Am primit şi dau mai departe…
Viorel Patrichi
UCRAINA VREA SĂ NE IA ŞI PUTNA
La Bucureşti şi la Chişinău – două capitale care, vor sau nu vor, au destinul să meargă împreună – a trecut aproape neobservat un eveniment semnificativ din Ucraina: pe 24 ianuarie, adică exact de ziua Unirii lui Alexandru Ioan Cuza, la Liov (Livov – în rusă, Lviv – în ucraineană, Lemberg – în germană), a avut loc un mare miting dedicat zilei de... 22 ianuarie 1919. La 21 ianuarie 1999, preşedintele ucrainean Leonid Kucima a dat decretul nr. 42, prin care, în ziua de 22 ianuarie, se marchează “Sobornosti”, ziua unităţii naţionale a poporului ucrainean.
Chiar dacă nici Gogol nu i-a recunoscut ca pe-o naţiune, ucrainenii au tot încercat să se detaşeze fără succes de ruşi. În ianuarie 1918, a fost creată Republica Populară Ucraineană, iar pe teritoriile fostului Imperiu Austro-Ungar s-a format Republica Populară Ucraineană de Vest. În decembrie 1918, conducătorii celor două state au semnat la Fastov un acord de unificare. La 22 ianuarie 1919, tratatul, numit de ucraineni Velika Zluka, a fost prezentat în Piaţa Sofia din Kiev ca document al unirii. Şi cam aici se termină tentativele cele mai importante de a crea un stat autentic… Românii din toată Bucovina şi din Basarabia deja se uniseră cu România, chiar dacă ucrainenii ridicaseră steagul Ucrainei pe palatul Sfatului Ţării de la Chişinău. Polonia a ocupat Galiţia de Est, iar Cehoslovacia a luat Transcarpatia.
La 22 ianuarie 1990, ucrainenii au făcut un lanţ viu prin Ucraina Sovietică, de la Kiev la Liov, revenind astfel la Ziua Unităţii, ba pretinzând şi teritorii care nu le-au aparţinut niciodată. Unele moştenite de la Uniunea Sovietică, altele aflându-se pe teritoriile unor state suverane.
Prin urmare, nu există nici o legătură cu 24 ianuarie, ziua Unirii lui Cuza din 1859, când sudul Basarabiei era în componenţa Principatelor Române Unite.
Mii de extremişti ucraineni purtau deunăzi făclii aprinse şi strigau pe străzi: “Vine Bandera! Moarte duşmanilor!”. Evident, pentru ei, duşmanii ar fi românii, ruşii şi polonezii.
Dacă ar fi fost acolo numai nişte zănatici, nu le-aş fi acordat atenţie. Grav este că asemenea manifestări şovine au loc după vestita declaraţie a preşedintelui Viktor Ianukovici: “România şi R. Moldova trebuie de-acum să perceapă Ucraina ca pe o ţară mare, puternică, înfloritoare, cu care este preferabil să te împrieteneşti!”. Ameninţarea este străvezie printre aceste cuvinte.
Amintim, de asemenea, că tot pe 24 ianuarie, la mitingul de la Liov, deputatul Rostislav Novojeneţ, reprezentantul Blocului Iulia Timoşenko, a declarat că “în 1919, teritoriul Ucrainei era cu 60% mai mare decât astăzi. Noi am pierdut Lemkovşcina, Nadsianie, Holmşcina, Podliaşie, care au trecut la Polonia; Beresteişcina, Gomelşcina, care au trecut la Belarus; Starodubşcina, Slobojanşcina de Est, în sfârşit, Kuban, care la 28 mai 1918 s-a unit cu Ucraina... Am pierdut Transnistria, Maramureşul, Sudul Bucovinei, care acum se află în România. De aceea, noi astăzi nu avem integritate teritorială, dar trebuie să tindem spre acest lucru”.
Cu alte cuvinte, nu e suficient că s-au făcut stăpâni la Cernăuţi, la Hotin şi la Cetatea Albă. Mai vor şi Suceava!
Ucrainenii ştiu foarte bine că Putna este Mecca românilor şi tocmai acolo ar pofti să stăpânească.
Dacă unii domnitori moldoveni au folosit mercenari zaporojeni, Kievul visează să ajungă la Carpaţi. Diplomaţii noştri ar trebui să-i informeze mai detaliat pe cei de la Bruxelles, să priceapă şi ei cam ce vecin avem.
Novojeneţ este o persoană publică, nu oricine. Face parte dintr-un partid care pretinde că susţine orientarea Ucrainei spre Europa.
Opinia reprezentantului de la Blocul Iulia Timoşenko a fost susţinută şi de Iuri Şuhevici, liderul partidului Ucraina Noastră – Autoapărarea Populară, care este fiul generalului Roman Şuhevici, comandantul Armatei Insurecţionale Ucrainene (UPA), aripa înarmată a Organizaţiei Naţionaliştilor Ucraineni.
Ucraina a apărut ca stat independent în 1991, dacă nu luăm în considerare o serie de republici de o zi, care au apărut pe teritoriul ei în timpul războiului civil din Rusia (1918-1920). Transnistria a intrat în componenţa Imperiului Rus ca urmare a victoriei contra Turciei în războiul din perioada 1787-1792, care s-a încheiat prin Tratatul de Pace de la Iaşi, dintre Rusia şi Turcia. Abia atunci au ajuns ruşii cu stăpânirea la Bug. Repet: incursiunile războinice nu se confundă cu statalitatea, fie ea şi de sorgine imperială. Ce ar însemna dacă tătarii din Hoarda de Aur sau hunii ar revendica astăzi toate pământurile invadate?!
Le reamintim “strategilor” ruşi sau ucraineni, care acceptă doar istoria sovietică impusă de Stalin, că Transnistria a fost vechi teritoriu locuit de daci-valahi-moldoveni-români, până la expansiunea rusă în regiune. Însăşi denumirea oraşului Tiraspol vine de la cetatea Tyras, capitala Tyrageţiei – denumire menţionată de Herodot. Rusia Kieveană a avut doar incursiuni militare în regiune. Ştefan cel Mare le-a dat tătarilor terenuri în arendă pentru a-şi paşte hergheliile de cai şi nu putea oferi ceea ce nu-i aparţinea. În timpul domnitorului Vasile Lupu, în Transnistria erau moşiile marilor boieri moldoveni. El i-a dăruit domniţei Ruxandra moşii în Transnistria, la nunta fetei cu feciorul hatmanului Hmelniţki. Cum putea Lupu să dăruiască nişte moşii care aparţineau ucrainenilor sau ruşilor? Chiar să fie aşa de greu de priceput o dată pentru totdeauna? Apoi, mult mai târziu, au venit şi ruşii în drum spre Bosfor şi Dardanele. În ciuda masacrelor şi deportărilor masive, a deznaţionalizării brutale, majoritatea relativă a locuitorilor din Transnistria o formează şi astăzi tot românii-moldoveni.
Ucraina suferă însă de sindromul moştenitorului ilegitim: a primit teritorii care aparţin altor naţiuni, e obsedată permanent că va veni ziua adevăratei succesiuni şi, pentru orice eventualitate, atacă, plusează: vrea şi… Putna!
Desigur, o asemenea mentalitate este străină de spiritul european.
Dar nici românii de la Bucureşti, Iaşi, Suceava, Cernăuţi şi Chişinău nu trebuie să se culce pe-o ureche.
Departe de mine gândul că trebuia să punem mâna pe săbii şi buzdugane, să sărim pe cai şi să alergăm până la Liov. Văzând însă ce au făcut ucrainenii pe 24 ianuarie la Liov, cu atât mai puţin putem admite comportamentul mulţimii sălbatice de la Iaşi, care l-a huiduit pe Traian Băsescu. Indiferent cine ar fi preşedinte, indiferent de motiv, este dezolant să vezi colonei şi generali cu ochii holbaţi şi ieşiţi din orbite, urlând în timp ce se intonează imnul naţional. Am înţeles atunci că nu-şi merită pensiile. Este un caz de “lezmajestate” la adresa României, nu doar la preşedintele ales. Ce pretenţii să mai avem la nişte civili amărâţi?
Când aud imnul naţional, americanii înţepenesc cu mâna pe inimă...
De ce trebuie tăiate pensiile inginerilor, iar ale coloneilor – nu?! De ce să suporte calvarul crizei doar muncitorii, profesorii, medicii, iar de veniturile judecătorilor şi ale procurorilor – care ne-au făcut celebri la CEDO! – să nu ne atingem?!
Dacă aleşii noştri ţin aşa de mult – cum pretind ei – la educaţia acestei naţiuni, să facă bine şi să adopte o lege care să pedepsească aspru, cu amendă zdravănă, orice agitaţie de partid, orice manifestare huliganică din zilele de 1 Decembrie şi de 24 Ianuarie, sau în timp ce se intonează imnul naţional, indiferent de prilej.
Au vreme şi dreptul să huiduie pe oricine, 350 de zile pe an! Altfel, nu ne deosebim prea mult de ucraineni...
Octavian Sergentu
DE CE NAŢIONALIŞTII UCRAINENI
AR TREBUI SĂ AIBĂ CIOCUL MIC
Pornind de la articolul lui Viorel Patrichi
În ziua când citeam studiul IRES referitor la percepţia opiniei publice româneşti cu privire la „principalul inamic” al României, primesc în mesageria electronică, de la un prieten, articolul lui Viorel Patrichi „Ucraina vrea să ne ia şi Putna” din 6 februarie, publicat de Romanian Global News. Chiar dacă deja citisem articolul, mesajul prietenului conţinea o concluzie geoistorică corectă: „De aceeea ruşii, ucrainenii, şi alţii, au mai mult decât pot duce: pentru că tot timpul revendică câte ceva... Şi de aceea românii au rămas cu atât de puţin: pentru că niciodată nu revendică nimic”. În articolul lui Viorel Patrichi se afirma că la 24 ianuarie, „exact de ziua Unirii lui Alexandru Ioan Cuza, la Liov a avut loc un mare miting dedicat zilei de... 22 ianuarie 1919”, în cadrul căruia deputatul Rostislav Novojeneţ, reprezentantul Blocului Iulia Timoşenko, a declarat că „în 1919, teritoriul Ucrainei era cu 60% mai mare decât astăzi. Noi am pierdut Lemkovşcina, Nadsianie, Holmşcina, Podliaşie, care au trecut la Polonia; Beresteişcina, Gomelşcina, care au trecut la Belarus; Starodubşcina, Slobojanşcina de Est, în sfârşit, Kuban, care la 28 mai 1918 s-a unit cu Ucraina... Am pierdut Transnistria, Maramureşul, Sudul Bucovinei, care acum se află în România. De aceea, noi astăzi nu avem integritate teritorială, dar trebuie să tindem spre acest lucru”. În data de 21 ianuarie în Ucraina se marchează “Sobornosti”, ziua unităţii naţionale a poporului ucrainean, instituită de fostul preşedinte ucrainean Leonid Kucima pe 22 ianuarie 1999. Conform concluziilor autorului, dar şi ale altor voci din presa românească, ucrainenilor nu le este de ajuns să fie stăpâni la Cernăuţi, la Hotin şi la Cetatea Albă, ci mai vor şi Suceava. „Ucrainenii ştiu foarte bine că Putna este Mecca românilor şi tocmai acolo ar pofti să stăpânească”, ne spune Viorel Patrichi. Culmea obrăzniciei constă în aceea că liderii naţionalişti, sub stindardul lui Stepan Bandera, asistaţi de mii de extremişti ucraineni, purtau făclii aprinse şi strigau pe străzi: “Vine Bandera! Moarte duşmanilor!”.
România l-a salvat pe „eroul” Ucrainei
În anul 1947 românii l-au salvat pe Ostap Bandera şi o sută de acoliţi ai acestuia. Aceştia se refugiau clandestin din Uniunea Sovietică, pentru că pe capul liderului naţionaliştilor ucraineni, care a pactizat cu Germania nazistă, se pusese preţ, urmând să fie expus justiţiei comuniste a Sovietelor. Mulţi dintre cei cu care l-au însoţit pe Bandera au luat calea Statelor Unite şi a Canadei, în schimb liderul lor a preferat să meargă în Germania. Dar cine l-a salvat pe „eroul ucrainean”? – voi fi întrebat. Este vorba despre părintele Eusebiu Cutcan, care, conform arhivelor Securităţii de la Aiud, era „cunoscut cu activitate legionară până în anul 1962, cel care în fabrica penitenciarului a botezat pe unii trecându-i la catolicism, pe alţii i-a mărturisit, i-a împărtăşit etc., purta discuţii duşmănoase”. Este adevărat că părintele greco-catolic Cutcan a fost o altă legendă a luptătorilor anticomunişti. El a condus un grup anticomunist, anihilat la sfârşitul anului 1950. Părintele Cutcan nu mai este printre noi să ne vorbească despre aceste lucruri. L-am cunoscut în casa familiei regretatului profesor Raul Volcinschi, el fiind unul dintre prietenii acesteia. Mulţi dintre noi zâmbeam când mai tinerii din noi îl întrebam cum era să lupte cu arma în mână contra securiştilor comunişti având şi calitatea de preot, iar el răspundea sincer: „Îmi făceam cruce şi apăsam pe trăgaci, şi uite aşa mai scăpam ţara de un securist”... Cei care l-au cunoscut, care au mai rămas în viaţă, probabil şi ceva documente de pe la arhive, pot să confirme că părintele Cutcan este cel care l-a salvat, ghidat şi protejat pe Stepan Bandera şi ai lui pe teritoriul României în anul 1947. Fără îndoială că rezistenţa anticomunistă din Romania este un capitol al istoriei foarte puţin cunoscut de opinia publică.
În loc de concluzii
Există un cert duşman pentru ţara noastră, pe care opinia publică românească încă nu îl asimilează (sau poate că nu vrea), un duşman cu care ne-am bătut prin tribunale internaţionale pentru platoul continental din Marea Neagră şi cu care avem dispute interminabile referitoare la discriminarea românilor în teritoriile răpite de Ribbentrop şi Molotov, un duşman care nu îşi stăpâneşte agresivitatea şi mofturile de stat inadaptabil la regulile sistemului internaţional contemporan.
Un momument pentru Stepan Bandera
Notă: Stepan Andriiovici Bandera (1 ianuarie 1909 – 15 octombrie 1959) – în limba ucraineană: Степан Андрійович Бандера – a fost un politician ucrainean, lider al mişcării de renaştere naţională din Ucraina de Vest (Galiţia), conducător al Organizaţiei Naţionaliştilor Ucraineni (OUN). În timpul cât a activat ca lider politic, Organizaţia Naţionaliştilor Ucraineni s-a scindat în două facţiuni: OUN-M și OUN-B. Stepan Bandera s-a născut în satul Starii Uhriniv din regiunea Kaluskii a Galiţiei, pe atunci parte a Austro-Ungariei, azi o regiune din Ucraina de vest. Tatăl lui, Andrii Bandera, a fost preot greco-catolic în satul Starii Uhriniv. Mama, Miroslava, era fiica unui preot din aceeaşi parohie. Stepan Bandera a fost iniţiatorul proclamării statului independent ucrainean la Lviv, pe 30 iunie 1941. Stepan Bandera este o figură contestată şi respectată în egală măsură în Ucraina zilelor noastre, pe seama cooperării active, bine documentate, cu Germania nazistă în perioada 1939-1941. În septembrie 1941, Bandera a fost arestat și închis de nazişti. În septembrie 1944, el a fost eliberat. Autorităţile sovietice au autorizat asasinarea sa de către KGB la München, în Germania de Vest. Pe 15 octombrie 1959, Stepan Bandera s-a prăbuşit în timp ce mergea pe Kreittmayrstrasse din München şi a murit la scurtă vreme după aceasta. Autopsia a stabilit drept cauză a morţii otrăvirea cu un produs chimic pe bază de cianură. Trupul lui Stepan Bandera a fost îngropat pe 30 octombrie 1959 în cimitirul Waldfriedhof din München. Pe 17 noiembrie 1961, procurorii germani au anunţat că un agent KGB, Bogdan Staşinski, l-a asasinat pe Bandera, în conformitate cu ordinele lui Nikita Sergheevici Hruşciov. Staşinski a fost acuzat într-un proces care a început pe 8 octombrie 1962. Pe 19 octombrie, agentul KGB a fost condamnat la 8 ani de închisoare. Curtea Federală de Justiţie a Germaniei a reconfirmat implicarea serviciilor secrete sovietice în asasinarea lui Bandera.
În mai 1941, conducerea facțiunii OUN-B a adoptat, în cadrul unei întâlniri din Cracovia, programul „Lupta şi acţiunea OUN în timpul războiului” (Боротьба й діяльність ОУН під час війни), care sublinia planurile de activitate după declanşarea invaziei germane în URSS În secţiunea „G” a documentului, care trata problema organizării statului ucrainean, erau subliniate activităţile pe care trebuiau să le întreprindă activiştii naţionalişti în vara anului 1941 În sub-secţiunea care trata problema minorităţilor, activiştii ucraineni primeau ordinul să-i extermine pe „muscali” (un termen peiorativ pentru ruşi), polonezi şi evrei, primii fiind cei care se opun noilor autorităţi ucrainene. De asemenea, împotriva minoritarilor trebuiau luate şi alte măsuri, precum deportarea în ţinuturile de origine şi distrugerea intelectualităţii lor. În ceea ce priveşte „aşa-zisa ţărănime poloneză”, aceasta trebuia asimilată. Secţiunea se încheia cu un îndemn scurt: „Distrugeţi-le conducătorii!”. Naţionalismul ucrainean considera că principalii inamici sunt ruşii şi polonezii, evreii jucând doar un rol secundar.
Pe 22 ianuarie 2010, preşedintele Ucrainei,Victor Iuşcenko, l-a decorat post mortem pe Bandera cu titlul de Erou al Ucrainei. Decernarea titlului a fost declarată ilegală de un tribunal pe 2 aprilie 2010. Trei zile mai târziu, Curtea Constituţională a Ucrainei a refuzat să înceapă dezbaterile cu privire la constituţionalitatea decretului prezidenţial de decorare a lui Bandera. Familia lui Bandera a fost informată oficial că tribunalul din Doneţk nu a primit nici o cerere oficială din partea preşedintelui Ianukovici pentru returnarea distincţiei.
bun articolul, pacat de finalul tezist si clar propagandistic portocaliu. Cat despre ucraineni, nu ne sunt nici mai amici, nici mai dusmani decat ungurii, grecii, sarbii si restul populatiilor balcanice, care ne-ar praji la foc mic cu orice ocazie ar avea. Si extrem de adevarată afimarea greşelii fundamentale - din punct de vedere strategic, cel puţin - că e o greşeală impardonabilă lipsa unor revendicări clare, nu numai pe clasica linie de est, ci pe toate. Dar pentru asta trebuie să ai minister de externe, ceea ce nu avem decât din punct de vedere al cheltuielilor bugetare şi să ai preşedinte, ceea ce...
RăspundețiȘtergereBanuiesc ca "Ostap" Bandera e o gluma.
RăspundețiȘtergereOstap Bender era eroul lui Ilf si Petrov.
Ostap în loc de Stepan (într-un singur loc) - nu ştiu dacă e "o glumă" sau o scăpare: numai autorul ne poate lămuri.
RăspundețiȘtergeredap. la situatia care e in romania m.asi bucura ca bucovina de sud sa fie luata de ucraineni!
RăspundețiȘtergere