar de orice fel). După felurite surse, în România ar fi cam între 40000 şi 70000.
„Iar de învaţă cineva altă învăţătură şi nu se ţine de cuvintele cele sănătoase ale Domnului nostru Iisus Hristos şi de învăţătura cea după dreapta credinţă, acela e un îngîmfat, care nu ştie nimic, suferind de boala discuţiilor şi a certurilor de cuvinte, din care pornesc: vrajbă, pizmă, defăimări, bănuieli viclene, gîlcevile necurmate ale oamenilor stricaţi la minte şi lipsiţi de adevăr… Depărtează-te de unii ca aceştia!” (I Timotei 6, 3-5)
Afiş penticostal din America
De unde se trag şi ce învaţă penticostalii
Penticostalii îşi trag numele de la termenul grecesc care desemnează Cincizecimea (Pogorârea Duhului Sfînt peste adunarea Apostolilor, la 50 de zile de la Înviere): pentecosta. De altfel, invocarea în comun a Duhului Sfînt, cu gesticulaţie extatică (la marginea patologiei misticoide), este principalul lor mod de pretinsă relaţie cu divinitatea şi le-a atras porecla de „Tremurători” sau „Tremurici” (Spiriti). Ei pretind că Duhul lui Dumnezeu, o dată ce îi umple ca pe nişte vase alese, le înlesneşte harisma „vorbirii în limbi” (glosolaliei): limbile li se dezleagă şi vorbesc autonom şi pe deasupra minţii (care e stricată de păcat). Scopul iniţiatic al penticostalului este să străbată treptele ascendente ale experienţei „pneumatice” (de la gr. pnevma, „duh, suflu, spirit”): „naşterea din nou”, „botezul cu Duh Sfînt şi cu foc” şi „sfinţirea” (umplerea de Duh, care rămîne la purtător şi-l învredniceştete nu doar de „darul limbilor”, ci şi de puteri profetice şi vindecătoare, rezervate doar membrilor sectei, care n-au nevoie de sfinţii din vechime, căci se socot ei înşişi adevăraţii sfinţi ai lui Dumnezeu).
Părintele sectei este un ex-baptist, pastorul Charles Parham (1873-1929). „Plin de Duhul Sfînt” de pe la 1911, a visat unitatea mişcării penticostale, dar aceasta a ajuns destul de repede la fel de fel de (sub)secte înrudite (Adunarea lui Dumnezeu, Biserica lui Dumnezeu a Profeţiei, Biserica Baptistă Penticostală a Voinţei Libere, Biserica Internaţională a Evangheliei, Penticostalii de ziua a şaptea, Penticostalii negri etc.). Răspîndită din California mai ales în ţările nordice ale Europei, secta a ajuns şi în România, prin anii ‘20 ai secolului trecut, primul ei lider local fiind un anume Ion Bodolea din Brăiliţa, editor al cărţii de cîntări Harfa Bisericilor lui Dumnezeu (1930) şi al revistelor Glasul Adevărului şi Ştiinţa Sfinţilor. Azi cultul penticostal din România (cu preponderenţă în Ardeal) ar număra aproape 350000 de membri.
„Căci va veni vremea cînd nu vor mai suferi învăţătura cea sănătoasă, ci – dornici să-şi desfete auzul – îşi vor îngrămădi învăţători după poftele lor, îşi vor întoarce auzul de la adevăr şi se vor abate către basme.” (II Timotei 4, 3-4)
De unde se trag şi ce învaţă pocăiţii
Pocăiţii absolutizează pocăinţa ca fundament al mîntuirii şi socotesc că numai pocăinţa lor este cea adevărată, tradusă în rigorismul unei vieţi puritane şi pietiste. Restul lumii merge spre pierzanie. Bisericile tradiţionale sînt numai anticipări stîngace şi pervertite ale „Bisericii celei noi” (comuna lor „nazarineană”, desigur), şcoala e inutilă şi smintitoare (periclitînd curăţia copiilor destinaţi raiului prin botez), armata e o culminaţie a păcatului legat de folosirea oricărei arme, instituţiile publice în general sînt oficine ale lui Antihrist şi ale spiritului satanic. Cîntecul sacru (cartea lor de cîntări se numeşte Noua harfă a Sionului) îi propulsează preferenţial spre divin şi mai exorcizerază cîte ceva din relele lumii acesteia…
Secta a luat fiinţă la Basel (Elveţia), pe la jumătatea secolului al 19-lea, prin radicalismul neoprotestant al lui Jakob Wirtz (peste care s-ar fi coborît „harul preoţiei lui Melchisedec”), dar marele ei doctrinar a fost ex-calvinnul şi ex-baptistul Samuel Fröhlich (tot un elveţian), întemeietorul aşa-numitei „sfinte comune” (die heilige Gemeinde).
Prin Ungaria, pocăiţii au pătruns şi în România, pe la începutul secolului trecut, mai întîi prin părţile Aradului şi Bihorului. Niciodată foarte numeroşi, azi numărul lor pare să fie în scădere.
„De omul eretic, după întîia şi a doua mustrare, depărtează-te, ştiind că unul ca acesta s-a abătut şi a căzut în păcat, fiind singur de sine osîndit!” (Tit 3, 10-11)
De unde se trag şi ce învaţă Creştinii după Evanghelie
Creştinii după Evanghelie au pretenţia că sînt singurii care înţeleg cum se cuvine şi pun în practică învăţătura evanghelică a Mîntuitorului. Armonia cu „litera” Evangheliei este una dintre ideile generale de bază ale protestantismului, radicalizată de neoprotestanţi: Bisericile tradiţionale s-ar fi abătut de la adevărata cale a Evangheliei, de la puritatea creştinismului primar, dar aceasta trebuie regăsită de „iluminaţii” vremurilor de pe urmă, care se consideră singurii creştini exemplari, emancipaţi de proasta tradiţie de pînă la ei (în cazul de faţă, de pînă în secolul al 19-lea, cînd secta s-a constituit în Elveţia, întîi sub numele de „Chrétiens” pur şi simplu).
Organizatorul cultului în România – pe urmele unor misionari elveţieni (Francis Berney şi E. H. Broadbent) – a fost un anume Grigore Fotino Constantinescu (fiu de ofiţer, trimis la specializare în Elveţia şi întors, după 4 ani, ca pastor evanghelist), care a început cu o casă de rugăciuni la Iaşi (1918), după care centrul s-a mutat la Bucureşti. Mici cercuri de evanghelişti existau şi în Ardeal, bunăoară la Cisnădie sau la Braşov. Revistele de propagandă au fost Buna Vestire şi Viaţă şi lumină. Principalele învăţături ale sectei sînt expuse în două „Memorii” doctrinare şi sînt destul de asemănătoare cu cele ale baptiştilor şi penticostalilor (sola Scriptura, exacerbarea botezului, negarea celorlalte Sfinte Taine, milenarismul – cu creştinarea evreilor la a doua venire – etc.). Adunările Frăţeşti au astăzi în jur de 50000 de credincioşi.
„Iisus Hristos, ieri şi azi şi în veci, este Acelaşi. Nu vă lăsaţi furaţi de învăţăturile străine cele de multe feluri…” (Evrei 13, 8-9)
De unde se trag şi ce învaţă mormonii
Mormonii – sau Biserica lui Isus Hristos a Sfinţilor Zilelor de pe Urmă – îşi trag numele de la un legendar „profet” pe care l-ar fi chemat Mormon (Cartea lui Mormon – care a stat „ascunsă” timp de 14 secole – e pentru ei mai cinstită decît Biblia, al cărei text ar fi suferit mari denaturări de-a lungul timpului) şi care ar fi trăit în secolul 4 după Hristos… pe pămînt american! Doctrina mormonilor este un amalgam deconcertant de elemente iudaice, creştine, gnostice, buddhiste etc. Bătaia e spre politeism: Dumnezeu a fost la început om, dar a devenit Dumnezeu, ceea ce e dat potenţial şi altor oameni, dacă respectă desăvîrşit linia de credinţă şi de viaţă a mormonilor. Isus şi Lucifer sînt fraţi, fii ai Dumnezeului în funcţiune. Cel dintîi ar fi fost căsătorit cu Maria Magdalena şi cu Marta, ceea ce-i face pe mormoni să accepte şi să practice poligamia. Ca prim născut al lui Dumnezeu, lui Hristos nu I se neagă statutul de Mîntuitor al lumii şi de model pe calea mîntuirii, numai că exclusiv în felul în care Îl înţeleg mormonii.
Secta – poate cea mai stranie dintre toate – a fost întemeiată în jurul anului 1830 de Joseph Smith (care dădea „paşapoarte” pentru Împărăţia lui Dumnezeu: „Nici un bărbat şi nici o femeie nu va intra în împărăţia cerească a lui Dumnezeu fără consimţămîntul lui Joseph Smith”!). Ucis de nişte bandiţi în 1844, îi succede în fruntea sectei Brigham Young („Moisele american” sau „Moisele modern”), cu care centrul internaţional al mormonilor se aşază la Salt Lake City. Dacă la moartea lui Young (1877) numărul mormonilor nu depăşea 150000, astăzi ei numără peste 4 milioane de membri în toată lumea şi sînt animaţi de un mare zel prozelitist.
După 1989, au pătruns tot mai mult şi în România (ca de altfel în toată Europa de Est), unde ar avea cîteva sute de misionari şi între 2000 şi 3000 de adepţi declaraţi.
Răzvan CODRESCU
Salt Lake City: Templul Mormonilor
BISERICA ŞI SECTELE
„Adevărul Evangheliei nu se lasă negociat. Omul, pentru a-L accepta pe Hristos, trebuie să aplice măsura şi logica Evangheliei la gîndirea şi la judecata sa, iar nu invers. Ori de cîte ori a încercat să cuprindă şi să judece adevărul Evangheliei cu măsura minţii sale, el a eşuat în rătăciri, în erezii. […] La aceasta s-a adăugat lupta neîncetată a vrăjmaşului care seamănă neghina oriunde se seamănă sămînţa cea bună a Cuvîntului lui Dumnezeu. De aici confruntările Bisericii cu ereziile şi cu rătăcirile de tot felul, de la începuturile ei şi pînă astăzi. Mîntuitorul Însuşi îi avertizează pe ucenicii Săi de aceste lucrări ale forţelor răului, care vor încerca, prin orice mijloace, să amăgească: «Căci se vor ridica hristoşi mincinoşi şi prooroci mincinoşi, şi vor da semne mari şi chiar minuni, ca să amăgească, de va fi cu putinţă, şi pe cei aleşi» (Matei 24, 24). […]
De ce vorbim de adevărul Bisericii? Mai întîi pentru că, după mărturisirea Sfîntului Apostol Pavel, «Biserica este stîlpul şi temelia adevărului» (I Timotei 3, 15). […] Nu Scriptura a dat naştere Bisericii, ci invers. Creştinismul nu este religia unei cărţi. Biblia este legată de Biserica Apostolilor, care este una cu Biserica Părinţilor, a Sinoadelor Ecumenice, de aceea înţelegerea ei este condiţionată de rămînerea în Biserică. Sfînta Scriptură este cartea a Bisericii. Scoasă din Biserică, ea nu poate constitui baza pentru dezvoltarea unei comunităţi creştine paralele. […] Nici Biserica fără Scriptură, dar nici Scriptura fără Biserică!” (extrase din Biserica şi sectele. Adevăr şi rătăcire, Editura „Orthodoxos Kypseli”, Tesalonic/Asociaţia „Sf. Grigorie Palama”, Bucureşti, 1992)
Bucureşti, Biserica "Sf. Gheorghe Nou": mîna dreaptă a Sfîntului Ierarh Nicolae,
cu care l-a pălmuit pe ereticul Arie în plin Sinod Ecumenic
Domnule Codrescu,articolul acesta este bun ca informeaza lumea,dar din pacate la un anumit moment nu a-ti ezitat sa adaugati si MISA in aceasta lista.
RăspundețiȘtergereEu vreau doar sa va spun ca ceea ce d-voastra numiti secta(MISA),m-a ajutat foarte mult sa ma apropii de biserica si de crestinismul autentic,inainte de a incepe practica yoga mergeam la biserica destul de rar si doar ca asa i-mi spuneau parinti ca este bine,acum inteleg si simt ce se pertece in rugaciune.
Va rog ca totusi sa va informati mai bine inainte de a scrie un articol,dar nu din ceea ce spun alte ziare sau site-uri rauvoitoare.Stiu ca aceasta campanie de denigrare a MISA este foarte acuta,dar totusi sa stiti ca lumea incepe sa inteleaga ce se petrece cu nadevarat in spatele acestei campanii,momentul adevarului este foarte aproape.
MI S-A parut mie sau anonimul de la 2:13 este atat integrat spiritual in absolut incat nu mai deosebeste albul de negru?
RăspundețiȘtergereMISA-gogului anonim:
RăspundețiȘtergerePrevăzînd ce va urma (nu din niscaiva virtuţi profetice, ci din cea mai banală experienţă), am scris în şapoul textului: "Precizez din capul locului că nu voi posta la comentariile din subsolul acestui material nici un fel de eventuale apologii heterodoxe. Dacă cineva este disponibil pentru dialogul cu sectanţii, acela în nici un caz nu sînt eu".
Dintr-un prim calup de comentarii "heterodoxe", l-am păstrat numai pe al dvs., neputînd rezista involuntarului, dar copiosului umor ortografic de care daţi dovadă. Am putea cădea la pace, inaugurînd o rubrică intitulată: "Să rîdem cu integraţii în Absolut!". Sau poate, mai lung, dar mai poetic: "MISA anonim î-ţi spune ce se pertece în rugăciune"...
Altminteri e bine că, luminat de yoga, treceţi şi pe la biserică. Diferenţa este că cei luminaţi de "crestinismul autentic" nu mai simt nevoia să treacă prin altă parte decît pe la biserică, fiind oarecum confiscaţi de "absolutul" lui Hristos - Cel ce are dumnezeiasca limită de a-Şi ajunge Sieşi în sufletul fiecărui credincios şi în plinătatea mistică a Bisericii.
Şi mai are creştinul bisericos şi această nesuferită notă diferenţiatoare: îi ajunge să se împărtăşească din trupul şi sîngele lui Hristos, fără să mai simtă nevoia urinei lui Bivolaru.
Cît despre "momentul adevărului", aşa să ne ajute Dumnezeu: să fie pe aproape.
inapoia mea,satan
RăspundețiȘtergereinteresant.frumos articol.
RăspundețiȘtergerecu tot respectul dar intradevar aici este mai multa traditie decat credinta, deoarece apostoii si ucenicii lor erau calauziti de Duhul Sfant in ceea ce faceau pe cand in zilele noastre a disparut credinta in puterea Duhului Sfant si a ramas doar o traditie moarta fara viata, in crestinism trebuie sa fie nu traditie ci viata din Dumnezeu prin Isus Hristos calauziti de Duhul Sfant. Dumnezeu sa ne ajute sa fim ceea ce vrea Dumnezeu Tatal, Fiul si Duhul Sfant sa fim, crestini ucenicizatori:,,Mergeti in toata lumea si faceti ucenici,,.
RăspundețiȘtergereVa-ti apucat de scris despre multe confesiuni religioase, fara sa priviti putin si spre ortodoxie.
RăspundețiȘtergereMa trag din neam de preoti ortodoxi si am putut sa vad foarte clar ca Sfanta Traditie este ridicata deasupra Bibliei. Ortodoxia venereaza moastele, sfintesc absolut tot ce exista si pretind ca sunt singurii care detin adevarul. Sfideaza tot ce este in afara ortodoxiei, batjocoresc tot ce le sta impotriva fara cunostinta de cauza.
Au fost cateva varfuri in telogie pe care daca ortodoxii le-ar fi urmat, ar fi fost foarte bine, dar de la vorba la fapta este un drum lung. Imi pare rau ca v-am atras atentia, dar uitati-va si in gradina dv.
Văd că sînteţi certat şi cu Ortodoxia, şi cu limba română... Dar Dumnezeu e mare şi bun, iar "neamul cel adormit", dacă nu se răsuceşte în morminte, probabil că se roagă pentru noi, "deştepţii" vremurilor de pe urmă...
RăspundețiȘtergereFrate Razvan, pentru ca tot ai pomenit in titlu, stii cumva originea expresiei "la dracu' cu carti"? Sensul este usor de intuit. Am intrebat pe multi oameni si... nimic. Singurul care pomeneste ceva, tangential, este C. Noica. Daca ar mai fi trait marele Noica, sigur m-ar fi lamurit. Daca nu stii, poti sa te smeresti putin si sa intrebi si pe altii? Te rog sa faci efortul acesta. Eu am intrebat si, de atunci, tot astept. Multumesc. Gabriel Mihalcea.
RăspundețiȘtergereEu i-am dat expresiei un anume sens, ușor deductibil din context, și e singurul care mă interesează. Dacă se va întîmpla să aflu vreodată ceva despre înțelesul originar al vorbei din popor, atunci promit să vă împărtășesc și dvs. (îmi cer iertare pentru reținerea de a vă tutui).
RăspundețiȘtergereAstept cu nerabdare! Te-am tutuit in contextul in care te-am simtit si te-am numit, cu sinceritate, "frate". Si pe Dumnezeu il tutuim in rugaciune si niciodata nu se supara..."Tu Doamne, Cel Care cunosti adancul inimilor..." Ce frumos! "Dumneavoastra Doamne Cel Care cunoasteti..." Suna ca... In fine, sa iti intinzi antenele si sa intrebi despre originea expresiei, in stanga si in dreapta, frate Razvan! Eu astept. Gabriel
RăspundețiȘtergere