Pagini

luni, ianuarie 03, 2011

CREŞTINISMUL ŞI PEDEAPSA CU MOARTEA

SUMARUL BLOGULUI

Jacobello del Fiore:
Justiţia între Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil (1421)


O INVITAŢIE LA REALISM


De peste 20 de ani încoace, de la pedeapsa cu moartea aplicată, după o parodie de proces, soţilor Ceauşescu în zi de Crăciun şi abolirea consecutivă a pedepsei cu moartea (decretul-lege nr. 6/ 7 ianuarie 1990) de către succesorii lor neocomunişti (deveniţi peste noapte, din criminali în exerciţiu, campioni “democraţi” ai umanitarismului laic, dar şi ai scrupulozităţii creştine!), am albit discutînd, în cele mai felurite contexte, dacă pedeapsa cu moartea este, în ordinea statală (fie ea de drept divin sau de drept constituţional), compatibilă sau incompatibilă cu creştinismul. Dar, de cîte ori apare cîte un prilej nou, constat că discuţia se reia de la capăt, mereu în aceeaşi termeni de “principialitate” abstractă. Necreştinii se pricep de minune să exploateze scrupulele şi complexele unui creştinism confuz şi sentimental, iar creştinii au impresia că răspund pe limba lor şabloanelor ideologice ale “civilizaţiei” seculare. Creştinii şi ateii nu se înţeleg într-o mulţime de privinţe (şi e firesc să fie aşa), dar cînd vine vorba de “pedeapsa cu moartea”, sau de războaiele purtate odinioară în numele crucii (In hoc signo vinces), atunci cu toţii se regăsesc, chipurile, într-o armonie de idei şi de atitudini “tolerante” şi “pacifiste”! Ateul se crede pe piscul umanitarismului democratic, iar creştinul pe piscul moralităţii duhovniceşti (vorba aceea: “Mă-nalţ în piscul frumuseţii tale…”). Iar dacă vreun creştin calcă în străchinile adevărului istoric, amintind de capetele retezate sau puse în ştreang de basileii ortodocşi ai Bizanţului, de prezenţa în sinaxare a Sfinţilor Militari, de războaiele sfinte, de Cruciade, de Inchiziţie, de cutare sfînt “degrabă vărsătoriu de sînge nevinovat” etc., atunci cei care se reped primii să-l pună la punct sînt chiar fraţii lui creştini, fie din sinceră duioşie decerebrată, fie din asumarea mecanică a unor şabloane de gîndire, fie – cel mai adesea, mărturisit sau nu – din teama de a nu-şi vedea credinţa pusă din nou sub etichetele stigmatizante ale “fanatismului”, “fundamentalismului” sau “obscurantismului religios”. Cu Cruciadele şi Inchiziţia se rezolvă uşor: le pui în cîrca romano-catolicismului, ca abuzuri „papistăşeşti”, de care seraficul Răsărit ortodox, ghidat de spiritualitatea mănăstirească, nu se simte nici ataşat, nici responsabil. Mai greu este cînd vine vorba de „Bizanţul ortodox şi imperial”, de un Ivan cel Groaznic sau de radicalismele „oficiale” ale panslavismului pravoslavnic (atît în ordinea “justiţiară”, cît şi în ordinea “războinică”) de pînă la preluarea ştafetei de către bolşevici. Dar cel mai greu este cînd vine vorba de atît de profund ortodoxa noastră istorie naţională: de lipsa de “umanism” a vechilor pravile, de pornirile belicoase (nu doar împotriva străinilor cotropitori, dar adeseori şi împotriva fraţilor de sînge şi de credinţă), de cum se tăiau unii pe alţii (cu judecată sau fără) domnii şi boierii ctitori de biserici şi mănăstiri, de rigorismul justiţiar al lui Vlad Ţepeş (cel real, nu cel pseudomitizat sub numele de Dracula), de iuţeala la mînie a Binecredinciosului Voievod Ştefan cel Mare şi Sfînt, athleta Christi[1], mare tăietor “legal” – dar şi “fără judeţu” – de capete neplecate (cum atestă Ureche şi nu numai), de gestul radical al lui Mihai Viteazul de la 1594 (cînd a scăpat de toţi creditorii levantini, închizîndu-i într-o biserică şi trecîndu-i prin foc şi sabie) sau, mai aproape de noi, de pretenţiile de creştinism jertfelnic ale legionarismului vindicativ… E greu, pentru că – ne place sau nu ne place – asta este istoria creştină şi alta nu avem…

Recent, discuţia a fost reluată – aţi ghicit: ca de la zero – şi în comentariile la una dintre postările de pe blogul prietenului Claudiu Târziu (“«Demascarea», un film despre «reeducarea» de la Piteşti”). Un comentator care semnează “GCousin” face afirmaţia – cam abruptă, ce-i drept – că “orice creştin ortodox adevărat ştie că a omorî un criminal, cu judecata de rigoare, este perfect creştineşte!”. Proprietarul blogului reacţionează prompt: “Fiţi bun şi catehizaţi-mă: unde anume în învăţătura creştină sîntem îndemnaţi să-l ucidem pe ticălos, după ce am dovedit că e ticălos?! Avem noi dreptul de viaţă şi de moarte asupra semenului nostru?”.
Preopinentul răspunde cu un citat din vestitul Catehism ortodox al Sfîntului Mitropolit Filaret al Moscovei (1782-1867): “Despre a şasea poruncă. – Ce anume opreşte cea de-a şasea poruncă? – Uciderea. Adică a lua viaţa aproapelui nostru, în orice chip. – Orice luare a vieţii este încadrată de lege ca fiind ucidere? – NU ESTE CONSIDERATĂ NELEGIUITĂ UCIDEREA ATUNCI CÎND SE IA VIAŢA DUPĂ DATORIE, ASTFEL: 1. CÎND CĂLCĂTORUL DE LEGE ESTE PEDEPSIT CU MOARTEA, DUPĂ O DREAPTĂ JUDECATĂ…” (trad. rom. Ed. Sophía/Ed. Cartea Ortodoxă, Bucureşti, 2007, pp. 206-207), la care adaugă următoarele consideraţii personale (redactate la repezeală): “Şi eu am crezut multă vreme că aşa este, cum ziceţi, că «n-avem dreptul să luăm viaţa în nici o ocazie», numai că imediat după '89, atunci cînd Tataia a zis că desfiinţează pedeapsa cu moartea pentru că... sîntem creştini ortodocşi, un preot bătrîn a încercat să spună cele de mai sus. Şi avea şi motivaţia: lui Tataia şi multor altora le-a fost frică exact de... judecata dreaptă. Şi aşa toată lumea a devenit «creştin ortodoxă» şi a început «să facă fapte bune ca să-şi spele păcatele» şi să respecte întocmai (sau după posibilităţi) Scriptura. Numai că Ortodoxia nu este o religie, ci este însăşi «firea omului», cum spune Părintele Rafail Noica! Iar Cartea Cărţilor are şi o Sfîntă Tradiţie pe aici, prin zonă. Şi mai presus de Litera Legii are Spiritul Legii!”.
D-l Târziu obiectează: “Cînd v-am întrebat unde găsiţi în învăţătura ortodoxă că putem ucide, mă refeream, şi am crezut că e limpede, la dogmă, nu la păreri. Chiar dacă Mitropolitul Filaret e sfînt şi chiar dacă e slăvit de milioane de ortodocşi, nu înseamnă că toate părerile sale sînt dogme. Dogma, în biserica noastră, devine dogmă în condiţii pe care e oţios să le discutăm aici. Dar numai dogma înseamnă învăţătură. Altfel, dacă ar fi să ne raportăm la părerile unor duhovnici contemporani, de pildă, ca la dogme ortodoxe, am avea o mare problemă, pentru că multe se bat cap în cap şi creează confuzie, iar unele neagă de-a binelea învăţătura de credinţă aşa cum am moştenit-o noi în Sfînta Scriptură şi Sfînta Tradiţie”.
Numitul “G’Cousin” răspunde cu aceeaşi urbanitate: “Nu aş vrea să vă supăr şi nici să deturnăm definitiv discuţia, sau să o acaparăm cu chestiuni teologice. Sînt perfect de acord că nu este o dogmă, dar nu este nici o simplă teologumenă. Bizanţul a folosit această să-i zicem «metodă juridică» 1100 de ani, iar în jurul anului 1360 exista chiar o biserică lîngă Tîrnovo care se numea «Biserica execuţiilor» (lobna scala)… Acolo erau executaţi toţi trădătorii de ţară, criminalii incurabili etc. Un stat trebuie să se apare de astfel de specimene, iar societatea nu poate fi condusă numai cu duhul blîndeţii, pentru că altfel se ajunge la dezastru. Ceea ce se şi vede în ziua de azi. Nimeni nu vrea moartea păcătosului, dar nici proliferarea inacceptabilă sau peste orice limită a crimei şi depravării umane. Şi acum există state americane care condamnă la moarte – şi acolo n-o să-mi spuneţi că este... Evul Mediu. Iar acest «stîlp, lumină şi dascăl al întregii ortodoxii» [Mitropolitul Filaret] nu este un simplu duhovnic actual şi incongruent cu Învăţătura, precum cel care a fugit în Grecia, de exemplu. Mai ales că ştia mult mai bine decît noi toţi, care tot pierdem vremea pe bloguri, următoarele: Epistola către romani a Sf. Apostol Pavel, cap. 13 – 1. Tot sufletul să se supună înaltelor stăpîniri, căci nu este stăpînire decît de la Dumnezeu; iar cele ce sînt, de Dumnezeu sînt rînduite. 2. Pentru aceea, cel ce se împotriveşte stăpînirii se împotriveşte rînduielii lui Dumnezeu. Iar cei ce se împotrivesc îşi vor lua osîndă. 3. Căci dregătorii nu sînt frică pentru fapta bună, ci pentru cea rea. Voieşti, deci, să nu-ţi fie frică de stăpînire? Fă binele şi vei avea laudă de la ea. 4. Căci ea este slujitoare a lui Dumnezeu spre binele tău. Iar dacă faci rău, teme-te; căci nu în zadar poartă sabia; pentru că ea este slujitoare a lui Dumnezeu şi răzbunătoare a mîniei Lui, asupra celui ce săvîrşeşte răul. 5. De aceea este nevoie să vă supuneţi, nu numai pentru mînie, ci şi pentru conştiinţă. 6. Că pentru aceasta plătiţi şi dări. Căci (dregătorii) sînt slujitorii lui Dumnezeu, stăruind în această slujire neîncetat. Deci, subliniez: căci nu în zadar poartă sabia; pentru că ea este slujitoare a lui Dumnezeu şi răzbunătoare a mîniei Lui, asupra celui ce săvîrşeşte răul. Aşa că «părerea» acestui Sfînt nu este dogmă, dar... nici împotriva dogmei! Şi este adevărată – şi nu numai pe jumătate, pentru că este direct din Noul Testament. Vi se pare că lumea în ziua de azi este mai bună ca atunci, şi că aceste «păreri» aplicate aproape două mii de ani de toate Bisericile creştine nu mai sînt de actualitate? Sau credeţi că tot Bizanţul, dar nu numai el, şi mult după aceea, Biserica lui Hristos (ortodoxă) s-a abătut de la dogmă?”.

Cine va fi avînd dreptate, sau în ce măsură? Mie mi se pare că dreptate au amîndoi, dar că d-l “G’Cousin” are de data aceasta dreptate în mai mare măsură decît d-l Târziu. Cele două poziţii nu se exclud (cum poate să pară la prima vedere), ci mai degrabă se cer armonizate într-o înţelegere mai flexibilă. Pînă la urmă, dreptatea sau nedreptatea în această privinţă nu rezultă din vreo dogmă (nu totul se dogmatizează, iar d-l Târziu nu se poate să nu ştie acest lucru), nici din abilitatea speculativă  a cuiva (credincios sau necredincios, creştin sau necreştin, ortodox sau neortodox), ci din realitatea de două ori milenară a istoriei creştine, adică a creştinismului „întrupat” în  ordinea de viaţă concretă – politică, militară, juridică, sau dacă vreţi, statală şi instituţională – a diferitelor comunităţi creştine seculare, de la vechile imperii şi pînă la statele naţionale moderne.
Nu-i neapărat nevoie de mari desfăşurări teologice sau filosofico-juridice, ci doar de o simplă invitaţie la realism: creştinismul, în numele căruia cei mai mulţi s-au declarat şi se declară în vremea din urmă potrivnici pedepsei cu moartea, a cunoscut-o şi a îngăduit-o de-a lungul întregii lui istorii, nu doar în forma extremă a Inchiziţiei apusene, dezavuată dintotdeauna de Ortodoxie, dar chiar în legislaţia curentă a tuturor imperiilor şi statelor creştine, începînd cu Bizanţul ortodox (model necontestat de jurisdicţie şi statalitate “de drept divin”)! Se iscă întrebarea (pe care a formulat-o şi comentatorul “G’Cousin”): e mai creştină lumea de azi decît lumea medievală? Nu cumva avem de-a face cu o confuzie (mai mult sau mai puţin intenţionată) între rigorile creştinismului (de care ne-am îndepărtat) şi preceptele ideologice sau sentimentale ale umanitarismului laic (de care sîntem saturaţi)? În lipsa unor referinţe directe în Noul Testament, ar trebui ca teologii să ne spună – înainte de opiniile lor personale, de oameni cumsecade – dacă tradiţia patristică se pronunţă punctual şi limpede în acest sens. Simpla invocare universală a preceptului evanghelic că “Dumnezeu nu vrea moartea păcătosului, ci îndreptarea lui” nu acoperă complexitatea problemei, căci Dumnezeu – din raţiuni uneori evidente, alteori ascunse – pe multe nu le vrea, dar totuşi le îngăduie în intervalul imperfect al istoriei (secesiunile confesionale, războaiele, molimele, privarea de libertate, divorţurile etc.).
Dacă eu declar reprobabilă şi odioasă istoria creştină de două mii de ani, pe motiv că a încuviinţat şi a practicat curent pedeapsa cu moartea, războiul sau nu mai ştiu ce formă de intoleranţă (receptată astăzi ca “politic incorectă”), dacă refuz să iau ca reper creştinismul istoric, socotindu-l revolut şi plin de păcate astăzi inacceptabile, dacă mă despart critic de propria mea tradiţie şi sînt gata, cu un sentiment de ruşine sau chiar de vinovăţie, s-o dezavuez la rînd cu adversarii ireductibili ai Crucii, atunci cu ce mă mai deosebesc, în raport cu paradigma creştină bimilenară, de “evrei”, de “masoni”, de “atei”, de ideologiile comuniste, neocomuniste şi globaliste, de anumite erezii protestante şi neoprotestante, de pseudo-ecumenismul ideologizat sau de pseudo-spiritualismele new-age-iste?! Căci una din două: ori creştinismul întrupat în istorie – de la imperiul romano-bizantin la ultimele tentative de statalitate creştină – reprezintă un eşec dezgustător şi o vină ereditară pentru cei ce şi-l mai asumă astăzi, ori organele şi cadrele mele de înţelegere s-au pervertit şi atunci trebuie să îmi iau seama şi să-mi reconsider anumite convingeri poate prea superficiale şi anumite afirmaţii poate prea pripite.

Am vorbit altădată, chiar pe acest blog, despre problemele înrudite ale “toleranţei” sau ale “războiului şi păcii” din perspectivă creştină. Nu-mi propun să le reiau aici, ci voi încerca să mă refer strict la problema pedepsei cu moartea, din aceeaşi perspectivă. Las la o parte Vechiul Testament (unde pedepsirea cu moartea se întîlneşte mai peste tot ca literă de lege[2]), amendat adeseori de Hristos Însuşi (chiar dacă în alte privinţe), şi iau în considerare numai Noul Testament (creştineşte vorbind, mai presus de orice îndoială).
În Evanghelii, pedeapsa cu moartea este pomenită în treacăt de mai multe ori, dar nu este pusă efectiv în discuţie nici măcar atunci cînd Sinedriul hotărăşte aplicarea ei, prin intermediul conjunctural al puterii romane, în cazul lui Iisus. La începutul predicii de pe munte, Domnul evocă vechea poruncă “Să nu ucizi!”[3], punînd-o la locul ei de căpătîi printre datoriile şi exigenţele convieţuirii frăţeşti, fără nici o extrapolare din planul individual în planul “osîndei” de care (atît prin justiţia divină, cît şi prin cea omenească) ucigaşul “se face vrednic” (Hristos o spune). În economia vieţii curente, legea morală, cu aplicare şi răspundere personală, este una, iar legea juridică, cu aplicare şi răspundere publică, este altceva. Ele se pot întîlni (şi e bine să se întîlnească), dar nu se confundă, avînd temeiuri şi meniri deosebite. Nu-i nici un paradox ca o fărădelege în ordinea morală (uciderea) să fie (cum a şi fost de-a lungul istoriei) lege în ordinea juridică (pedeapsa cu moartea)[4]. Nu zic că e bine sau că e rău, ci zic doar că nu e un paradox (decît dacă încurcăm planurile de referinţă).  
Singurul episod evanghelic din care unii au încercat să tragă anumite concluzii pe această temă rămîne cel al femeii adultere pe care Hristos a scăpat-o de lapidare: “Şi au adus la El fariseii şi cărturarii pe o femeie prinsă în adulter şi, aşezînd-o în mijloc, au zis Lui: «Învăţătorule, această femeie a fost prinsă asupra faptului de adulter; Iar Moise ne-a poruncit în Lege ca pe unele ca acestea să le ucidem cu pietre. Dar Tu ce zici?». Şi aceasta ziceau, ispitindu-L, ca să aibă de ce să-L învinuiască. Iar Iisus, plecîndu-Se în jos, scria cu degetul pe pămînt. Şi stăruind să-L întrebe, El S-a ridicat şi le-a zis: «Cel fără de păcat dintre voi să arunce cel dintîi piatra asupra ei». Iarăşi plecîndu-Se, scria pe pămînt. Iar ei auzind aceasta şi mustraţi fiind de cuget, ieşeau unul cîte unul, începînd de la cei mai bătrîni şi pînă la cel din urmă, şi a rămas Iisus singur şi femeia, stînd în mijloc. Şi ridicîndu-Se Iisus şi nevăzînd pe nimeni decît pe femeie, i-a zis: «Femeie, unde sînt pîrîşii tăi? Nu te-a osîndit nici unul?». Iar ea a zis: «Nici unul, Doamne». Şi Iisus i-a zis: «Nu te osîndesc nici Eu. Mergi; de-acum să nu mai păcătuieşti»” (Ioan 8, 3-11).
Iisus nu discută aşadar pedeapsa în sine, prevăzută de Lege, ci doar căderea morală a celor grabnici s-o pună în aplicare. Mustrările de conştiinţă îi fac să lase pietrele şi să se îndepărteze unul cîte unul. Ce erau ei? O adunătură aleatorie de oameni păcătoşi, care nu puteau constitui o instanţă morală şi cu atît mai puţin un “tribunal” legal. Nu corespundeau, din nici un punct de vedere, principiului legalist pe care ar fi vrut să-l pună în aplicare. N-ar fi putut fi decît o haită de ucigaşi, pe punctul de a săvîrşi un păcat mai greu decît adulterul, iar Hristos îi face să înţeleagă acest lucru. Cît despre beneficiara dragostei şi răbdării dumnezeieşti, ea primeşte iertarea şi mîngîierea, dar mai ales îndemnul de a nu mai păcătui. Va fi respectat ea această “condiţie” esenţială, care este pînă la urmă cheia întregului episod? Poate că da, poate că va fi devenit o sfîntă. Dar dacă n-ar fi respectat-o? Atunci s-ar fi pomenit, după o vreme, în aceeaşi situaţie, fără ca să mai fie de faţă Hristos, Care s-o scoată din ghearele “pîrîşilor” ei. Şi poate că în caz de recidivă şi atitudinea sau judecata Domnului ar fi fost alta (căci errare humanum est, perseverare diabolicum[5]). Cert este că nu se poate trage din acest episod nici o concluzie riguroasă şi definitivă despre legitimitatea sau nelegitimitatea creştină a pedepsei cu moartea, ci se poate doar “specula” pe marginea lui, cu oarecare abilitate retorică.

Dar cum de lipsesc din Evanghelii referinţele explicite la o problemă atît de importantă, cu care Hristos Însuşi se va confrunta direct în cele din urmă (iar după El un lung şir de martiri creştini, printre care şi cei mai mulţi dintre apostoli)?! De regulă, asupra a două categorii mari de probleme nu s-a pronunţat – n-a găsit de cuviinţă să se pronunţe – Mîntuitorul: asupra celor lipsite de importanţă în ordinea vieţii creştine şi în iconomia mîntuirii, pe de o parte, şi asupra celor subînţelese (sau de la sine înţelese), pe de altă parte. Pedeapsa cu moartea nu poate intra nicidecum în prima categorie, căci ea are consecinţe enorme şi asupra celor care sînt condamnaţi, şi asupra celor care condamnă, şi asupra stării psiho-morale generale a societăţii[6]. Dacă Hristos nu s-a pronunţat asupra ei, este mai degrabă pentru că  a subînţeles-o ca instrument legal necesar ordinii sociale în stadiul păcătos al condiţiei umane. Cineva ar putea obiecta însă că, dacă este vorba de ceva “subînţeles”, Hristos ar fi putut la fel de bine să fi subînţeles-o ca de la sine incompatibilă cu toată propovăduirea Sa. Logica minimală ne obligă însă să conchidem că, dacă ar fi socotit-o cu adevărat şi total incompatibilă, tocmai atunci ar fi avut mai abitir motiv să se pronunţe desluşit asupra ei, ca să nu lase pricină de sminteală sau poticnire.
Dar, zic unii, poate că Hristos se va fi pronunţat oarecînd şi oareunde, dar n-au consemnat evangheliştii, care nu le puteau consemna pe toate (“Dar sunt şi alte multe lucruri pe care le-a făcut [şi le-a spus] Iisus şi care, dacă s-ar fi scris cu de-amănuntul, cred că lumea aceasta n-ar cuprinde cărţile ce s-ar fi scris” – Ioan 21, 25). De ce însă ar fi trecut cu vederea toţi cei patru evanghelişti canonici tocmai lămuririle lui Iisus într-o chestiune atît de gravă, sub a cărei ameninţare a stat vreme îndelungată Însuşi Învăţătorul lor şi care a şi fost deznodămîntul vieţii Lui pămînteşti? Să fim realişti: e mult mai plauzibil să presupunem, punînd cazul în întregul context al creştinismului istoric, că ei au considerat-o, ca şi Hristos, şi ca şi Sfinţii Părinţi de mai tîrziu, o atribuţie de la sine înţeleasă a “purtătorilor de sabie”, orînduiţi să vegheze asupra cetăţii pămînteşti. A fi conştient, în virtutea condiţiei tale de creştin, că nu ai aici “cetate stătătoare” (cf. E­vrei 13, 14), ci că adevărata ta cetate/cetăţenie este în ceruri (cf. Filipeni 3, 20), nu implică nicidecum să negi sau să desconsideri legile sau rînduiala cetăţii din veac (exact aceasta înseamnă să dai “Cezarului cele ale Cezarului şi lui Dumnezeu cele ale lui Dumnezeu”).

Că este aşa se vede şi din aceea că, cercetînd nu numai Evangheliile, ci şi celelalte scrieri ale Noului Testament, aflăm aceeaşi tăcere asupra problemei care ne preocupă aici, dar căpătăm anumite repere tangenţiale care îndreptăţesc interpretarea de mai sus. Iar textul cel mai relevant rămîne cel de care s-a prevalat şi comentatorul “G’Cousin”, citat mai înainte: Romani 13, 1-6, unde e vorba de atribuţiile celor ce “nu în zadar poartă sabia” (“înaltele stăpîniri”, “dregătorii” şi judecătorii ce aplică legile în cetate), aparatul “stăpînirii” în genere, menite principial să fie “slujitoare” (lui Dumnezeu şi oamenilor)[7]. Sf. Apostol Pavel îi îndeamnă pe creştini la supunere şi respect faţă de autorităţile imperiale, cum îndemnase şi Hristos înainte: “Daţi Cezarului cele ale Cezarului şi lui Dumnezeu cele ale lui Dumnezeu” (Matei 22, 21; Marcu 12, 17; Luca 20, 25), dar am arătat, cu alt prilej[8], că lucrurile trebuie privite nuanţat, cu discernămîntul celui care, în lumina Duhului, nu se te­me “de cei ce pot ucide trupul, dar sufletul nu pot să-l ucidă” (Ma­tei 10, 28), ba chiar ve­de o fe­ri­cire în “pri­gonirea pen­tru dreptate” (Matei 5, 10):
“În Epistola către romani, Apos­tolul Nea­murilor, dincolo de gri­ja prudentă de a nu as­muţi şi mai mult puterea imperială îm­po­triva primelor co­mu­ni­tăţi creş­ti­ne (acuzate mai ales de nesu­pu­ne­re faţă de Cezarul divini­zat), nu absolutizează o stare de fapt, ci apără un prin­cipiu. Într-adevăr, princi­pial vorbind, ie­rar­hia şi autoritatea sînt necesare ori­cărei ordini, fie spirituale, fie seculare, iar da­­­că există un consens firesc asupra binelui, a­tunci săvîr­şi­rea lui te scuteşte prin ea însăşi de orice tensiune cu «purtă­torii de sabie» (paznicii oficiali ai ordinii consti­tuite). Creştinul recunoaşte principial că rostul pu­­terii e ace­la de a pă­zi dreptatea şi că, întrucît drep­tatea e plă­cută lui Dum­nezeu, cel ce-o păzeşte cu adevărat se poate numi toc­mai prin aceasta «slu­jitor al lui Dum­nezeu», drept care Dumnezeu îl şi îngăduie ca ata­re, consfinţindu-i sluji­rea.
Cînd însă Cezarul insistă să se pună pe sine însuşi în lo­cul lui Dumnezeu, iar «cele ale sale» vin sistematic în con­tradicţie ireductibilă cu «cele ale lui Dumnezeu», cînd perversiunea pu­terii anulează consensul firesc asu­pra bine­lui, iar «dreptatea» ei devine arbitrară şi dis­creţionară, a­tunci îşi pier­de îndreptăţirea princi­pi­ală, devenind ceva neplăcut şi lui Dumnezeu, şi ce­lor su­puşi. Dumnezeu o mai poate îngădui o vreme, spre în­cer­ca­rea oamenilor, însă datoria acestora de­vine, în noile con­diţii, tocmai aceea de a se opune Cezarului în numele lui Dumnezeu, chiar cu riscul propriei vieţi, cum au şi făcut, ur­mînd lui Hris­tos («piatra din capul unghiului»), primii teme­luitori ai Bise­ri­cii creştine. Că nu supunerea oar­bă (şi pînă la urmă indife­ren­tă), ci, la nevoie, nesupunerea sacrificială (cu toată răs­pun­derea mistic asumată) e adevărata atitu­dine creştină în faţa perversiunilor istorice ale puterii, aceasta o măr­turiseşte în veac nu cuvîntul, ci sîngele lui Pavel. […]
Mai mult decît la supunerea directă faţă de Cezar, cuvin­tele lui Hristos trimit la răspunderea pe care orice creştin o are faţă de viaţa obştească a cetăţii (polis), pre­venind preju­decata – atît de răspîndită, totuşi, pînă azi – că omul religios n-ar avea de-a fa­ce cu politica şi cu istoria în genere, ci ar trebui să adopte un fel de «autism» resemnat fa­ţă de lu­mea în care trăieşte.
Sigur că creştinismul nu-i în esenţa lui o formă de gos­­po­dă­rire şi ameliorare a istoriei, ci o cale de transcendere a ei: îm­pă­răţia lui Hristos «nu este din lu­mea aceasta» (Ioan 18, 36). Dar drumul spre cer trece prin viaţa pămîn­teas­că, iar mîntuirea aici se dobîndeşte sau se pierde. «Ca­pă­tul e dincolo, dar calea e aici», amintea mereu Părintele Ga­leriu. Ba mai mult, tre­­cem prin lume nu doar cu răspunderea fa­ţă de noi înşine, ci şi faţă de toate concentricele cercuri co­mu­­ni­tare în care sîn­tem prinşi (familie, breaslă, obşte, neam, Bise­ri­că)… […]
Pentru creştin, politica nu este scop în sine, iar miza ei nu stă în bună­starea lumească; ea este doar cadrul trecător al unor aspiraţii mai înal­te, pe care n-are voie să le compromită sau să le zădărnicească, dizol­vîndu-le în efemeritatea scopu­ri­lor imediate. La aceasta toţi creştinii sînt chemaţi să vegheze, fără iluzia că lumea ar pu­tea fi prefăcută în rai, dar cu încredin­ţarea că ea poate fi şi trebuie îm­piedicată să devină iad”.
În ce priveşte strict pedeapsa cu moartea, textul paulinic, deşi îi schiţează un cadru referenţial, nu lasă decît să se înţeleagă că ea ar putea intra între atribuţiile “purtătorilor de sabie”, fără s-o recomande sau s-o conteste ca atare. Textul nu este o validare a supremei “osînde” pe care o poate da justiţia seculară (nu fără îngăduinţa divină, căci toate sînt, în ultimă analiză, “date de sus”[9]), dar lasă destul de puţin loc invalidării ei (la care, de altfel, nici o instanţă tradiţională nu s-a angajat, ea fiind pusă în discuţie doar o dată cu inflaţia “ideilor umanitare” ale modernităţii[10]). Altceva mai lămurit nu găsim în această privinţă în cărţile Noului Testament.

Neexistînd suficiente indicii scripturistice, iar teologia oficială mai nouă ocolind cu prudenţă problema, unii se aşteaptă să afle sprijin pentru idealismele lor umanitar-democratice în predania Sfinţilor Părinţi. Răspunde literatura patristică aşteptărilor lor în această privinţă? Din cît am ajuns eu să cercetez, deloc sau prea puţin. Dar literatura patristică este foarte vastă şi numai parţial tradusă, aşa că nu-i exclus să fie pe undeva şi nişte referinţe mai substanţiale pe această temă, care mie să-mi fi rămas necunoscute (nefiind teolog de profesie, şi cu atît mai puţin patrolog, ca d-l Bădiliţă).
De regulă, se pune această întrebare proastă: a susţinut vreun Sfînt Părinte sau vreun scriitor bisericesc însemnat necesitatea sau legitimitatea pedepsei cu moartea în lumea creştină? Se pare că nu. Şi nu-i de mirare să fie aşa, pentru că, pe de o parte, aceasta nu era treaba Părinţilor sau a instanţelor bisericeşti în genere, puterea spirituală nesubstituindu-se puterii seculare, iar, pe de altă parte, pedeapsa cu moartea, chiar îngăduită sau tolerată în contul puterii seculare/autorităţilor civile, nu este şi nu poate să fie un deziderat al creştinismului sau o marcă a sa (aici are dreptate d-l Târziu). Ca şi Dumnezeu Însuşi, creştinul năzuieşte îndreptarea păcătosului, iar nu moartea lui. Se întîmplă însă că nu o dată păcătosul, în virtutea liberului său arbitru, contravine sfintelor aşteptări (divine sau umane), nu numai săvîrşind păcatul, dar persistînd în el, iar prin aceasta nu periclitează numai condiţia sa de membru al Bisericii şi propria mîntuire, ci şi ordinea şi siguranţa corpului social căruia îi aparţine cetăţeneşte. Cu aceasta cade sub incidenţa “purtătorilor de sabie”, chemaţi să păzească rînduiala cetăţii. Şi cetatea – orice cetate (civitas) – are legile ei, a căror valoare rezidă nu în existenţa lor teoretică, ci în funcţionalitatea lor practică. Legea e făcută ca să fie aplicată fără rabat („Unde-i lege, nu-i tocmeală”), iar o lege care nu se aplică, sau se aplică inconsecvent, se dezice ca lege, îşi pierde raţiunea de a fi. Răbdarea şi iertarea lui Dumnezeu pot fi infinite (şi nu-i treaba noastră să aproximăm măsurile şi să anticipăm verdictele judecăţii divine), dar răbdarea şi iertarea omenească au limitele lor, subiective sau obiective, iar constrîngerea legală – de care nu ne putem dispensa – este una dintre aceste limite, cu caracter transindividual, răspunzînd nevoilor curente ale existenţei sociale[11]. Eu, creştineşte, îl pot ierta pe păcătos, dar legea nu-l iartă. Sau îl iartă o dată, dar nu-l iartă la infinit. Iar sancţiunea legală este în raport cu gravitatea faptei comise, judecate în consecinţele ei sociale. Dacă de jure infractorul/criminalul (adică păcătosul devenit pericol social) este condamnat de o instanţă exterioară şi împuternicită în acest sens, de facto el se autocondamnă, în sensul că infracţiunea/crima săvîrşită (adică păcatul în ipostaza de rău social) este cea care îi atrage osînda prevăzută de lege. Aici Apostolul este cît se poate de limpede (iar Sfinţii Părinţi nu pot judeca altfel): “Căci dregătorii nu sînt frică pentru fapta bună, ci pentru cea rea. Voieşti, deci, să nu-ţi fie frică de stăpînire? Fă binele şi vei avea laudă de la ea. Căci ea este slujitoare a lui Dumnezeu spre binele tău. Iar dacă faci rău, teme-te; căci nu în zadar poartă sabia; pentru că ea este slujitoare a lui Dumnezeu şi răzbunătoare a mîniei Lui, asupra celui ce săvîrşeşte răul” (Romani 13, 3-4).  
În concluzie, Biserica şi Statul, conştiinţa religioasă şi conştiinţa cetăţenească, morala individuală şi dreptul public, justiţia divină şi justiţia omenească, oricîte puncte de tangenţă ar avea (şi nu se poate să nu aibă), nu se confundă şi nu se substituie reciproc.  Iar sfinţii n-au să se pronunţe – cu excepţia unor eventuale abateri sau abuzuri evidente ale puterii seculare – asupra legilor cetăţii/statului, aşa cum dregătorii n-au să se pronunţe asupra dogmelor bisericeşti.
O întrebare mai puţin proastă ar fi: s-a ridicat vreun Sfînt Părinte sau vreun scriitor bisericesc important din primul mileniu (cel al Bisericii nedespărţite şi al apogeului imperial al creştinismului) împotriva pedepsei cu moartea, socotind-o un abuz necreştin al puterii seculare? Iarăşi se pare că nu. Spre nemîngîierea “umanitariştilor” contemporani, Părinţii tac şi ei asupra pedepsei cu moartea, ca şi Hristos, Evangheliştii şi Apostolii. Şi e de presupus că din aceleaşi considerente.

Ca să nu mă lungesc mai mult decît e cazul, conchid că nimeni nu ne împiedică să perorăm, dacă ţinem cu tot dinadinsul, despre pedeapsa cu moartea, exprimîndu-ne acordul sau dezacordul personal[12]. Se cuvine însă să fim mai cumpăniţi în a lua creştinismul drept aliat al înclinaţiilor noastre ideologice sau sentimentale (căpătate mai degrabă în ambianţa unei modernităţi certate şi cu tradiţia, şi cu transcendenţa), acceptînd realist cel puţin două evidenţe: 1) aceea că nici o mare instanţă creştină tradiţională nu s-a pronunţat definitiv sau măcar explicit împotriva pedepsei cu moartea aplicate legal, în urma unei corecte judecăţi, de către organele abilitate ale puterii seculare şi 2) aceea că pedeapsa cu moartea a figurat constant în mai toate legislaţiile creştine timp de aproape două milenii.
Nu cumva, aşa cum se spune despre unii că sînt mai catolici decît Papa”, noi încercăm să părem mai ortodocşi decît Sfinţii? Şi nu cumva, încercînd s-o adaptăm oportunist sloganurilor actuale, sîntem ireverenţioşi faţă de propria noastră Tradiţie?


Răzvan CODRESCU  



[1] În legătură cu acest titlu atribuit diplomatic şi lui Ştefan cel Mare, ar cam fi vremea să se pună capăt unei anumite demagogii retorice, altoite pe orgoliul local: nu-i vorba de o caracterizare particulară a voievodului moldav, ci de un titlu acordat curent de papalitate în secolul XV celor care, fără să fie mari împăraţi sau regi, erau angajaţi în apărarea porţilor creştinătăţii. Înainte de Ştefan cel Mare, fuseseră numiţi athleta Christi albanezul Skanderbeg (Gergj Kastrioti: 1403-1468), de către Nicolae V, Calixt III, Pius II şi Paul II, sau Iancu de Hunedoara (Ioan Huniade: 1407-1456), de către Calixt III, acesta din urmă fiind gratificat şi cu calificativul de fortissimus (Ab unico Christi fortissimo athleta Johanne voivoda…). După Vintilă Horia (Dicţionarul papilor), lui Ştefan titlul nu i-a fost atribuit pentru prima oară de Sixt IV (Francesco della Rovere, papă între 1471 şi 1484), cum se afirmă în mod curent, ci de Pius II (Enea Silvio Piccolomini, papă între 1458 şi 1464), încă din 1463 (în contextul proiectului de cruciadă zădărnicit de moartea sa: Pînă astăzi, ceea ce îmi lipsea era o flotă. Astăzi eu voi fi cel care-i va lipsi flotei…”), cînd încă n-apucase să se ilustreze prin marile lui victorii antiotomane (suit pe tron la 1457, va obţine prima victorie împotriva turcilor în 1473, iar Sixt IV îl va numi şi el verus christianae fidei athleta după victoria de la Vaslui, din 1475), ceea ce confirmă caracterul mai degrabă formal al titlului, căruia mai tîrziu (sec. XVII) i se va asocia, generic, şi un imn religios latinesc (Athleta Christi nobilis) cu autor necunoscut (Ignotus hic et abditus/ Athleta Christi nobilis/ Serpente cum saevissimo/ Miranda gessit paelia.// Attritus hisce cautibus/ Spinis cruentus asperis/ Benedictus in terra jacens/ Coeli pererrabat choros).
[2] Legiuitorul nu intră nicidecum în contradicţie cu Decalogul: porunca a şasea opreşte crima, nu pedeapsa capitală stabilită şi aplecată legal, în urma judecăţii sau a evidenţei publice a vinovăţiei (sacrilegiu, crimă, trădare, adulter), nici legitima apărare, nici omorîrea vrăjmaşului în război. Altminteri, a-l omorî pe omorîtorul dovedit ca atare intra în însăşi logica talionului. Singurul care putea hotărî altfel era Dumnezeu (cazul Cain, care însă – nota bene – a fost unul anterior constituirii structurilor legale de judecată şi pedepsire în cadrul comunităţii omeneşti).
[3]Aţi auzit că s-a zis celor de demult: «Să nu ucizi!»; iar cine va ucide, vrednic va fi de osîndă. Eu însă vă spun vouă că oricine se mînie pe fratele său vrednic va fi de osîndă […]. Deci, dacă îţi vei aduce darul tău la altar şi acolo îţi vei aduce aminte că fratele tău are ceva împotriva ta, lasă darul tău acolo, înaintea altarului, şi mergi întîi şi împacă-te cu fratele tău şi apoi, venind, adu darul tău” (Matei 5, 21-24).
[4] Fărădelegea morală este la îndemîna oricui şi în sensul aceasta ne responsabilizează Hristos, pentru a nu cădea, făptuind-o, sub osînda divină sau umană. Legea juridică nu este însă la îndemîna oricui, ci aplicarea ei ţine de un cadru instituţional, de o judecată după reguli stricte şi de nişte judecători abilitaţi şi împuterniciţi prin consens public pentru aceasta. Judecătorul care pronunţă o sentinţă de condamnare la moarte, în urma unui proces legal, nu este de aceea asimilabil ucigaşului, nici contravenient vreunui cod moral, decît în cazul în care, dintr-un motiv sau altul, judecata nu a fost dreaptă (şi atunci va da seama, dacă nu în faţa oamenilor, în orice caz în faţa lui Dumnezeu). Ca şi duhovnicul în ordinea religioasă, judecătorul are o răspundere enormă: vai de duhovnicul care sminteşte şi vai de judecătorul care judecă strîmb!
[5] Cf. şi Fer. Augustin, Sermones (164, 14): Humanum fuit errare, diabolicum est per animositatem in errore manere. De observat că în multe coduri de legi creştine, mai vechi sau mai noi, pedeapsa cu moartea este prevăzută mai ales în cazurile de recidivă.
[6] Rostul (evit să spun: utilitatea) pedepsei cu moartea nu constă doar în sancţionarea punctuală a fărădelegii prin lege şi în eliminarea criminalului (în sens larg: ucigaş, violator, pedofil, trădător de patrie etc.) din corpul social, ci şi în descurajarea sau intimidarea altor criminali potenţiali, pe care severitatea legii (şi aplicării ei) nu se poate să nu-i infuenţeze măcar parţial. Este o constatare statistică aceea că, într-o societate dată, infracţionalitatea în general (şi criminalitatea în particular) creşte proporţional cu laxitatea sau permisivitatea cadrului legal. Cine nu ştie de altceva (fie că nu vrea, fie că nu poate), e bine – pentru el şi pentru ceilalţi – să ştie măcar de frică.
[7] Prea puţini mai conştientizează astăzi că ministru” înseamnă de fapt slujitor” (de la lat. minister, servitor”). Familia lexicală include pe ministro,-are, “a face servicii, a servi”, sau pe ministerium, “slujbă, serviciu, ajutor”.
[8] A se vedea Cuvîntul introductiv” al volumului meu Cartea îndreptărilor. O perspectivă creştină asupra politicului (Ed. Christiana, Bucureşti, 2004), text postat şi pe acest blog, sub titlul Creştinismul şi politica”.
[9] Iisus către Pilat: “N-ai avea nici o putere asupra Mea, dacă nu ţi-ar fi fost dat ţie de sus” (Ioan 19, 11).
[10] Un umanitarism” destructurant şi fundamental demagogic, dacă avem în vedere că pe fondul şi chiar în numele lui s-au comis cele mai abominabile atrocităţi revoluţionare” şi pacificatoare”, din secolul XVIII pînă în secolul XX. Secolul XX, cel mai obsedat de abolirea pedepsei cu moartea, a reuşit să fie cel mai sîngeros secol din istorie (totalizînd peste 150 de milioane de victime): două conflagraţii mondiale, revoluţia bolşevică şi „puii” ei (de la Războiul Civil din Spania la revoluţiile comuniste postbelice), lagărele de exterminare naziste, atacurile nucleare de la Hiroshima şi Nagasaki, genocidul palestinienilor în noul stat Israel, masacrele americane din Vietnam, Irak sau Serbia, recrudescenţa terorismului etc. Noi, românii, dincolo de participarea la cele două războaie mondiale, am fost martorii crimelor statului împotriva legionarilor şi crimelor legionare împotriva statului, ai genocidului comunist şi ai băii de sînge din decembrie 1989, ca să nu mai vorbim de cele peste un milion de avorturi din perioada postcomunistă, care reprezintă tot atîtea condamnări fără vină la moarte sau ucideri „civilizate”, atingînd proporţiile unui genocid naţional!
[11] Chiar şi în plan strict religios, e o certă deosebire (regretabil scăpată din vedere astăzi) între exigenţa individuală şi exigenţa comunitară. Reiau aici ceea ce am scris într-un alt context (“Sensul toleranţei”): “Toleranţa evanghelică este rodul iubirii creştine. Ea poate fi întinsă pînă la iubirea de vrăjmaşi, pînă la întoarcerea obrazului, pînă la rugăciunea pentru cei ce te răstignesc. Este o virtute şi o datorie individuală a fiecărui creştin, în împrejurări care privesc strict propria lui persoană. În astfel de cazuri, toleranţa nu este un semn de slăbiciune, cum li se va părea unora, ci unul de răb­dătoare şi jertfelnică iubire – «dezbrăcarea de sine», pen­tru Dumnezeu şi pentru semeni. Cînd însă nu mai sînt în joc interese sau valori strict individuale, ci interese sau valori comunitare, lucrurile se judecă altfel. Aşa se înţelege ges­tul lui Hristos (Care apără cu biciul Templul comunităţii) sau gestul Sfîntului Nicolae (care apără chiar şi cu palma integritatea şi puritatea comunităţii mistice a Bisericii). Aşa se înţeleg şi războiul de apărare sau naţionalismul de­fen­siv (formă firească de autoconservare comunitară), ca şi co­recţia legală în cadrul corpului social (mergînd, în cazuri extreme, chiar pînă la aplicarea pedepsei cu moar­tea)”.
[12] Dacă punctul meu de vedere personal poate interesa pe cineva, îl consemnez sintetic măcar aici, la urmă şi în subsol. Nu socotesc scandaloasă pedeapsa cu moartea din perspectiva exigenţelor creştine şi chiar consider pripită şi demagogică abolirea ei în România de după execuţia lui Nicolae şi a Elenei Ceauşescu. Actuala Constituţie interzice pedeapsa cu moartea prin art. 22/3 (după o statistică din 2009, 122 din statele lumii o interzic, iar 74 o practică, în diferite forme). Sînt conştient că pedeapsa cu moartea ar reclama, înainte de a fi eventual readoptată (cum sondajele arată că opinia publică ar fi înclinată să ceară), o reformă severă a sistemului juridic şi de ordine publică, pentru că e profund nedrept şi imoral să aplici măsuri extreme atunci cînd n-ai asigurat funcţionalitatea măsurilor curente şi independenţa reală a Justiţiei.  Dacă aceste condiţii contextuale nu pot fi îndeplinite satisfăcător, atunci e mai bine ca pedeapsa capitală să rămînă abolită.

Reprezentarea clasică a Justiţiei


UPDATE 11.01.2011:


În urma dezbaterilor pe marginea postării de mai sus, care mi-au prilejuit o reflecţie mai îndelungă şi mai aprofundată, trag încheierea că chiar dacă nu este necreştineşte ca pedeapsa cu moartea să existe (cum a şi existat de-a lungul întregii istorii creştine), totuşi este mai creştineşte ca ea să nu existe (sau, dacă există în ordinea legală, să fie aplicată cît mai rar). Altfel spus, pedeapsa cu moartea este, din punct de vedere creştin, o eventualitate admisibilă sau tolerabilă, dar în nici un caz un deziderat (şi cu atît mai puţin un ideal justiţiar). Dacă omul creştin tradiţional pare să fi fost mai puţin afectat, în planul conştiinţei şi mai ales în plan emoţional, de existenţa acestei pedepse în cetatea creştină, omul creştin de azi se arată afectat în mare măsură, iar de această sensibilitate modernă, indiferent care ar fi explicaţia ei, trebuie ţinut cont, căci ea reprezintă, vrînd-nevrînd, măsura curentă a trăirii creştine. Prin urmare, dacă discuţia, pe acest blog, a început cu "o invitaţie la realism" (în ordinea diacronică şi principială), ea se vede nevoită să se încheie cu o altă "invitaţie la realism" (în ordinea sincronică şi aplicativă). În aceste condiţii, am găsit de cuviinţă să modific nota finală (12) din textul meu, în care declarasem iniţial că aş opta pentru reintroducerea pedepsei cu moartea în România coruptă şi haotizată a începutului de veac şi de mileniu. În stadiul meu actual de cumpănire interioară, nici n-aş vota, la o adică, împotriva ei, ci pur şi simplu… m-aş abţine. Nu exclud însă posibilitatea ca, desăvîrşindu-mă treptat şi eu duhovniceşte, ca alţii, să ajung, într-un stadiu viitor, chiar la disponibilitatea de a vota împotrivă.  (Răzvan Codrescu)

120 de comentarii:

  1. Singura problemă, zic eu, a pedepsei cu moartea ar fi posibilitatea greșitei (nu mai vorbesc de cea a răuvoitoarei) judecăți. În rest sunt total de acord cu tine, Răzvane, dacă asta contează vreun pic.
    Se sparie gândul doar, insist, asupra celor judecați greșit și a căror nevinovăție dovedită post-mortem, sau chiar și nedovedită, negreşit îmi încrețește pielea.
    Aici aş fi de acord cu recidivele, categoric, dar nu neapărat și cu crimele economice, mai ales că sunt destul de greu de încercuit.
    Revenind la cazul concret al Ceauşeştilor, de la care bănuiesc că a începe periodic discuția - aia a fost crimă pentru simplu motiv că nu a existat o judecată!
    Că o meritau sau nu, aici e altă chestiune. Aşa cum s-a făcut, nu o meritau!
    Şi dau exemplul ăsta și pentru a configura un hotar discuţiei.
    Ştiu că mulţi i-ar vrea pe creştini ca nişte miei la tăiere şi e trist că în capcana asta cad mulţi dintre cei stăruitori în ortodoxie, că de duşmanii noştri nu mă mir.
    Dar ortodoxia nu înseamnă numai pustnicie şi e minunat că e aşa. Ortodoxia e in lume, e şi în lume, sau mai ales în lume, cum vreți s-o luaţi. Şi în lume e şi sabie. Nu-i rău să fie, numai să fie dreaptă.

    RăspundețiȘtergere
  2. roblema erorii judiciare e una într-adevăr extrem de grea. Sigur că toate cele omeneşti stau sub riscul erorii, numai că în acest caz eroarea nu mai poate fi îndreptată propriu-zis, pentru că pe cel mort nu-l mai poţi învia. Sigur că e răspunderea cumplită a judecătorului, dar viaţa respectivă rămîne luată, iar acest lucru nu poate fi trecut cu vederea. Tocmai de aceea spuneam, în nota finală, că eventuala reintroducere a pedepsei cu moartea ar impune în prealabil măsuri extrem de complexe, pentru a se reduce la minimum posibilitatea abuzului sau erorii. Dar chiar şi astfel, o marjă de risc rămîne.
    Eu am circumscris o problemă, dar nu am pretenţia de a o fi rezolvat, nici dorinţa de a mă preface cu tot dinadinsul într-un "fan" şi într-un "propagandist" al pedepsei cu moartea.
    Cert este că problema a existat tot timpul şi că totuşi conştiinţa creştină a trăit cu acest risc dur, care ţine de nedesăvîrşirea omului istoric.
    Poate se va fi gîndit că eroarea (abuzul) e totuşi excepţie, nu regulă, şi că ceea ce se cîştigă e mai mult decît ceea ce se poate pierde. Poate se va fi gîndit că viaţa (destinul) fiinţei umane nu se reduce la "veleatul" lumesc şi că Dumnezeu are grijă să îndrepte în eternitate ceea ce noi stricăm sau greşim în veac. "Ascunse sînt căile Domnului", Care dacă îngăduie răul, nu-l îngăduie fără un rost (care nouă adeseori ne scapă) şi în funcţie de care probabil că multe se definesc în complexa Lui iconomie (mă gîndesc, printre altele, la partea finală a Fericirilor enumerate de Hristos).
    Problema rămîne deschisă şi m-aş bucura să aflu şi alte păreri, oricît de incomode, pentru că "invitaţia la realism" mi-o fac tot timpul şi mie însumi, ştiind bine că mereu ne scapă cîte ceva şi că nimic nu-i simplu pe lume.
    Iar dacă cineva are o întrebare sau un răspuns, ele nu trebuie adresate dreptăţii sau nedreptăţii mele (căci nu eu, prăpăditul, sînt miza), ci istoriei bimilenare a creştinismului, pe care avem datoria să ne-o asumăm şi s-o înţelegem corect, dincolo de poncifurile modernităţii.

    RăspundețiȘtergere
  3. Pedeapsa cu moarte nu este un ideal, cu numai o necesitate dureroasa. Ca si crestini, il putem iubi pe criminal ca pe un frate nenorocit, ne putem ruga pentru el, dar trebuie sa si pazim lumea de faptele lui si sa dam prin pedepsirea lui un exemplu. Sa il pedepsim exemplar pentru faptele lui monstruoase, dar sa ne rugam la Dumnezeu pentru sufletul lui chinuit: asta zic eu ca este atitdinea crestineasca fata de criminalul inrait.

    Pr. Nicolae

    RăspundețiȘtergere
  4. Carol al II-lea a desfiintat vechea Constitutie in 1938, iar constitutia lui a fost plebliscitata public, nu prin vot secret. Doar 5000 de romani au avut curajul sa voteze impotriva Constitutiei! Printre acestia a fost si Mircea Vulcanescu, care a argumentat ca este impotriva pedepsei cu moartea introdusa in Constitutie. Pentru ca avea un post de ministru si fiind mereu sincer cu el insusi, si-a dat demisia, neacceptata de Carol, chiar daca atitudinea lui insemna sfidarea monarhului. Si eu as fi semnat impotriva acelei constitutii, tocmai din acelasi motiv.
    De ce sa taiem posibilitatea pocaintei unui criminal? Cine suntem noi? Ati vazut si voi, cred, apelurile dramatice ale condamnatilor din SUA (care este cand bestelita de ortodocsi, cand luata ca norma de civilizatie crestina...). Sigur ca sunt complet impotriva condamnarii unui om care isi apara familia si casa cu tarie, care poate merge pana la suprimarea agresorului. Sau sa condamni politistul care face uz de arma, chiar daca nu este in legitima aparare, ci doar apara viata cuiva sau proprietatea. Insa aici este altceva. Sa omori un om pe care-l ții in puscarie, indiferent pentru ce motiv, nu mi se pare decat o prelungire a mentalitatii talionice.

    RăspundețiȘtergere
  5. Îmi pare rău că trebuie să ţi-o spun, Iuliane, dar readuci cu graţie discuţia exact în fundătura din care am încercat s-o scot: cea a gloselor strict personale, de cumsecădenie abstractă. Sigur că poţi să nu accepţi invitaţia mea la realism, dar totuşi ce ne facem cu realitatea că pedeapsa cu moartea a fost aplicată constant de-a lungul întregii istorii creştine şi nici o instanţă teologică şi bisericească n-a protestat în acest sens pînă în "stupidul secol al XIX-lea" (L. Daudet)?
    Scrii: "De ce să tăiem posibilitatea pocăinţei unui criminal? Cine sîntem noi?".
    Dar nu e vorba de nici un noi, pentru că nu eu, tu, Claudiu sau mai ştiu eu cine, ca persoane particulare, hotărîm şi executăm pedepse capitale (Doamne fereşte!), ci Justiţia - adică o instanţă supraindividuală, îngăduită explicit de Revelaţa divină şi împuternicită de societate în folosul binelui obştesc, care judecă după norme (legi) precise şi obiective - cu ochii legaţi (deci principial nepărtinitoare), cu balanţa într-o mînă (deci principial drept cumpănitoare) şi cu sabia în cealaltă (deci principial autorizată să păzească şi să aplice dreptatea fără cruţare).
    Pe un criminal în serie, bunăoară, îl osîndesc de fapt propriile lui fapte, nu un ins sau altul, creştin sau necreştin. Prin "braţul Justiţiei", pe unul ca acesta "îl bate" Dumnezeu Însuşi (vezi Romani, cap. 13).
    Genul acesta melodramatic de a te frămînta că a fost privat un Rîmaru de "posibilitatea pocăinţei" mi se pare de un romantism şi de un idealism demne de o cauză mai bună. Dacă cei 7 copii ai tăi ar fi violaţi de o brută pedofilă, nu cred că te-ai mai încurca în acelaşi soi de scrupule. Iar bruta pedofilă care ţi-a violat copiii ar ieşi din închisoare înainte de termen, pentru "bună purtare", şi mai degrabă decît să se pocăiască, ar mai viola alţi 7 copii, dîndu-le curaj şi altor pedofili să-şi exercite nestresaţi monstruozităţile, ştiind că prin aceasta nu-şi riscă viaţa, ci doar o libertate care de multe ori le e mai incomodă decît statul într-o închisoare cu paturi moi şi calde, cu trei mese pe zi şi cu televizor.
    (În ce-l priveşte pe Mircea Vulcănescu, treaba lui ce credea şi cum a procedat ÎN CONTEXTUL RESPECTIV, despre care ar fi multe de spus: nu văd însă de ce cazul lui particular ar fi mai "normativ" decît o realitate pancreştină de două mii de ani!)

    RăspundețiȘtergere
  6. Mai întîi ,,La mulți ani, domnule Codrescu!”.

    Dintru început vă spun că sunt de dreptatea/partea domnilor Claudiu Tărziu și Iulian Capsali. Iar textul dumneavoastră cu toate nuanțele pe care le conține, conduce spre o direcție anume care nu știu cui îi slujește mai bine și nu concordă întru totul duhului Evangheliei chiar dacă textul are pretenția să posede realismul și obiectivitatea istorică.Iar eu, nu sunt romantică în ceea ce privește istoria creștinismului.Mă rezum aici doar la o obiecție.
    Spuneți:
    ,,O întrebare mai puţin proastă ar fi: s-a ridicat vreun Sfînt Părinte sau vreun scriitor bisericesc important din primul mileniu (cel al Bisericii nedespărţite şi al apogeului imperial al creştinismului) împotriva pedepsei cu moartea, socotind-o un abuz necreştin al puterii seculare? Iarăşi se pare că nu. Spre nemîngîierea “umanitariştilor” contemporani, Părinţii tac şi ei asupra pedepsei cu moartea, ca şi Hristos, Evangheliştii şi Apostolii. Şi e de presupus că din aceleaşi considerente.”

    Numai citind și cunoscînd măcar în parte viața și operele Sf. Ioan Gură de Aur, cunoaștem, luăm aminte la poziția sa fermă și fără dubii împotriva legii pedepsirii cu moartea în imperiul și de către puterea acelei vremi. Este suficient să vă aduc aminte celebrul caz al lui Eutropius –adevăratul stăpîn al Imperiului Bizantin-un fel de prim ministru al vremii, el însuși promulgînd o lege care desființa dreptul Bisericii de a oferi azil celor condamnați la moarte, drept pe care îl dădu-se Dumnezeu încă din timpul Vechiului Testament Templului și orașelor de refugiu al condamnaților la moarte și nu numai.Culmea, însuși Eutropius va cădea mai tîrziu sub incidența propriei sale legi.Eutropius, un ucigaș care avea pe conștiință mii de crime, primește azil și este apărat/sprijinit de Sf. Ioan Gură de Aur împotriva dreptății omenești ce i se cerea, a voinței poporului, a oștirii revoltate și chiar împotriva împăratului Arcadius și împărătesei Eudoxia. Un risc deloc nesemnificativ asumat de ierarh în fața acestora. Această poziție clară contra pedepsirii la moarte a lui Eutropius îi va aduce mai tîrziu exilul și moartea Sfîntului Ioan Gură de Aur. Pentru că sfîntul acesta mare, a iubit mai mult legea dumnezeiască decît legea omenească atunci cînd aceasta stătea împotriva legii dumnezeiești- căreia nu i s-a supus în acest caz, cu toată puterea cuvîntului său.(episod descris în amănunte de Virgil Gheorghiu în cartea sa ,,Gură de Aur, Atletul lui Hristos, trad. Maria Cornelia Ică jr, Ed. Deisis, Sibiu, 2004).Mai mult, despre ucidere același sfînt vorbește în ale sale Omilii la Ev. de la Matei, cap. V, versetul 21 din această Evanghelie.

    RăspundețiȘtergere
  7. Nu cred ca am fost bine inteles, iar tu, draga Razvane, chiar introduci discutia in prezumtii sentimentalo-melodramatice, implicandu-mi copiii intr-o posibila agresiune sexuala(!?) Hai, nu exagera, rogu-te... Nu cred ca ni se poate intampla nimic rau fara voia Domnului, care ne stie fiecare fir de par din crestet. Si cred ca am fost destul de limpede in ce am scris. Sunt pentru pedepse drastice, nu pentru omorarea celui care a fost prins sau s-a predat, indiferent de crima. Ca sistemul greseste si pune in libertate oameni vinovati de atrocitati, nu este vina lor, ci a sistemului. De asemenea, nu cred ca in razboi trebuie sa-ti gadili adversarul cu teva pustii dupa ureche. Razboi este si in cadrul serviciilor secrete,deci nici aici nu cred in pacifism. Fii sigur ca nu as putea sa-mi las familia fara aparare in cazuri extreme. Nu am spus niciodata ca «n-avem dreptul să luăm viaţa în nici o ocazie». Este vorba de alt registru, acela in care esti raspunzator pentru altii. Insa...

    Hristos a venit sa implineasca Legea si sa o renasca in cu totul alt duh. Spui: "Nimeni nu vrea moartea păcătosului, dar nici proliferarea inacceptabilă sau peste orice limită a crimei şi depravării umane." Pai ori vrem ca sa nu moara pacatosul, ori vrem sa-l suprimam. Una din doua. Vreau o singura vorba, una singura, a lui Hristos, in care sa vorbeasca despre razbunarea pacatului. El a pus la loc urechea lui Malhus, taiata de Simon Petru:
    "Dar Iisus, răspunzând, a zis: Lăsaţi, până aici. Şi atingându-Se de urechea lui l-a vindecat."(Luca 22:51) Deci: pana aici!

    Daca tot fantazam, nu as vrea sa te vad prada justitiei unui Apologeticum, de ex, care se indreptateste sa vada sange peste tot in numele dreptei credinte. Pur si simplu, nu cred in astfel de ortodoxie...

    RăspundețiȘtergere
  8. Pentru Corina Negreanu:

    Nu vă zgîrciţi, daţi aici citatele din Sf. Ioan Gură de Aur, spre lămurirea tuturor!
    Pe de altă parte, nu văd de ce-mi imputaţi mie "neconcordanţa întru totul cu duhul Evangheliei", iar nu istoriei creştine care a practicat constant pedeapsa cu moartea, părînd, în mod cu totul curios, a nu se fi sinchisit în nici un fel de cazul invocat de dvs.!
    Continuă să mi se pară cel puţin straniu acest refuz repetat al evidenţei istorice!
    Dacă accept poziţia dvs. (şi a prietenilor Târziu şi Capsali), atunci cugetul drept mă obligă să conchid că tot creştinismul istoric, cu multiplele lui ipostaze politice şi juridice, s-a aflat într-o eroare mai mult sau mai puţin deliberată, fiind o farsă generală străină de duhul evanghelic, cel puţin pînă la noi, iluminaţii şi virtuoşii vremurilor de pe urmă!
    Chiar v-aţi asuma o astfel de concluzie, care rezultă strict din fronda dvs. cu tradiţia?

    RăspundețiȘtergere
  9. Stimate D-le Razvan Codrescu,

    afirmati ca detinutii au parte in inchisoare de "paturi moi şi calde, cu trei mese pe zi şi cu televizor." Ati fost vreodata intr-o inchisoare din Romania sa vedeti in ce conditii se traieste acolo? Desigur, exista inchisori "de protocol", unde sunt dusi de ochii lumii alde Vantu si Dan Diaconescu... Dar cele mai multe sunt niste inchisori ramase, ca nivel de comfort, la conditiile de incarcerare de pe vremea comunistilor.

    Datorita unor imprejurari legate de profesie am fost in mai multe inchisori din tara, atat de barbati cat si de femei, printre acestea numarandu-se cea de maxima siguranta de la Craiova. Am vizitat acolo "fortul", unde sunt inchisi vietasii si da, Ramaru, printre altii. Cei mai periculosi dintre ei, recidivstii si criminalii in serie stau in celule de 2/2 mp. Cate doi sau chiar cate 4 intr-o celula. Inchisoarea este supraaglomerata si conditiile de trai, plus pericolul convieturii in comun cu oameni care nu rareori o iau razna, fac din acel loc iadul pe pamant. Acolo este "scrasnirea dintilor".

    Credeti-ma ca, in atare conditii, inchisoarea pe viata este cea mai cumplita pedeapsa posibila, in comparatie cu pedeapsa cu moartea, care, pentru vietasii cu care am stat eu de vorba, ar fi fost o eliberare. Nu e de mirare ca multi incearca sa se sinucida. Taierile cu lama, automutilarile sunt acolo o practica frecventa.

    RăspundețiȘtergere
  10. @Corina
    "...Pentru că sfîntul acesta mare, a iubit mai mult legea dumnezeiască decît legea omenească atunci cînd aceasta stătea împotriva legii dumnezeiești..."

    Un simpatizant fara poza.

    P.S. Este totusi o condradictie intre "La Multi Ani" si " Nu stiu cui slujeste".
    Si dl.Codrescu v-ar putea intreba acelasi lucru, dar nu o va face: :"Cui slujeste acest comentariu al dvs."
    Pentru ca in fapt, chiar ati raspuns prin citatul de mai sus.
    De indus,ati indus, dar nu o intrebare ci o judecata.
    Si apoi depinde ce intelegeti prin romantica... sper ca nu asa cum il considera Cristoiu pe Codreanu.
    Iar romantic si pagan era si Eminescu.

    RăspundețiȘtergere
  11. Ultimul comentariu, referitor la conditiile din inchisorile noastre, este un binevenit apel la realism. Pentru ca subiectul este fara miza si incingerile polemice de aici sunt fara rost.
    Si daca pedeapsa cu moartea este compatibila cu invatatura Bisericii, si daca nu e, e absolut irelevant pentru zilele noastre. Nu de aici o sa vina nici prabusirea noastra, nici mantuirea.

    Acum, dle Codrescu, ati trecut totusi mult prea pe repede inante peste exemplul cu Sf. Ioan Gura de Aur si peste prescriptiile vechitestamentare care acordau o ultima sansa condamnatilor la moarte prin refugiul in cetati special desemnate.

    In ceea ce priveste raportarea Mantuitorului la pedeapsa cu moartea, aceasta poate fi pusa pe acelasi palier cu atitudinea sa fata de sclavie. Este ceva concret in Evanghelii despre sclavie? Nu, evident. Asta inseamna ca erau pentru scalvie? Evident, nu. Dar asta inseamna oare ca Apostolii incercau sa darame ordinea sociala institutionalizata a Imperiului Roman? Iarasi nu! Pur si simplu crestinismul chiar a schimbat relatiile din interior, deoarece crestinismul niciodata nu a incercat sa rezolve probleme prin sistem, proceduri, masuri, ci prin OM, adica prin schimbarea omului.

    Iarasi, este prea mult minimalizata diferenta intre ortodoxie si catolicism. Totusi, Inchizitia este efectul unei erori de gandire (ca doar asta este erezia), iar cand vorbim despre lucrurile ultime (mantuirea), erorile de gandire provoaca efecte dezastruoase.

    Faptul ca exista practici istorice nu spune foarte multe despre crestinism in sens doctrinar. Istoric nu inseamna, evident, normativ. Inseamna doar atat, ce a fost in istorie. Adica, stati putin, dvs va asteptati sa gasiti istorie a omenirii care sa corespunda Evangheliei? Cred ca abia aici ne-am afla in plin idealism abstract... Se pot gasi momente mai bune sau mai rele, dar intotdeauna tarate de marca timpului istoric in care evenimentul se desfasoara.

    DAR.

    Exista o dreptate in aceasta expunere. Doar ce imi aduc aminte de Tolstoi si de devierea sa extrema de la Biserica. Tolstoi a contestat nu doar pedeapsa penala, ci sistemul juridic in sine, statul in sine, pana la urma... Asadar, e drept ca se pot gasi, in unele atitudini anti-statale, devieri grave de la invatatura Bisericii.
    Totusi, nu pare a fi cazul aici, cu pedeapsa cu moartea.

    RăspundețiȘtergere
  12. Lui Iulian Capsali (şi nu numai):

    E limpede că una vorbim şi başca ne înţelegem!
    Eu nu mi-am propus să fac cu tot dinadinsul apologia pedepsei cu moartea (am, credeţi-mă, multe alte priorităţi), ci mi-am pus o problemă şi am căutat să văd ce găsesc cu privire la ea în cărţile sfinte, în istoria şi în tradiţia religiei mele. Atît. Iar ceea ce am găsit, am expus în text.
    În numele lui Dumnezeu, fraţilor şi surorilor: nu eu am inventat pedeapsa cu moartea, nu eu am practicat-o timp de două mii de ani, de la Răsărit pînă la Apus, ci creştinismul pe care îl invocaţi acum cu obstinaţie ca să dovediţi că pedeapsa cu moartea ar fi străină de duhul lui!!!
    E un paradox pe care nu-l puteţi rezolva trăgîndu-mă pe mine de urechi, nici aglomerînd la nesfîrşit un şir monoton de păreri strict personale, nici refuzînd cu indispoziţie discuţia sau deviind-o spre amănunte futile (cum se trăieşte în penitenciarele din România, de pildă).
    Iar dacă vreţi să discutaţi cu adevărat textul meu (mai degrabă decît comentariile), atunci făceţi-o punctual, arătîndu-mi loc cu loc unde şi de ce greşesc sau mint, opunînd citatelor, exemplelor şi raţionamentelor mele citatele, exemplelele şi raţionamentele pe care le socotiţi contrazicătoare şi girate de autorităţi indiscutabile!
    Altfel ne aflăm în treabă şi pierdem timpul degeaba, riscînd să ne mai şi smintim.

    RăspundețiȘtergere
  13. Pazea! Comentariu kilometric!
    Este interesant articolul dumneavoastra si este bine ca ati scos in evidenta riscul anumitor tendinte de a transforma crestinismul in pacifisim sau umanism. Cu toate acestea, mi se pare ca situatia e mai complexa atat pe plan istoric cat si pe plan etic. Intai de toate, teologic vorbind, religia crestina s-a intrupat numai in Biserica, nu in Imperiul Bizantin sau in Principatele Romane. Ca a iradiat (social) in afara e adevarat, dar a facut-o dupa masura puterii acelor societati de a primi harul Duhului Sfant. Intr-un mod asemanator cu cazul Vechiului Testament, cand Moise dadea porunci pe masura inversunarii inimii evreilor, nu putem reduce crestinismul la realitatile medievale datorita faptului ca atat au fost in stare medievalii sa asimileze, practic, din crestinism. Daca pe de o parte caderea a condamnat istoria la violenta, marea minune a crestinismului si marea povara pe care ne-a lasat-o Dumnezeul rastignit este aceea ca faptul intruparii se petrece intr-o alta ordine a lucrurilor, o ordine a pacii dumnezeiesti care erupe miraculos intr-o istorie definita de violenta, condamnad-o irevocabil in substanta ei ultima si inaugurand o noua istorie.

    Alexandru Racu

    RăspundețiȘtergere
  14. Nu putem lega Biserica ombilical de societatea medievala, ba mai mult (iar aici, marturisesc, sunt un pic soloviovian), Biserica are dreptul sa vada in anumite aspecte ale modernitatii rodul propriului ei ferment istoric de substanta crestina, in conditiile in care acea modernitate isi aroga in mod arogant un patent care nu-i apartine de fapt. Evident, nu vorbesc de toate aspectele modernitatii si in niciun caz de principiile modernitatii. Dar la rigoare, mergand pe linia Fericitului Augustin, Biserica iradiaza in afara ei atunci ca si acum, dar Cetatea lui Dumnezeu nu se confunda cu nicio cetate omeneasca si nici nu i se poate lega vreo piatra de moara istorica de gat. Din acest punct de vedere, riscul de a inhama Biserica la cauza democratizarii globale este la fel de mare ca riscul de a o condamna la necrestineasca regresiune in numele unei ordini politice cu care Biserica a coabitat doar, la fel cum coabiteaza doar acum cu democratia liberala.

    Alexandru Racu

    RăspundețiȘtergere
  15. In plus, Ivan cel Groaznic a fost un tiran care a persecutat Biserica, pe cand Sfantul Vladimir care i-a crestinat pe rusi a abolit pedeapsa cu moartea in secolul al X-lea (si in multe faze ale istoriei rusesti, inclusiv in secolul al XIX-lea, pedeapsa cu moartea a fost aproape absenta)! De notat intr-adevar ca episcopii greci i-au spus Sfantului Vladimir sa o ia mai usor, amintindu-i faptul conform caruia ca si suveran, are datoria (pe care o mentionati si dumneavoastra) de a apara ordinea sociala. Apoi mai sunt si fii lui Vladimir, Boris si Gleb (si ei canonizati), purtatorii de patimi, care au ales sa piarda mai degraba coroana decat sa se opuna prin violenta uzurpatorului. Apoi il avem si pe panslavistul Dostoievski care (urmand de altfel lui Homiakov si parintilor slavofilismului) respingea pedeapsa cu moartea in timp ce iluministul Immanuel Kant o apara iar Robespierre a ridicat-o la rang de mare arta; acelasi Dostoievski care aborda razboiul de la 1877 intr-o retorica care, paradoxal, din multe puncte de vedere, semana mai degraba cu interventionismul umanitarist american de facutra recenta decat cu cruciada medievala. In fine, o serie de exemple pe care le dati (Tepes, Mihai Viteazul, interbelicii de culoare verde care, dupa cum rezulta din cele subliniate de Iulian Capsali, manifestau o atitudine radical opusa atitudinii unui Mircea Vulcanescu care le era contemporan) nu au fost asumate de Biserica prin canonizare iar, in cazul lui Stefan, el nu e sfant in niciun caz pentru varsarea de sange nevinovat (asa cum nici David nu e sfant pentru uciderea si curvia pe care le-a savarsit) ci este sfant in ciuda faptului cu pricina (nu poti fi sfant daca nu te pocaiesti de varsarea de sange nevinovat, ergo, daca Stefan este sfant desi a varsat sange nevinovat, inseamna ca s-a pocait de varsarea de sange nevinovat). Daca lucrurile stau chiar asa. Deaorece nu e deloc clar ca boierii aceia erau de fapt nevinovati.

    Alexandru Racu

    RăspundețiȘtergere
  16. In alta ordine de idei, se cuvine sa nu-l transformam pe Iisus Hristos intr-un precursor al lui John Lennon, si sa pastram, ortodox, Vechiul Testament ca parte integrala a revelatiei (in raspar cu tendintele marcionismului de ieri si de azi, care deseori se impaca bine cu antisemitismul, inclusiv cu versiunile sale criminale). Dar mi se pare complet deplasat sa luam Evul Mediu la pachet, in frunte cu Ivan cel Groaznic, si sa zicem : iata intruparea! Cine se leapada de ea nu e bun crestin! Ca sa nu mai zic ca lucrurile iar se complica atunci cand trecem de la regimul teologico-politic al Evului Mediu la regimul teologico-politic al statului national care, incepand din secolul XIX este fie secular, fie neopagan, fie se preteaza la intersectari abjecte ale crucii cu svastica (am sa revin pe subiectul acesta intr-un lung articol care va aparea in Convorbiri Literare) care merg uneori pana la teoretizarea rasismului duhovnicesc, asa cum o facea recent un anonim pe blogul dumneavoastra. Individul chiar a reusit sa-mi intoarca stomacul pe dos (a se vedea ultimele postari de la « Cazul Iorga »), motiv pentru care, in plin post al Craciunului, nu am mai gasit puterea de a replica.

    Alexandru Racu

    RăspundețiȘtergere
  17. Este adevarat, pedeapsa cu moartea, facuta cu dreapta judecata, nu a fost niciodata respinsa in mod explicit in Vechiul Testament sau in Noul Testament (in acest sens trebuie interpretata afirmatia Sfantului Filaret), desi episodul cu femeia adultera reprezinta o demascare a ipocriziei inerente justitiei omenesti. Oricum, in masura in care a fost sau mai este necesara, pedeapsa cu moartea este doar un rau necesar (necesar datorita pacatelor noastre ale tuturor) menit sa previna un rau mai mare : anomia si anarhia sociala. Chestiunea pedepsei cu moartea (chestiunea razboiului de aparare este cat se poate de clara) a fost o chestiune pe care Biserica nu a dogmatizat-o niciodata, la fel cum raportul practic dintre crestinism si violenta, dintre istoria transfigurata si istoria netransfigurata care persista inca si va persista pana la Apocalipsa, a fost si ramane o tema de discutie. Biserica Ortodoxa Rusa intr-un text de doctrina sociala redactat in anul 2000 afirma ca abolirea pedepsei cu moartea reprezinta un motiv de bucurie pentru crestini, dat fiind faptul ca i se ofera ocazia criminalului sa se pocaiasca. Sinodul Rus spune ca se bucura de abolirea ei dar ca respinge incercarea de impunere a abolirii prin presiuni internationale. Abolirea trebuie sa izvorasca, spun ierarhii, in masura in care se poate, din libera convingere a fiecarei societati in parte.

    Alexandru Racu

    RăspundețiȘtergere
  18. Mai mult, daca il luam pe Michel Foucault in "A Supraveghea si a Pedpesi", intelegem faptul ca brutalitatea pedepselor si executiilor medievale se datora in primul rand faptului ca aveai un stat mic si slab care isi impunea autoritatea prin spectacolul violentei care baga frica legii in oameni. Acum, in multe locuri s-a abolit pedeapsa cu moartea (cazul american e ceva mai complex) datorita faptului ca ai un stat cu o putere enorma, facilitata de noile tehnologii, care nu mai are nevoie sa sperie populatia cu executii sangeroase pentru a o controla. Acum (inca nu, dar ne apropiem) ti se pune cip in cap, camera de luat vederi in casa, frome mult mai sinistre de dominatie (si mult mai eficiente) decat formele medievale. Guvernarea prin violenta (fatisa sau mascata) este consecinta inevitabila a degenerarii morale a unei societati. Dar asta-i treaba statului. Treaba Bisericii nu este aceea de a reforma guvernul sau de a-l conserva (« medievaliza »). Misiunea ei tine strict de propovaduirea Evangheliei. In masura in care Biserica isi indeplineste misiunea si e ascultata, si chestiunea pedeapsei cu moartea devine din ce in ce mai mult o chestiune superflua.

    Alexandru Racu

    RăspundețiȘtergere
  19. Personal, eu nu sunt de acord cu pedeapsa cu moartea. Intai de toate datorita imposibilitatii de a elimina in mod complet posibilitatea erorii judiciare. Eu cred ca Dumnezeu face dreptate la judecata, dar personal nu pot sa-mi asum riscul de a condamna un om nevinovat atata timp cat exista mijloace alternative, nontotalitare, de a mentine securitatea societatii. Si sincer sa fiu, in afara ipotezei colapsului social, chiar nu vad rostul pedepsei cu moartea. De ce? Ca sa ma razbun? Nu se razbuna oricum Dumnezeu daca e sa se razbune? Oricum ar fi, daca e sa pun in balanta riscul de a omori un om nevinovat, cu condamnarea pe viata a tuturor celor vinovati, optez fara niciun fel de discutie pentru cea de-a doua varianta.

    Alexandru Racu

    RăspundețiȘtergere
  20. Apoi, nu sunt de acord datorita adevarului moral ultim care rezulta din episodul cu femeia adultera si din intreaga invatatura crestina : pacatosi suntem cu totii si, legati fiind prin natura noastra sociala, avem fiecare partea noastra de vina atunci cand e vorba de o crima. Vina criminalului e doar ce iese la suprafata. In spatele ei se ascunde familia, Biserica, scoala, cartierul, noi toti, cei care n-am stiut sa-l pazim la timp pe omul respectiv de ispitele care l-au dus unde l-au dus, sau, mai mult, care l-am ispitit noi insine prin propriile noastre pacate si prin contributia activa la sporirea cantitatii de rau din lume. La fel cum suntem toti liberi, suntem si toti vinovati. Si noi si criminalul. Ca sa dau doar un exemplu, cati dintre cei care cer pedeapsa cu moartea pentru pedofili nu tolereaza (daca nu cumva nu sunt chiar si consumatori) industria pornografica in societatea lor, sub pretextul « libertatii de alegere », industrie care e vinovata in cea mai mare masura de epidemia de dezaxati sexuali cu care se confrunta societatea noastra?
    Pe de alta parte, pot sa ii inteleg pe cei care vor sa-l omoare pe cel care le-a nenororcit viata ucigandu-le copilul, sotia, etc. E foarte posibil ca si eu sa reactionez la fel intr-un astfel de caz. Dar la rece nu pot sa gandesc asa.

    Alexandru Racu

    RăspundețiȘtergere
  21. La multi ani, d-le Codrescu!
    Am inceput anul cu bine, "Cu moartea pre moarte calcand".
    Parerea mea nu este importanta insa nu ma pot abtine sa afirm ca in aceasta chestiune sunt de acord cu dvs.

    RăspundețiȘtergere
  22. D-le Codrescu,

    Mirona pare ca va contrazice si in fapt va da dreptate.
    Inchisoarea pe viata este mai cruda decat pedeapsa cu moartea.
    Oamenii sunt indemnati sa se sinucida in numele "umanismului ortodox", care nu poate condamna la moarte, nici cu dreapta judecata (!?)
    Cred ca ati uitat sa mentionati ca acei oameni condamnati la moarte erau spovediti si impartasiti, daca doreau.
    Faptul ca acum s-a ajuns unde s-a ajuns, respecatand "dorinta lui Dumnezeu in indreptarea pacatosului", denota un singur lucru pe care l-ati subliniat daja, si anume la o ABERATIE : Ca Dumnezeu isi lasa propria creatie in voia sortii (diavolului) si ne vrea pe toti sfinti.
    Se uita ca sfintii, atunci cand traiau, nu aveau trufia de a sta in fata dusmanului cand acesta era mai puternic si sa zica ca astfel dandu-si viata vor ajunge in Rai!
    A-l iubi/ierta pe diavol (si el este creatia lui Dumnezue, nu-i asa? )este iarasi o trufie !
    Si cand diavolul a pus stapanire pe un om , a veni tu un muritor si a-l cruta este iarasi o sminteala.
    A iti da viata unui criminal, dement (nu neaparat nemijlocit) etc., crezand ca vei ajunge sfant, placut lui Dumnezeu, erou, sau a-l cruta la nesfarsit in numele lui Hristos, este un pacat de moarte.

    V-ati asumat o misiune foarte grea,avand in vedere ca si Ortodoxia, mai ales cea romaneasca, a ajuns "politic corecta".
    Dl. Capsali ar fi si mai intrigat daca l-ati intreba despre religia sotiei dansului.

    Dar numai Hristos sa fie de partea dvs. si...ar fi suficient :-)
    Nu as vrea sa il banuiesc pe dl. Capsali de rea vointa si nici pe ceilalti comentatori.
    In fapt sunt convins ca sunt de buna credinta.
    Dar, a contesta o istorie de 2000 de ani, a contrapune texte din Evanghelii, a lasa sa se inteleaga ca Sf. Ioan Gura de Aur este "mai ortodox" decat Sfantul Filaret (cine sunt "ganditorii" acestor idei pe acest blog nu comentam), nu denota decat o neintelegere , din pacate profunda, a credintei ortodoxe si adaptarea ei tot mai subtila la umanismul in slujba omului, daca se poate spune asa.
    Eu zic ca respectand logica celor care scriu mai sus, inclusiv a d-lui Capsali, ar fi cazul sa ne lasam cu totul in voia lui Dumnezeu si cand vom ajunge "acolo" vom vedea.
    Sincer, nu sunt de partea d-lui Capsali si nici a dvs.
    Aici nu este "un dat cu presupusu'".
    Cand un criminal, un hot, un tradator de tara, iti distruge familia, tara, credinta, a nu-l judeca si condamna la moarte (trupeasca nu-i asa , d-le Capsali ?) insemna a crede ca Dumnezeu le rezolva pe toate si noi nu mai avem altceva de facut decat sa "ii tinem in puscarii pe banii nostri pe toti nenorocitii pentru a se sinucide, eventual".
    Unii sunt de partea lui Capsali si altii a lui Codrescu.
    Unii citeaza dintr-un sfant, altii din altul.
    Stimabililor, daca am ajuns (si am ajuns) sa-l contrapunem pe Sf. Ioan Gura de Aur, cu Sf. Filaret, fara sa intelegem contextele total diferite ale faptelor si scrierilor lor, daca noi facem "echipe" cu care suntem de acord si uitam ca Hristos a pus mana pe bici "fara niciun fel de judecata omeneasca", atunci inseamna ca ne meritam soarta.
    V-ati ales un subiect si mai greu , stimate d-le Codrescu, decat cel cu Zelea.
    Infinit mai greu !
    Fratii ortodocsi romani contesta 2000 de ani de ortodoxie !
    Ispita este pe masura timpurilor !
    Doamne ajuta !

    Un simpatizant fara poza.

    RăspundețiȘtergere
  23. Excelent comentariu al dl Racu.

    De data asta nu mai poate fi... fentat.

    Trebuie sa clarific o confuzie: 1. am citit integral textul si comentariile de aici; 2. am inaintat argumente concrete legate exact de fondul problemei. Le repet, sintetic:
    a) istoria nu este acelasi lucru cu traditia
    b) Biserica nu s-a opus fatis sclaviei, dar asta nu inseamna ca a girat-o pozitiv; acelasi lucru se poate presupune si despre pedeapsa cu moartea.

    3. daca doriti sa pastrati nivelul de civilitate al blogului, ar trebui sa amendati comentatori veninosi ca simpatizantul fara poza, care in ultima productie arunca niste mizerii sau barfe demne de tot dispretul.

    RăspundețiȘtergere
  24. Exemplul cu pozitia Mantuitorului fata de sclavie mi se pare foarte bine ales. Este adevarat, Hristos nu pomeneste pedeapsa cu moartea. Spuneti ca acest lucru inseamna ca o accepta ca pe o parte necesara a ordinii juridice, sociale, si pot fi de acord. Este bine ca ati facut diferenta intre atitudinea noastra la nivel personal si legea, ce are functia de a pastra un echilibru social. Este un lucru subliniat si de Nicu Steinhardt in discutia despre lordul Halifax : nu trebuie amestecate planurile, pentru ca altfel toti raufacatorii ar fi liberi pe strazi, in baza (falsului) rationament, « cine suntem noi sa judecam ? »
    Pe de alta parte, nu trebuie uitat ca Hristos vorbeste intr-un anumit context. Ca nu spune de la inceput totul. La un moment dat, de pilda, vorbeste doar despre « oile pierdute ale casei lui Israel », catre care ii trimite initial si pe apostolii Sai. Deci cuvintele Lui trebuie privite in context, fara ca aceasta sa insemne – sa nu fie ! – ca Domnul S-ar razgandi, ci ca, la fel ca in viata noastra personala, si in evolutia istorica ele pot capata noi semnificatii. Dumneavoastra spuneti ca pedeapsa cu moartea nu este un deziderat al crestinismului – cred ca, « rastalmacindu-va » un pic, am putea spune deci ca este un deziderat al crestinismului ca pedeapsa cu moartea sa dispara. In ce conditii e alta discutie, si poate de aici incep complicatiile.
    Pentru ca ce e pus sub semnul indoielii nu e pedeapsa cu moartea din vremuri apuse. A-i judeca pe cei din vechime cu masura prezentului – sau, mai rau, cu a corectitudinii politice – e o eroare bazata tocmai pe scoaterea din context. Pe de alta parte, stim cu totii ca istoria crestina, ca si « istoria » fiecaruia dintre noi, e plina de imperfectiuni, iar existenta lor nu e un argument pentru a fi perpetuate. A insista pe pedeapsa cu moartea pentru ca ea a existat in istoria crestina mi se pare eronat nu din punct de vedere umanist, ci teologic : pentru ca inseamna idolatrizarea unei forme. Cred ca intrebarea daca lumea de azi e mai buna decat cea medievala pune totusi lucrurile intr-o perspectiva gresita. Nu stiu daca e mai buna, dar priveste lucrurile altfel. Avem toate motivele sa ne indoim ca ar fi mai buna chiar decat cea din vremea lui Moise, dar este acesta un argument pentru reintroducerea legii talionului ? Cred ca o intrebare mai realista ar fi : e lumea din statele crestine unde exista pedeapsa cu moartea mai buna decat in cele in care a fost abolita ?
    Nu pretind ca am raspunsul la intrebarile puse de dumneavoastra aici. Sper insa ca am putut oferi cateva perspective pe care altii, mai iscusiti, sa le valorifice.

    RăspundețiȘtergere
  25. Chiar dacă nu pot fi în toate privinţele de acord cu impresionantul şir de comentarii ale d-lui Racu, mă bucur să spun că sînt, în sfîrşit, nişte comentarii adevărate, care lărgesc şi nuanţează cadrul discuţiei. Eu nu ţin să am dreptate împotriva cuiva, ci doar să lămuresc lămurindu-mă.
    Măcar o precizare ţin să fac: problema nu-i atît aceea că istoria a răspuns poate prost la marea ofertă creştină, fiecare epocă înţelegînd şi întruchipînd atît cît a putut din creştinism, inclusiv prin structurile ei politico-juridice, ci faptul că Biserica însăşi, care a coabitat (adeseori mult mai armonios decît astăzi) cu aceste structuri ale puterii seculare nu a găsit de cuviinţă niciodată să se opună oficial şi categoric pedepsei cu moartea, care a fost tolerată tacit de vlădici, teologi, duhovnici şi sfinţi care în mod sigur înţeleseseră din creştinism mai mult decît contemporanii lor laici (care şi aceia, în paranteză fie spus, erau mult mai aproape de Hristos decît reprezentanţii de azi ai puterii seculare, de la noi şi de aiurea).
    Cineva ar putea fi chiar îndreptăţit să observe că "scandalul" în jurul pedepsei cu moartea nu-i o chestiune creştină, ci una post-creştină, în sensul că atîta vreme cît creştinismul a fost puternic şi dominant, problema nu s-a pus sau n-a preocupat semnificativ, în vreme ce, tocmai atunci cînd creştinismul a început să piardă teren în mod galopant, într-o lume laicizată şi chiar ateizată, problema a devenit deodată obsesivă şi pricinuitoare de controverse pătimaşe!

    RăspundețiȘtergere
  26. Vă mulţumesc pentru intervenţia foarte bine cumpănită, domnule Paul Slayer Grigoriu.
    Vă mărturisesc că nu ţin să idealizez trecutul, dar nici nu-l pot omite ca termen referenţial, din simplul motiv că noi sîntem astăzi creştini CU ACEST TRECUT CU TOT.

    RăspundețiȘtergere
  27. Iata ca s-a ajuns la abjecte apropouri in ceea ce priveste religia sotiei mele -nu ma mira- tocmai din partea simpatizantilor lui Zelea Codreanu si a celor care vor sa se reintroduca pedeapsa cu moartea. Care este relevanta acestui fapt ramane, pentru mine, un mister. Este notoriu faptul ca sotia mea este ortodoxa, convertita acum 16 ani. Dar, in fine, sper ca anonimul fara poza sa fi incercat o gluma, de care probabil rade singur. Sau vrea sa se aplice Sharia pe plaiurile mioritice? Curat ortodox, s-avem pardon! Si curat penibil...

    Expunerile Corinei Negreanu si Alex. Racu sunt relevante si perfect la obiect. Sa contrapui istoria -traditiei ortodoxe, mi se pare cel putin bizar... Exceptional exemplul Sf. Ioan Hrisostom, care a acoperit un autocrat doar pentru ca a crezut, pana la urma cu pretul vietii, in legea lui Hristos, si a pus-o mai presus de patimile lumii. Pana la urma, uciderea este marele semn al slabiciunii omenesti. Nu crestinismul a fost de acord cu pedeapsa cu moartea, asa cum se afirma aici, ci oamenii in cadrul istoric in care au trait. Nu putem sa cerem celor 2000 de ani de istorie o calchiere pe Evanghelii, pentru simplul fapt ca traim intr-o lume cazuta. Mi se pare absurd sa spui ca pedeapsa cu moartea (de inchizitie nu mai vorbesc, pentru ca si eu o vad, precum Vlad, ca pe excrescenta unei erezii) este un dat crestin.

    A acuza pe aceia care argumenteaza impotriva pedepsei cu moartea de "corectitudine politica" si "umanism" (dupa ce li se ia familia la "control") mi se pare un subterfugiu turpid. Cred ca nici unul dintre "acuzati" nu au dat nicio dovada in acest sens. Ba dimpotriva. Probabil ca si Mircea Vulcanescu, in viziunea belicosilor, era "corect politic", mai ales ca nu a intrat nici in Legiune, deci, cum s-ar spune, si-a dat arama pe fata. Nu conteaza ca a murit ca un mucenic, nu conteaza ca a fost si un teolog de substanta. A fost impotriva pedepsei cu moartea, drept care este un precursor al corectitudinii politice. Ca si Sf. Ioan Hrisostom. Nu erau, dom'le crestini vârtoși; suflete de muieri miloase...

    Se discuta de catre cei cu porniri sangvinare de episodul scoaterii zarafilor din templu. Chiar si anonimul fara poza o pomeneste in scrașnita sa diatriba. Dupa ce ne acuza ca facem echipe, spune: uitam ca Hristos a pus mana pe bici "fara niciun fel de judecata omeneasca". Raspunsul, fara sa vrea, si-l da singur. Hristos este Dumnezeu adevarat, spre deosebire de apozatul si de toti cei care atat au inteles din Evanghelii. Ca Fiu al lui Dumnezeu, era firesc sa faca ordine in casa Tatalui Ceresc, "fara nici un fel de judecata omeneasca". Dar dumneata, apozatule, nu ai fi avut acest drept, pe care ti-l arogi atat de suficient. Pentru ca diferenta intre un apozat si Dumnezeu este, banuiesc eu, suficient de mare ca sa mai merite o discutie argumentativa.

    PS Nu inteleg de ce referirile la familiile celo care discuta aici isi pot gasi locul pe blogul tau, Razvan...

    RăspundețiȘtergere
  28. Va felicit pentru acest eseu cumpanit si care lasa multe de cugetat, domnule Codrescu. Intr-adevar se pare ca tendinta de a judeca trecutul prin prisma prezentului e o meteahna greu de vindecat.
    In ceea ce-l priveste pe domnul Racu, caruia se pare ca i-am intors stomacul chiar in preajma Craciunului, se pare ca sau nu intelege cuvantul rasism, sau nu-l intelege pe Sf.Nicolae Velimirovici, sau nu pricepe nimic din lupta de 2 milenii dusa de crestinism impotriva urmasilor fariseilor. Treaba dansului.
    Rasism duhovnicesc?? Stralucitoare perla.

    RăspundețiȘtergere
  29. Lui Iulian Capsali:


    Regret că am lăsat să treacă, la grămadă cu altele, respectivul comentariu. Promit că voi fi de acum înainte mai vigilent.

    O întrebare: Dacă era creştină ("după Hristos") n-a fost de fapt decît cu numele creştină, pentru că creştinismul n-a reuşit să conformeze mulţumitor viaţa şi mentalitatea popoarelor creştinate şi a stăpînitorilor lor vremelnici, să însemne oare că religia lui Hristos a fost un eşec istoric şi că abia astăzi, după 2000 de ani, ne revine nouă, în plină disoluţie a Tradiţiei, şansa tîrzie de a spăla obrazul istoric al creştinismului şi a-l "implementa", în sfîrşit, într-o istorie rebarbativă şi coaptă pentru eshaton?
    Întreb şi eu, nu dau cu parul...

    RăspundețiȘtergere
  30. Fratele Alexandru4/1/11 11:09 a.m.

    Nu va mirati, domnule Codrescu: mereu cand cineva deranjeaza cliseele de gandire ale unei epoci pateste ce patiti acum dumneavoastra.
    Oamenii acestia ar vrea sa impace si capra crestinismului, si varza democratiei, furati de demagogia "drepturilor omului", pentru care sunt gata sa ajusteze realitatea traditiei si la nevoie sa o puna chiar intre paranteze. Este crestinismul castrat si clientelar despre care imi aduc aminte ca tot dumneavoastra ati vorbit mai de mult prin Puncte Cardinale.
    Ce prostie mai mare decat sa compari sclavia, care este un abuz evident asupra unor nevinovati, cu pedeapsa cu moartea, care este o sanctiune legala data unor criminali? Si uitati-va cum mai toti s-au incantat de acesta prostie si cred ca au gasit in ea un argument!
    Sau chestia cu eroarea judiciara: e ca si cand ai spune ca daca la impartasanie exista dupa unii posibilitatea sa te infectezi, atunci mai bine sa renuntam la impartasnie!
    Celor care va contrazic asa de nervos le lipsesc, dupa cum se vede, nu numai perspectiva istorica, dar si obisnuinta de a duce o discutie dupa o logica elementara. Imi pare rau ca trebui sa o spun, chiar si cu riscul a nu fi postat pentru... ofensa.

    PS Va atrag cu umilinta atentia ca si dumneavoastra gresiti atunci cand separati prea transant, dupa calapodul prost al gandirii de azi, puterea seculara de puterea spirituala in istoria bizantina si medievala. "Simfonia" Biserica-Stat a fost o realitate in multe epoci si locuri din evul mediu crestin si nu numai un fel de convietuire fortata sau aproximativa. Sfantul Stefan cel Mare si Sfantul Daniil Sihastru, de exemplu, nu se "tolerau" reciproc, ci chiar erau pe aceiaşi linie de gandire.

    RăspundețiȘtergere
  31. Fratelui Alexandru:

    Vă mulţumesc pentru „consolare”.
    Nu orice observaţie incomodă este o „ofensă”. Dacă ne simţim „ofensaţi” de tot ce nu ne convine, atunci nu vom putea purta niciodată o discuţie lămuritoare, ci vom rămîne închişi fiecare în „excelenţa” sa.
    Îmi asum şi critica din post-scriptum: aveţi în mare măsură dreptate (iată că şi eu sînt cumva, pentru păcatele mele, victimă a poncifurilor contemporane).

    RăspundețiȘtergere
  32. Sunt perfect de acord cu Fratele Alexandru. Comparatia cu sclavia este intr-adevar ca nuca in perete. Dar mie mi se par ca nuca in perete (am voie s-o spun verde?) toate sofismele istorico-politologice ale lui Alexandru Racu, care eu raman de parere ca este un fel de cal troian in cetatea dreptei crestin-ortodoxe.

    RăspundețiȘtergere
  33. Pentru Corneliu:

    Sigur că aveţi voie s-o spuneţi (nu mai ziceţi „verde”, că se interpretează, mai ales că vă cheamă Corneliu!), dar personal nu cred că aveţi dreptate. Eu am multe dezacorduri cu d-l Racu, dar nu-l consider nici rău intenţionat, nici în slujba efectivă a cuiva, avînd şi destule motive să-l preţuiesc, uneori întîmplîndu-se chiar să şi învăţ cîte ceva din scrisul dumnealui (ca şi al d-lui Platon sau al d-lui Târziu), chiar dacă aş fi putut să-i fiu tată.

    RăspundețiȘtergere
  34. A trecut eclipsa şi noi tot eclipsati am ramas!

    RăspundețiȘtergere
  35. Unui Anonim (nepostat):

    Oricît aţi fi "de partea mea" în întreitul dvs. comentariu, nu-l postez din două motive: 1) nu vreau să transform discuţia într-o vrajbă pătimaşă cu argumente ad hominem (fie că e vorba de d-l Capsali, fie că e vorba de d-l Racu, fie că e vorba de "Vlad") şi 2) îmi displac replicile scrise la repezeală, cu minimum de argumente şi maximum de maliţiozităţi (nu mai importă dacă motivate sau nu), ba chiar cu grave scăpări gramaticale şi ortografice (cum se întîmplă în puseurile de nervozitate).


    Lui Vlad:

    Şi dvs. v-aţi încins prea tare, riscînd incoherenţa şi exagerînd sensul sau intenţiile unor comentarii anterioare (mai ales cel al "Fratelui Alexandru", pe care păreţi să-l fi înţeles complet anapoda), aşa că de data aceasta am optat - cu neplăcere - pentru soluţia respingerii. Poate reformulaţi...

    RăspundețiȘtergere
  36. Domnule Codrescu, imi pare rau sa va vad certandu-va cu prietenii. Chiar merita?

    RăspundețiȘtergere
  37. Dacă e vorba de prieteni, şi încă de unii foarte dragi, nu ne certăm, discutăm. Şi, din fericire, nu gîndim cu toţii exact la fel, căci atunci nici n-am mai avea ce discuta, ci eventual numai ne-am pupa întruna, ca beţivii.

    RăspundețiȘtergere
  38. last_moromete4/1/11 4:51 p.m.

    Recunosc că mă simt depășit pe alocuri de nivelul discuției, dar îndrăznesc și eu să mă întreb dacă nu cumva aceste fapte și argumente prezentate aici pot fi privite și din altă lumină. Faptul că Evangheliile nu se referă explicit la pedeapsa cu moartea sau la sclavie poate fi explicat prin lămurirea "Dați Cezarului cele ale Cezarului și lui Dumnezeu cele ale lui Dumnezeu". Organizarea societății (inclusiv pedepsele) sunt atributul Cezarului, nu al Bisericii, așa că practicarea pedepsei cu moartea nu putea (și nu poate) fi nici aprobată, nici condamnată de vreun sinod. În cele două milenii creștine Biserica nu a condamnat sau executat pe nimeni (cu regretabila excepție a Inchiziției), ci doar a luat act de practicile justiției omenești și a încercat să dea o ultimă șansă salvării sufletului condamnatului. Decalogul nu poate fi un reper pentru că el normează comportamentul indivizilor, nu al instituțiilor. Dacă Cezarul "drepturilor omului" decide să interzică această formă de apărare a societății împotriva fărădelegilor, așa să fie... Nu cred, în concluzie, că istoria popoarelor creștine girează pedeapsa cu moartea dar înclin să-i dau dreptate gazdei noastre că aducerea valorilor creștine drept argument în defavoarea pedepsei cu moartea este nelalocul ei.
    P.S. Un an mai bun și multă sănătate, domnule profesor!

    RăspundețiȘtergere
  39. Bine... :)

    Fratele Alexandru nu a inteles prea bine argumentul cu sclavia. Sa il ajutam oleaca, desi e posibil sa nu doreasca sa treaca neaparat strada.

    Comparatia - dintre sclavie si pedeapsa cu moartea - era semnificativa doar in ceea ce priveste raportarea crestinismului la o ordine institutionala anume. Caci si sclavia era institutionalizata pe atunci si, mai mult, nu este osandita ca atare in Biblie. Nici nu vom gasi vreo filipica a vreunui Sfant Parinte Apostolic impotriva sclaviei si un indemn programatic la desfiintarea ei, sau cel putin eu nu stiu de asa ceva.

    Asadar, crestinismul nu a cautat niciodata sa reinventeze institutional lumea, asa cum a facut-o iluminismul, ci sa schimbe omul launtric (aceasta fiind adevarata "revolutie"). De aceea nici nu este firesc pentru crestinism sa militeze in stil umanist impotriva pedepsei cu moartea, sa spunem, deoarece ar restrange mult prea mult problematica omului. In acest sens pozitia Bisericii Ruse chiar mi se pare echilibrata si de bun simt, aratand si unde anume este linia de despartire intre un crestin care, daca ar fi dupa el, ar lasa la o parte pedeapsa cu moartea, si calea institutionala, iluminist-umanista, de a IMPUNE, in numele unei agende, astfel de schimbari.

    Pana la urma, trebuie sa intelegem ca, totusi, crestinismul s-a aflat intotdeauna DEASUPRA ordinii institutionale si ca nu putem inghesui in niste calapoade istorice sensul sau. Talharul recidivist Moise Arapul a scapat de streang ca a fugit intr-o manastire. Daca fratii de acolo il turnau ca sa isi capete pedeapsa meritata (capitala) atunci nu am mai fi avut un Sfant de Pateric in calendare. Evident, asta nu inseamna ca exceptia poate fi transformata in regula. Ci doar ca crestinismul este deasupra lumii acesteia, deasupra istoriei.

    RăspundețiȘtergere
  40. - continuare -

    Raportul dintre... crima si pedeapsa este pus, deseori, in chip magistral, de Dostoievski (si nu vorbesc aici de romanul cu pricina). In valul de umanism care invadase deja spatiul public rusesc din sec. XIX, se acordau, in recent infiintatele tribunale cu jurati populari, foarte multe achitari pe principiul iertarii aproapelui si al invinovatirii societatii (societatea e de vina!). Argumente ce se aud si astazi la unii contestatari anti-sistem mai ales de stanga. Ei bine, Dostoievski arata ca o astfel de judecata este daunatoare, pentru ca pedeapsa trebuie aplicata, tocmai pentru a se pedepsi RAUL (fapta, adica), pentru a se pastra limpezi granitele intre bine si rau, dar sa fie data cu constiinta crestina a faptului ca TOTI suntem vinovati.

    Apropo de Dostoievski. Daca nu ar fi existat gratierea din ultimul moment, acest osandit la moarte nu ar mai fi avut sansa pocaintei si a devenirii sale de mai tarziu. Stiu, e doar (inca) o exceptie...

    RăspundețiȘtergere
  41. Azi un texan a fost declarat nevinovat dupa 30 de ani de inchisoare. Primise 75 de ani de puscarie pentru viol si jaf armat. Un test ADN recent i-a dovedit nevinovatia. Bine ca nu fusese condamnat la moarte pemtru ca justitia e oarba de-a binelea.
    http://news.yahoo.com/s/ap/20110104/ap_on_re_us/us_dna_exoneration_texas

    RăspundețiȘtergere
  42. Pentru Vlad:

    Aşa da!
    Nu numai că vă postez fără rezerve, dar tind să vă şi dau în mare măsură dreptate.
    Ţin doar să spun că sclavia, nici în sensul pe care-l precizaţi, nu poate sta pe acelaşi plan cu pedeapsa cu moartea, măcar din simplul motiv că primele veacuri creştine au fost marcate - începînd cu însăşi condamnarea la moarte a lui Hristos - în mult mai mare măsură de penalitatea făcătoare de martiri decît de sclavie (care nici ea n-a fost în antichitate o stare atît de odioasă pe cît o prezintă istoriografia modernă, ci a fost mult mai odioasă în formele ei tîrzii, pe care le mai practicau încă the Founding Fathers - creştini şi masoni! - ai Americii, ca un Thomas Jefferson de pildă, care discursiv critica sclavia, dar practic o întreţinea, cu duritate chiar, pe moşia lui de la Monticello!).

    RăspundețiȘtergere
  43. Pentru Big Ben:

    Reprobabil, ce-i drept. Şi nu-i singurul caz. Dar cred că ceva despre asta a spus "Fratele Alexandru" mai sus, la nivel principial...

    RăspundețiȘtergere
  44. Foarte pertinent punctul de vedere al lui "Last Moromete". Aproape toti ceilalti comentatorii mi se pare mie ca luneca de la problema...

    RăspundețiȘtergere
  45. d-lui Codrescu
    Mi-am propus sa fac un efort si sa nu mai citesc comentariile. E de prisos. Articolul dvs. e foarte bun si ma multumesc cu el. Vad ca prea putini se pot abtine sa nu te faca prost, incapabil sa treci strada sau, mai grav, sa iti critice infam familia. Ca de-aia te cunosc "prietenii", ca sa te atace pe la spate din umbra anonimatului. Cu aprigii nostri crestini, toba de carte si mintosi nevoie mare vom ajunge foarte departe.
    Un dram de respect s-ar impune chiar si intr-un dialog al surzilor.

    RăspundețiȘtergere
  46. @Fratele Alexandru

    Ca tot invocati logica elementara: fie va lipseste, fie faceti afirmatii intru totul eretice, atunci cand faceti analogie intre obiectia privind eroarea judiciara si obiectia privind "posibilitatea de a te infecta la impartasanie". In primul caz este dovedit faptul ca eroarea judiciara s-a produs si este virtual imposibil sa nu se produca in continuare in viitor. In cel de-al doilea caz, imbolnavirea prin impartasanie nu se produce (argument teologic) si nici nu poate fi demonstrata stiintific. Cel ce afirma altfel sa fie anatema!

    @Corneliu (Zelea Codreanu?)

    Nu sunt niciun fel de cal troian. In masura in care se doreste inverzirea a ceea ce este romanesc si crestinesc (prin legionarism, islamism, ecologism, maghiarizare, etc.) sunt vrajmas ireductibil. Doar ca spre deosebire de cei pe care ii simpatizati dumneavoastra eu nu trag cu pistolul (decat in legitima aparare, daca e cazul). Ma razboiesc intru cuvant doar. Mai mult, pretind sa fiu admonestat cu argumente scripturistice si patristice, daca e cazul. Cat despre cei care vorbesc despre cruce dar nu in calitate de teologi (asa cum afirma domnul Codrescu ca a fost cazul lui Codreanu), nu dau doi bani pe invataturile lor.

    @Rasistul duhovnicesc si anonim

    Timp de doua mii de ani, crestinismul s-a luptat cu urmasii fariseilor cu mijloace radical diferite de cele pe care le preconizati dumneavoastra. Au fost si exceptii, dar astea tin, din nou, de istoria caderii nu de istoria Bisericii. In niciun caz nu s-a luptat prin metode eugeniste, asa cum se propovaduia in presa legionara din timpul guvernarii legionare, si in nici un caz nu au fost bagati la pachet si grecii si tiganii Dar ce sa te astepti de la niste specimene care aveau tupeul sa-i cenzureze predicile Patriarhului Nicodim care facea apel la omenie in timp ce altii faceau apel la eugenie. In alta ordine de idei, daca domnul Codrescu a postat pe blogul domniei sale o poza cu parintele Metallinos lamurindu-l pe domnul Rubini asupra raporturilor dintre iudaism si crestinism, sper sa reusiti sa-l lamuriti si dumneavoastra la un viitor simpozion pe parintele Metallinos cu privire la motivatiile care ii determinau pe "arhangheli" sa solicite sterilizarea stramosilor sfintiei sale.

    Alexandru Racu

    RăspundețiȘtergere
  47. @Rasistul duhovnicesc si anonim

    Timp de doua mii de ani, crestinismul s-a luptat cu urmasii fariseilor cu mijloace radical diferite de cele pe care le preconizati dumneavoastra. Au fost si exceptii, dar astea tin, din nou, de istoria caderii nu de istoria Bisericii. In niciun caz nu s-a luptat prin metode eugeniste, asa cum se propovaduia in presa legionara din timpul guvernarii legionare, si in nici un caz nu au fost bagati la pachet si grecii si tiganii Dar ce sa te astepti de la niste specimene care aveau tupeul sa-i cenzureze predicile Patriarhului Nicodim care facea apel la omenie in timp ce altii faceau apel la eugenie. In alta ordine de idei, daca domnul Codrescu a postat pe blogul domniei sale o poza cu parintele Metallinos lamurindu-l pe domnul Rubini asupra raporturilor dintre iudaism si crestinism, sper sa reusiti sa-l lamuriti si dumneavoastra la un viitor simpozion pe parintele Metallinos cu privire la motivatiile care ii determinau pe "arhangheli" sa solicite sterilizarea stramosilor sfintiei sale.

    Alexandru Racu

    RăspundețiȘtergere
  48. La intrebarea pe care mi-o pui, au raspuns atatia comentatori. Crestinismul nu a venit sa schimbe institutiile, ci launtrul omului, cum a spus perfect sintetic Vlad, dar argumente au fost aduse si de Paul S. Grigoriu, Corina Negreanu, Alex. Racu etc. Chiar si Mirona a adus marturia concreta a celui care cunoaste temnita.
    Personal, mi s-a parut de la inceput riscanta afirmatia ta ca tocmai crestinismul a practicat (!) pedeapsa cu moartea timp de doua mii de ani...Un fel de moartea cu coasa, care bantuie Europa si lumea. Cred ca parintele Rafail Noica ar avea ceva sa-ti marturiseasca la o viziune atat de horror asupra "firii omului".
    Crestinismul nu este, in mod evident, un esec istoric, pentru ca nu si-a propus sa schimbe istoria. Cred ca nici crestin-democratii nu pot sustine asta. Desigur ca a lasat o pecete, prin oameni, asupra istoriei, insa nu este "ambitia" lui Hristos (cel putin nu a afirmat aceasta niciodata, ba dimpotriva) sa izbaveasca istoria, ci sa o incheie. De altfel, de la El, crestinul traitor a fost mai mereu in raspar cu Cezarul, avand doar mici perioade de gratie. Desi cred ca mai precis ar fi sa spun ca Cezarul a avut (aproape) permanent ceva cu crestinul... Eshatonul vine doar sa curme o asteptare si sa implineasca o promisiune. Cand ultimul fir de nisip al timpului se va fi scurgand, istoria va fi fiind o sperietoare pentru ingeri. Vedeti ce au patit? - o sa-i intrebe Dumnezeu Tatal desfasurandu-le sulul timpului istoriei de dupa caderea parintilor nostri. Fiti treji, vegheati si privegheati!

    RăspundețiȘtergere
  49. @Razvan Codrescu

    Intai de toate imi cer scuze daca am postat de mai multe ori acelasi text, dar nu eram sigur ca a intrat.

    Ca sa rezum ce am spus:

    Situandu-ne pe terenul traditiei, aveti perfecta dreptate atunci cand argumentati ca pedeapsa cu moartea, atunci cand este insotita de o judecata dreapta (care are in vedere atat adevarul faptelor cat si pedepsirea nedreptatii) nu poate fi considerata din perspectiva Ortodoxiei un pacat. Aceasta este pozitia celor mai multi parinti ai Bisericii, desi exista si unele exceptii, in special in perioada Bisericii primare. In acest sens, desi suna un pic sinistru ce spun, Biserica nu are temei canonic sa retina de la impartasanie (cel putin nu pe termen nelimitat) calaul, atata timp cat calaul actioneaza la ordinele unei puteri seculare care ramane in limitele pe care i le traseaza Biserica. Deci, asa cum bine a spus Vlad, coabitarea pe care o invocati se datoreaza nu atat faptului ca vladicii medievali au fost de acord cu pedeapsa cu moartea (unii or fi fost, dar aceasta este o opinie personala si cetateneasca, la care fiecare crestin are dreptul, dar care nu reprezinta o dogma a Bisericii) ci datorita faptului ca specificul teologico-politic al Crestinismului, spre deosebire de Islam, nu consta in instituirea unei ordini politice anume ci in trasarea limitelor care disting puterea seculara de cea ecleziala. Astfel, daca pervertim ideologic crestinismul transformandu-l intr-un adversar ireductibil al pedepsei cu moartea, il pervertim si daca il transformam intr-un promotor ireductibil al acesteia din urma. Mai mult decat atat, nu este deloc ilegitim sa vedem in abolirea pedepsei cu moartea un fruct politic si istoric al crestinismului, o alta binecuvantare pe care Europa a primit-o de la aceasta religie. Dar, dupa cum bine a afirmat Paul Slayer Grigoriu, totul depinde de felul in care este pusa problema. Atat abolirea pedepsei cu moartea cat si instituirea (mentinerea) pot avea la baza o ideologie perversa. In acest sens, una este argumentatia lui Dostoievski si alta este argumentatia Amnesty International.

    Alexandru Racu

    RăspundețiȘtergere
  50. Oricum ar fi, sensibilitatea istorica pe care o invocati ar trebui sa va puna pe ganduri cu privire la faptul ca, la urma urmei, abolirea pedepsei cu moartea este un specific al civilizatiei europene (si, dupa cum o demonstreaza cazul Sfantului Vladimir, nici macar nu avem face cu un specific care tine strict de modernitatea europeana). Tot astfel, dupa cum afirma Joseph de Maistre, sclavia a reprezentat o institutie naturala, aparata de cei mai intelepti filozofi, peste tot unde a lipsit prezenta istorica a crestinsimului. Iar lucrarea istorica a crestinismului, tocmai pentru ca este istorica, deseori solicita timp, intrucat se lucreaza, dupa cum se spune, cu materialul clientului (care de cele mai multe ori este prost sau foarte prost). Astfel, fara a ne inhama cu cruce cu tot la caleasca modernitatii, asa cum ne invita domnul Baconsky care vede in Ortodoxie o promotoare a drepturilor omului in Estul Salbatic, se cuvine sa privim modernitatea in mod nuantat. Modernitatea este duala si ambigua. Aceeasi modernitate care a generalizat abolirea sclaviei a generalizat legalizarea avortului. Ce are bun modernitatea are de la Hristos, chiar daca modernii nu recunosc faptul cu pricina si nerecunoscandu-l se fac antihristi. Ce are rau modernitatea are de la ea. La fel si in cazul Evului Mediu. Ce a avut bun a avut de la Hristos. Relele nu au reprezentat decat persistenta istorica a lumii pagane, rezidurile istorice ale paganismului, fie el teoretic sau practic. Oricum ar fi, Hristos nu e mai putin intrupat acum decat era in Evul Mediu sau in Biserica primara, pentru simplul motiv ca Hristos nu se intrupeaza in institutii politice ci doar in sfintele taine. Intruparea se reflecta politic nu prin afisarea formala a unei ideologii crestine ci doar in masura in care in politica patrund oameni pe care i-a schimbat harul. Altminteri, sa deducem din argumentatia dumneavoastra ca astazi Hristos s-a dezintrupat din Europa pentru a se intrupa in Orientul Mijlociu acolo unde totul e bine si frumos (curvele se lapideaza, ciorditorilor li se taie mana, homosexualii sunt spanzurati, etc.)?

    Alexandru Racu

    RăspundețiȘtergere
  51. Ca sa inchei, ceea ce am incercat sa subliniez este ca:
    a)Istoria pe care o invocati este mult mai nuantata, atat cea premoderna cat si cea moderna: a se vedea exemplele cu Sf. Ioan Gura de Aur, Sf. Vladimir, mai e si Sf. Ambrozie al Milanului se pare, Homiakov, Mircea Vulcanescu, etc., exemple care spun mult mai multe despre crestinism decat exemplele unor dezaxati precum Ivan cel Groaznic si Corneliu Zelea Codreanu.
    b)Istoria "civilizatiei crestine" (ca sa nu mai vorbesc de civilizatia moderna) este ceva iar istoria Bisericii este altceva.
    c)Daca in Biserica prin harul pocaintei (Fara de care nu poti intra in imparatia cerurilor. Punct.) pacatosii se sfintesc, asta nu inseamna ca Biserica sfinteste pacatele.
    d)In fine, un crestin trebuie sa fie idealist fara sa fie naiv si realist fara sa fie cinic. Or cineva care argumenteaza in favoarea compatiblitatii dintre cruce si svastica este fie naiv (mai bine spus prost) si pentru sufletul lui mai bine ar fi sa fie asa; fie cinic, in masura in care fundamentul argumentatiei sale este: "asta este istoria pe care o avem iar alta mai buna nu avem". Ceea ce nu este deloc adevarat, intrucat in vreme ce unii teoretizau compatibilitatea dintre cruce si svastica altii, precum Vulcanescu, care s-au tinut departe de aceste aberatii, mureau indemnand sa nu fie razbunati. Paradoxul realismului cinic (machiavelic si nihilist) este acela ca la rigoare nu este deloc realist intrucat nu vede realitatea intruparii. La fel cum nu puteau s-o vada nici Machiavelli si nici Marele Inchizitor. La fel cum nu puteau s-o vada cei care nu-si dadeau seama de faptul conform caruia cel tradat de ucenicul cel viclean, parasit de ucenicii cei lasi (mai putin unul; altminteri, de cate ori in istoria Bisericii nu a fost tradat Hristos de urmasii ucenicilor?) si rastingit intre doi talhari era de fapt Dumnezeul coborat in istorie, Dumnezeul intrupat.
    Alexandru Racu

    RăspundețiȘtergere
  52. Lucian D. Popescu5/1/11 7:39 a.m.

    Este imbucurator ca aproape toti, daca nu chiar toti comentatorii, admit cel putin implicit ca exista clisee stupide care blocheaza omul in balmajeli si lucruri slabe.
    Dreptul roman accepta folosirea violentei numai in aparare: vim vis repellare licet.
    Hristos zice altceva. Dar sinteti cu totii de acord ca cele doua grile nu au de-a face una cu cealalta si ca Hristos Insusi a ingaduit Cezarului anumite puteri.
    Insa pina unde poate merge de iure violenta si ce inseamna “apararea”?
    In cazul persoanei fizice, violenta ingaduita si reglementata juridic are limite explicit trasate de institutia “legitimei aparari”. Si aceasta violenta decurge din puterea Cezarului si poate ajunge pina la ucidere. E o teorie juridica destul de tehnica si nu are sens nici macar sa o rezum, ci semnalez numai faptul ca “legitima aparare” are in drept un inteles semnificativ diferit de cel al limbajului curent, esential fiind faptul ca actiunea violenta a legitimei aparari trebuie sa aiba caracterul unei reactii imediate la actiunea ilicita a atacatorului.
    In cazul actiunilor statului, limitele violentei nu sint reglementate decit implicit prin normele legale care o fac posibila. Aici intervine rolul Cezarului.
    Au fost Cezari crestini care au intrebuintat pedeapsa cu moartea si e de neinchipuit ca statul ar fi putut exista in anumite perioade fara acest tip de pedeapsa. Poate ca in alte perioade s-a putut fara ea.
    Or, tocmai aici este nodul problemei: cit de necesara este violenta de tip institutional care poate produce chiar moartea?
    Daca Cezarul nu e crestin, evident ca nu se raporteaza la Hristos, iar sistemul statal, care este oricum complicat, devine o constructie necrestina, dar care, in zilele noastre, are si influente crestine in ciuda potrivniciei (a se citi “politicianismului ateu al...”) Cezarului. Si crestinul este prins dramatic in obligatia sa sociala de a exista si sprijini pina la o anumita limita aceasta constructie statala, de cele mai multe ori oribila.
    Nu vreau sa imping discutia spre un prost utilitarism. Teza mea este ca violenta statala este necesara si ea poate merge, in cazul unei necesitati majore, pina la a avea ca efect uciderea unor oameni.
    E de vazut care sint cele doua mari categorii de situatii in care uciderea este admisibila:
    1. Probabil ca toti sinteti de acord ca in caz de razboi e admisibil sa il agresezi in fel si chip pe cel care te ataca, ba chiar sa il ataci si tu si sa il omori. (Dumnezeu sa ne fereasca!) Aceasta prima categorie e a situatiilor de razboi, a agresiunilor externe.
    2. Nu stiu in ce masura toti Cezarii crestini au avut o imperioasa nevoie de a-i condamna la moarte pe un anumit tip de infractori, dar e clar ca, de exemplu, pe vremea lui Justinian aceasta nevoie exista in imperiul bizantin. Altfel societatea s-ar fi surpat. Aceasta a doua categorie este a situatiilor infractionale, a agresiunilor interne care nu pot fi controlate decit prin reglementarea pedepsei cu moartea. (A se vedea continuarea)

    RăspundețiȘtergere
  53. Lucian D. Popescu5/1/11 7:44 a.m.

    (Continuare) Apoi mai este de vazut daca astazi la noi este necesara pedeapsa cu moartea. Eu, unul, nu stiu daca e necesara. Pentru ca in turbulentele curente e foarte greu sa-ti dai seama daca nu cumva exista si alte metode decit pedeapsa cu moartea, prin care societatea (imparatia Cezarului) sa poata fi aparata de infractori. Si e greu sa distingi daca nu cumva metodele acelea, desi posibile, nu sint luate in calcul de Cezar, fie din cauza anumitor interese pe care le pot numi “particulare”, fie din cauza impotentei, fie din cauza cretinismului (in nici un caz a crestinismului).
    Exista astazi suspiciuni in legatura cu o coniventa intre anumite madulare ale Cezarului si tot felul de infractori, coniventa care castreaza sistemul de justitie (sistemul asta e format din legi, politie, procuratura, instante de judecata, institutii de detentie si alte institutii). Iar asta, poate pe buna dreptate sau poate nu, il face pe omul de rind sa ajunga la disperare si sa se gindeasca la “pedeapsa capitala”. Insa nu asa se masoara necesitatea introducerii acesteia.
    Pina la urma, eu tind sa cred ca, spre deosebire de posibilitatile lui Justinian, astazi Statul ar avea posibilitatea sa se apere de infractori si altfel decit omorindu-i pe unii dintre ei. De pilda, detentia pe viata (asta exista la noi) fara posibilitatea liberarii conditionate (asta nu exista la noi), ar rezolva multe probleme.
    Pe de alta parte, daca - fereasca Dumnezeu! - lucrurile s-ar complica mult mai mult, pedeapsa cu moartea ar putea deveni indispensabila (de pilda, pe timp de razboi, un anumit tip de lege martiala ar putea fi eficienta numai in felul acesta).
    Deci nu ne putem bloca in parerea ca uciderea ca violenta institutionala in scopul apararii sociale a fost si va fi intotdeauna inacceptabila, dar nici nu e cuminte sa ne grabim sa giram Cezarul sa o aplice. Mai ales ca de foarte multa vreme Cezarul nostru n-a dat dovada de intelepciune “capitala”. Caci e un Cezar pagin, plasat "original democratic" pe scaunul de domnie al unei tari despre care sint semne ca a fost pina nu demult profund crestina.
    Altminteri, se poate trancani mult pe aceasta tema. E doar trancaneala, erudita sau rudimentara, democratica sau reactionara, nervoasa sau echilibrata, s.a.m.d. Caci aici nu e nici o filosofie si, cu atit mai putin, vreo teologie.
    Tocmai de asta teologhisitorii nu prea s-au incurcat cu asa ceva, asa cum nu s-au incurcat, de pilda, nici cu combaterea ori sustinerea teologica a impozitelor, desi ele au devenit, de multe ori in istorie, ba chiar si azi, de-a dreptul ucigatoare.

    RăspundețiȘtergere
  54. Pentru Alexandru Racu:

    Codreanu... dezaxat? Vedeţi-vă de treabă, era cu Axa!
    Lăsînd gluma la o parte, observ că furia antilegionară devine în discursul dvs. un fel de panaceu universal... Mi se pare însă că loc de dreptate nu poate ţine.
    Cît despre insinuarea (grobiană) cu Orientul Mijlociu, Hristos Se "întrupează" acolo unde sînt cei care-L mărturisesc (şi uneori nici acolo, dacă e să cred "istorismului" dvs. sui generis).
    Dar e un paradox pe care-l întruchipează alţii în mult mai mare măsură decît dvs.: vor o dreaptă creştină, partide şi foruri publice creştine, implicarea creştinismului în social, mobilizarea laicatului ortodox în viaţa cetăţii, dar pe de altă parte, la o adică, îl prezintă ca pe o afacere meta- sau para-istorică, spirituală şi individuală, care n-a reuşit (şi nici nu şi-a propus) să schimbe mersul istoric al lumii, ci doar să modifice omul lăuntric. Chestiunea pe care nu par să şi-o pună cei ce gîndesc astfel este următoarea: lumea este cum sînt oamenii care o alcătuiesc; dacă lăuntrul oamenilor se schimbă, lumea se schimbă şi ea de la sine, o dată cu ei; dacă lumea nu se schimbă pe dinafară, înseamnă că nici lăuntrul oamenilor nu s-a schimbat suficient sau semnificativ; dar dacă lăuntrul oamenilor nu s-a schimbat, nu zic atît încît să se mîntuiască, dar măcar atît cît să facă lumea mai bună, atunci rezultă că creştinismul chiar "n-a reuşit"; şi dacă "n-a reuşit" în 2000 de ani şi în timpuri favorabile şi chiar glorioase, cum ar mai putea oare să reuşească azi, tocmai în plină disoluţie şi în vremuri atît de ostile?
    Cînd cineva are o viziune atît de deprimantă asupra Tradiţiei lui (religioase, culturale, politice) atunci mă tem că ori insul are o problemă, ori că respectiva Tradiţie a murit sau trage să moară.
    Redescoperirea/ reinterpretarea / reajustarea creştinismului pe cont propriu, în dispreţul criticist al Tradiţiei lui, este, iertaţi-mă că o spun, o afacere de tip protestant, chiar dacă se fundamentează pe cele mai bune intenţii.
    Dar, mă rog, fiecare e liber s-o ia cum vrea (Dumnezeu e bun şi înghite). Numai hotărîţi-vă: e bun creştinismul ca "operator" asupra vieţii în cetate au ba? Iar dacă nu e bun pentru aşa ceva, atunci de ce mai vreţi să-l tîrîţi în aventuri de dreapta, în misiuni sociale, în pariul general cu Istoria?!
    Eu, în cecitatea mea (legionară?), continui să cred cu îndărătnicie că Biserica n-a plutit (şi nu-i menită să plutească) pe deasupra istoriei, că creştinismul n-a reprezentat doar o paradigmă moral-spirituală, ci a întruchipat o întreagă civilizaţie, cu toate rînduielile ei interne, cu toate articulaţile ei comunitare şi instituţionale, iar această civilizaţie complexă este parte organică a Tradiţiei şi referenţială o dată cu ea, pînă la sfîrşitul veacurilor. Şi nu-i mai puţin relevantă pentru că nu a ajuns să fie perfectă.

    RăspundețiȘtergere
  55. Se pare ca dl.Racu e disperat si incapabil de coerenta. Unde,necinstitule, am facut eu apologia eugeniei sau a sterilizarii ? Daca nu stii sa citesti si sa intelegi ce vezi scris,e grav. Unde, in afara de cazul singular si izolat al unui singur articol de Herseni, ai mai dat in presa legionara peste o pledoarie in favoarea sterilizarii? Deci de la o exceptie , D-ta ai tupeul sa afirmi ca "arhanghelii ..solicitau sterilizarea...(grecilor)", sau ca presa legionara(observati generalizarea)favoriza eugenia!? Daca ai un dram de cinste sufleteasca, fa-ne si noua o lista cu articolele din presa legionara de la 1927 pana la 1941 care propun eugenia. Ca sa nu mai vorbim de sterilizare.Sa vedem si noi cum e cu presa legionara eugenista. Astept lista !
    Apoi, mentiunea mea despre lupta de 2 mii de ani impotriva urmasilor fariseilor, o iei drept pledoarie la eugenie. Imi pare rau de dl.Codrescu si ceilalti cititori pentru tonul cuvintelor dar va invit pe toti sa recititi cele scrise de mine in postarile referitor la Iorga, si prapastiile domnului Racu. Necinste si incompetenta crasa. Asa ceva te astepti de la un Radu Ioanid sau Elie Wiesel, nu de la cineva care are pretentia de a fi intelectual si de dreapta. Rusine.

    RăspundețiȘtergere
  56. Pentru Lucian D. Popescu:

    Mă bucur că avem şi intervenţia unui judecător cu studii teologice.

    RăspundețiȘtergere
  57. Fratele Alexandru5/1/11 10:02 a.m.

    Multi s-ar voi crestini, domnule Codrescu, dar le e frica sa-si asume crestinismul cu istoria lui cu tot, ca sa nu para cumva desueti sau reactionari, asa ca prefera, cu un fel de complex de vinovatie fata de „excesele trecutului”, sa reinventeze un surogat dulceag de crestinism anistoric si compatibil cu „corectitudinea politica” a vremurilor noi. S-a ajuns exact unde si-au dorit dusmanii istorici ai crestinismului: la indepartarea de traditie, la izolarea de istorie, la suspiciune si la dezbinare intre crestini. Si daca indraznesti sa le spui aceste lucruri, se reped sa te puna la stalpul infamiei (de dragul lui Hristos, sigur ca da, pe Care numai ei L-au inteles mai acuma, in urma - in postmodernism sau in „postcrestinism”, cum vad ca ziceti d-voastra).
    Nu ma pretez sa le raspund celor care ma iau de sus si care sunt gata in orice moment sa imi rastalmaceasca cuvintele. Si ma rog lui Dumnezeu sa imi dea intelepciunea si taria de a nu ma mai baga in astfel de polemici sterpe, in care realitatea lucrurilor este sacrificata intereselor si ideilor fixe ale fiecaruia. Va admir ca aveti rabdarea sa tineti acest blog si va urez putere in continuare. Eu ma retrag in prostia mea, ca sa aibe mai mult loc desteptii (caci nu mai e ca pe vremuri: azi noi suntem prosti si putini, iar ei sunt destepti si multi, Dumnezeu sa-i tina!).

    RăspundețiȘtergere
  58. Pentru Fratele Alexandru:

    Vă înţeleg mîhnirea, dar nu cred că iritările irevenţioase ale cîtorva ar trebui să vă ducă la o decizie atît de radicală. Mie unuia "vocea" dvs. clară şi cumpănită îmi va lipsi sincer, dar faceţi cum credeţi de cuviinţă.
    În legătură cu termenul de "postcreştinism", pe care mi-l imputaţi cu discreţie, ţin să precizez că l-am folosit strict conjunctural, ca posibil în eventuala observaţie a cuiva ("Cineva ar putea..."). Nu-l folosesc în mod curent şi nu cred că trăim "dincoace" de creştinism. Trăim un creştinism tîrziu, anemiat, obosit, dar care nu şi-a isprăvit nicidecum traseul şi vocaţia (şi nici nu şi le va isprăvi în veac).

    RăspundețiȘtergere
  59. Multumiri calde pentru preluarea dialogului meu cu dl. Tarziu.
    Nu doresc sa tulbur si mai mult apele, dar interpretarile facute de d-nii Codrescu, Lucian D.Popescu, Fratele Alexandru si Anonimul suparat (cam prea mult) pe dl. Racu mi-se par cele mai lucide si realiste.
    Nu vreau sa dau verdicte dar in aceste comentarii se simte experienta de viata sub toate aspectele, rabdarea, intelegerea si echilibrul credintei ortodoxe, dar si necesitatea indreptarii chiar fortate a pacatosului, daca aceasta este spre binele lui.
    Am lasat la urma interventia Pr.Nicolae, care mi-se pare "esenta" intregului articol/eseu al d-lui Codrescu.
    As vrea ca toti sa nu fim "dupa tipic, dupa tipic, dar in inima nimic" si sa nu uitam ca "Dumnezeu il iubeste pe pacatos mai mult decat o fac toti Sfintii la un loc pe Dumnezeu". Iar sub pacat sta toata omenirea,nu numai crestinii ortodocsi.

    Cu consideratie,
    G'Cousin

    RăspundețiȘtergere
  60. 48) Se cere caterisirea Mitropolitului Ignatie al Dimitriadei și cenzurarea poziţiilor eretice ale Academiei Teologice de la Volos
    http://graiulortodox.wordpress.com/

    RăspundețiȘtergere
  61. Chiar nu-si da seama nimeni ca adevaratii crestini de altadata, in frunte cu sfintii Bisericii, nu erau atat de scandalizati de pedeapsa cu moartea pentru ca ei credeau total in nemurire si stiau ca destinul unui suflet, ori virtuos, ori pacatos, nu se incheie cu moartea lui corporala, ci se continua in vesnicie, in legatura cu Dumnezeu, care, daca socoteste de cuviinta, poate sa-l mantuie oricand? Biserica se implica prin asistenta pe care o dadea condamnatului (daca acesta, caindu-se, o accepta de bunavoia lui), iar crestinii puteau sa se roage pentru sufletul aceluia, daca le pasa sau daca ii fusesera apropiati. Problema a inceput sa preocupe in clipa in care oamenii n-au mai crezut efectiv in nemuririe si au ajuns sa considere moartea o "trecere in nefiinta", iar posibila mijlocire a Bisericii o simpla "superstitie". Atunci curmarea vietii in trup, singura vieata considerata reala (caci dupa moarte nu mai e nimic, dacat cel mult amintirea din memoria oamenilor ramasi in vieata), li s-a parut ceva monstruos si inutil. Frica de pedeapsa cu moartea face parte din frica moderna de moarte ca aneantizare, sau din neintelegerea moderna a sensului vietii de dincolo si a puterii si dreptatii lui Dumnezeu.
    Pentri cei de dinainte era clar: a murit cineva vinovat, Dumnezeu il poate ierta la cainta lui finala si la rugaciunile celor vii; a murit cineva nevinovat, Dumnezeu stie si indreapta cu asupra de masura in vesnicie greseala oamenilor (mare va fi fericirea aceluia in ceruri), care oameni, la randul lor, vor da socoteala in fata lui Dumnazeu de ce si de cat au gresit, cu voie sau fara de voie. Toate tensiunile si indoielile isi au rezolvarea in Dumnezeu, daca crezi cu adevarat in El. Daca nu, te pui pe facut teorii umanitariste si ai impresia ca toti cei dinaintea ta au fost niste barbari si niste salbatici. Dar ei n-au fost decat niste crestini cum tu nu mai esti si pe care nici macar nu ii mai poti intelege.

    RăspundețiȘtergere
  62. Asa este: noi vorbim de parca viata s-ar reduce la viata pamanteasca si dreptatea la dreptatea omeneasca.
    Sunt intrutotul de acord cu comentariul anonimului de mai sus.

    Pr. Nicolae

    RăspundețiȘtergere
  63. Anonimului de la 1.43 PM:

    Nu zic că nu aveţi dreptate, dar una este să ai dreptate pe blog şi alta să te pui în pielea condamnatului la moarte (şi mai ales a celui eventual condamnat pe nedrept)... Problema e complexă şi delicată, nu din punct de vedere teologic, ci din acela al compasiunii omeneşti. Şi mă întreb dacă nu mulţi dintre noi mai degrabă "psihologizăm" decît "teologizăm"...
    Altminteri, se poate spune şi că Dumnezeu, dacă un condamnat la moarte este nevinovat, sau dacă are cu el o socoteală tainică a Lui, îl poate face scăpat, cumva, şi în ultima clipă (cazul Dostoievski); dar tot Dumnezeu poate, tot dintr-o raţiune ascunsă a Lui, insondabilă de către mintea omenească, să lase să moară chiar şi un nevinovat, pentru ca apoi să compenseze altfel moartea nevinovatului (însă atunci vai de cei responsabili!). În general, Dumnezeu toate le poate şi în fel şi chip lucrează, iar în raport cu eternitatea El e singura Justiţie care contează (şi pe care noi abia de-o putem aproxima).
    La rigoare, justiţia omenească nu se confundă cu Justiţia divină, nici nu se substituie ei, ci doar operează "la rece" (adică nesentimental, oarecum obiectiv, în baza unor prevederi legale) o judecată conjuncturală şi provizorie în raport cu eternitatea. Am însă impresia că în înţelegerea multora dintre noi - şi de aici apare "poticnirea" - fie se confundă sau chiar se substituie justiţia umană cu Justiţia divină, fie Justiţia divină este pur şi simplu neluată în considerare, totul devenind "o afacere" între oameni (cei ce condamnă, cei condamnaţi şi cei care iau cunoştinţă de condamnare). Astfel, cred că discuţia se poticneşte (exclud aici orice rea intenţie!) fie în fundătura "psiho" (sau "emo"), fie în fundătura neputinţei de a gîndi coerent creştineşte (adică de a da prioritate absolută divinului). E şi acesta un caz particular al "deosebirii duhurilor", al crizei discernămîntului de care suferă lumea modernă şi contemporană. Slăbiciunea sau "liricizarea" credinţei aduce cu sine complexe şi nelinişti de care conştiinţa celor vechi, altoită pe o credinţă mult mai "virilă", nu se lăsa afectată (sau nu în aceeaşi măsură).
    Creştinismul a pornit cîndva la drum grijuliu să ţină seama de "dinţii de lapte" ai "copilăriei"; oare îşi va încheia drumul trebuind să ţină seamă de lipsa de dinţi a senectuţii?

    RăspundețiȘtergere
  64. Ba mai mult: Dumnezeu daca vrea El poate scapa in ultima instanta de la pedeapsa cu moartea si pe un vinovat (cazul talharului de pe cruce).

    RăspundețiȘtergere
  65. Pentru Daniela (nepostată):

    Nu v-am postat din pudoarea unei modestii încă rezistente la ispite...
    (Îmi aduc aminte de-o replică de-a lui Paul Valéry, care suna cam aşa: "Talent n-aveţi. Poate aveţi geniu, dar eu la genii nu mă pricep...")

    RăspundețiȘtergere
  66. @Rasistul duhovnicesc

    Nu am citit toata presa legionara dar pun pariu ca se mai gasesc multe frumuseti duhovnicesti de specii asemanatoare, daca nu chiar identice. Poate ca Herseni este un caz extrem, insa el merge pe linia citatelor codreniste din A. C. Cuza privind necesitatea "eliminarii jidanilor din mijlocul celorlalte popoare, punand capat existentei lor nefiresti, parazitare", pe linia afirmatiilor lui Codreanu cu privire la numersu clausus care zice, este doar o solutie de urgenta care nu scade proportia jidanilor in sanul natiunii si ii lasa sa fie cati sunt, nerezolvand astfel problema jidaneasca, pe linia sustinerii neconditionate pe care i-a acordat-o lui Hitler sugerand ca trebuie sa rezolvam si noi problema jidaneasca precum el (ca sa ne putem apara, chipurile, mostra de idiotenie utila si incompetenta politica, Ardealul), s.a.m.d. Problema cu comentariul dumneavoastra este ca incearca sa sustina faptul ca o esenta spirituala este compatibila cu o politica de tip criminal, deoarece acea politica era la moda la vremea respectiva (desi trebuie subliniat ca una era eugenia americanilor iar alta era eugenia lui Hitler). Oricum, modelele mele nu sunt Woodrow Wilson si Winston Churchill ci Iisus Hristos si Sfantul Pavel. Asa ca va rog: cand mai vorbiti de cruce sau de alte "esente spirituale", veniti cu referinte scripturistice sau patristice. Eu unul am facut recent trimitere la condamnarea rasismului de catre Vatican si mai sunt si texte de doctrina ortodoxa (inclusiv textul recent al Bisericii Ortodoxe Ruse pe care l-am adus in discutie in chestiunea pedepsei cu moartea).

    Alexandru Racu

    RăspundețiȘtergere
  67. Pentru G'Cousin:

    Eu vă mulţumesc dvs. şi prietenului Claudiu Târziu că ne-aţi dat tuturor prilejul să (mai) reflectăm asupra unor aspecte ale problemei la care poate că altfel nu ne-am fi gîndit, sau n-am fi găsit contextul şi motivaţia de a le adînci. Pînă la urmă nu eventualul "consens" reprezintă rostul sau miza unor astfel de "provocări", ci eforul personal al fiecăruia de a se lămuri pe cont propriu, realizînd - din diversitatea punctelor de vedere şi a informaţiilor adiacente - cît mai multe dintre nuanţele, riscurile şi implicaţiile temei (pe care, desigur, n-o putem noi "epuiza" aici).
    Multe teme ar merita "reînviate" astfel (chiar dacă s-ar întîmpla să genereze mai multe întrebări decît răspunsuri), în condiţiile în care există o anume tendinţă a lumii noastre actuale de a se mulţumi cu preconcepţii simpliste şi de a eluda, din superficialitate şi/sau comoditate, complexitatea unor realităţi (atît în sincronia, cît şi în diacronia lor). În plus, e un exerciţiu al exprimării şi al dialogului, care nici el nu cred că e de dispreţuit.

    RăspundețiȘtergere
  68. In primul rand domnule Racu, nu e vorba daca ati citit sau nu TOATA presa legionara, ci de faptul ca nici macar o substantiala parte care sa va permita generalizari. Chestia cu "dar pun pariu ca...(se gasesc) alte frumuseti duhovnicesti" este incalificabila. Credeam ca se discuta lucruri serioase in mod documentat, nicidecum ca ne aflam la cursele de cai !!! Nu ma pre intereseaza pariurile. Apoi, nu de alte "frumuseti duhovnicesti" era vorba , ci de afirmatia d-voastra clara despre "presa legionara eugenista" si despre sterilizare.Nu incercati sa deviati spre altele. Nu e de inteles cum un om care admite "nu am citit" poate sa aibe aroganta si iresponsabilitatea sa se declare asupra unui subiect. Sper din suflet ca nu asa procedati si cu doctoratul D-voastra. Imi sugerati ca atunci cand vorbesc de cruce sa vin cu "referinte scripturistice sau patristice". Problema e ca eu discutam in primul rand pe taramul istoric, al faptelor si documentelor tocmai acolo unde se pare ca stati destul de prost... Asa ca in locul sfatului D-voastra cu referintelor, va sfatuiesc si eu in primul rand sa cititi, mult, si apoi sa aveti indrazneala de a generaliza, sau de a trage concluzii. In final imi serviti condamnarea rasismului de catre Vatican. Glumiti? V-am mai intrebat, ce este rasism? Iar Vaticanul, care la ora actuala tradeaza si pe Hristos si pe Sfintii Parinti luand in brate pe evrei drept "fratii nostrii mai mari intru credinta" si aparoape ca postuleaza oficial despre doua cai spre mantuire, una pentru crestini si alta pentru evrei - care nu ar mai avea nevoie sa se converteasca, acest Vatican poate sa condamne orice ...devine irelevant.

    RăspundețiȘtergere
  69. Pentru Alexandru Racu (nepostat):

    Uitaţi ce este, domnule Racu: v-am postat cu răbdare, aici şi în alte părţi ale blogului, comentariile din ce în ce mai insolente, am căutat să vă răspund urban şi nu v-am jignit niciodată, ba chiar v-am luat constant apărarea faţă de cei pe care i-aţi iritat peste măsură, dar cu ultimul dvs. comentariu aţi reuşit, în sfîrşit, să puneţi capăt răbdării mele mai mult sau mai puţin creştineşti.
    Nu numai că-mi răstălmăciţi grosolan afirmaţiile, dar vă pretaţi să-mi faceţi procese de intenţie care ating abjecţia, aplicîndu-mi - fără absolut nici o legătură cu tema în discuţie - grila dvs. monomaniacală prin care aţi ajuns, de la o vreme, să judecaţi toate lucrurile trecute, prezente şi viitoare. Nu văd ce m-ar obliga, în aceste condiţii, să vă mai găzduiesc "comentariile" pe acest blog. Aveţi nenumărate posibilităţi să vă exprimaţi pe aiurea, aşa că n-o să vă lipsească deloc mica - şi, dacă vreţi dvs., prea verdea - mea ogradă virtuală. E mult mai profitabil să vă înroşiţi ca racul decît să riscaţi fie şi cea mai vagă suspiciune de înverzire (cu daltoniştii vă descurcaţi dvs., că sînteţi băiat deştept şi de viitor). Chintesenţele creştine vă stau şi ele la îndemînă, aşa că nu vă lipseşte nimic (şi era şi păcat să mai zăboviţi pe-aici şi vă faceţi atîta inimă rea cu ereticii şi cu dezaxaţii). Cît despre pedeapsa cu moartea, chiar că nu mai e nici un risc! Acum se poartă pedeapsa cu viaţa (prietenii ştiu de ce!).

    RăspundețiȘtergere
  70. Va multumesc din suflet, domnule Codrescu, pentru decizia de a nu mai posta comentariile psihopatice ale cetateanului Racu, care aduceau numai tulburare si nici un folos (nu este numai parerea mea ci si a altora cu care am stat de vorba). Locul lui e pe undeva pe la revista 22.

    RăspundețiȘtergere
  71. Decizia mea de a nu-l mai posta a fost determinată, Cristina dragă, mai degrabă de o anume impoliteţe a d-lui Racu (care nu ştiu dacă e proastă creştere sau defect temperamental). Eu mă port frumos cu musafirii şi am minima pretenţie ca şi musafirii să se poarte frumos - şi cu mine, şi cu ceilalţi musafiri. Poziţiile intelectuale şi ideologice ale d-lui Racu nu ţin să le discut. La 22 n-ar fi un loc tocmai rău, dar, sincer, nu-l văd acolo. Şi nici nu e treaba mea.

    P. S. Ce se întîmplă cu diacriticele tale?

    RăspundețiȘtergere
  72. Scuze, nu eram pe computerul meu de acasă.
    Permiteţi-mi o întrebare: aşa mumiul „rasist duhovnicesc” n-a fost şi el cam nepoliticos şi cam alăturea de drum?

    RăspundețiȘtergere
  73. Poate că da, dar nu el a provocat, ci a fost cel provocat. Se pare că d-l Racu are memorie de elefant…

    RăspundețiȘtergere
  74. Unui Anonim ID nepostat:

    Vino-ţi în fire, domnule! Nu zic că nu sînt situaţii în care poţi bănui pe cineva că, punînd o anumită problemă în dezbatere, are cine ştie ce interes ascuns sau urmăreşte cine ştie ce profit. Dar eu, păcatele mele, ce interes pot urmări sau ce profit aş putea avea de pe urma reintroducerii pedepsei cu moartea?! Discutăm pur şi simplu, ca să ne lămurim principial, atîta tot!

    RăspundețiȘtergere
  75. Unui Anonim binevoitor:

    Multumesc pentru semnalare.

    RăspundețiȘtergere
  76. Dupa atatea discutii principiale cred ca ne-am lamurit.
    Poate cineva sa traga o concluzie inainte de a ramane discutia in coada de peste, asa cum s-a mai intamplat?

    RăspundețiȘtergere
  77. Concluzii definitive sînt greu de tras. Dezbaterile au arătat, o dată mai mult, cît de complexă e problema şi cît de împărţite sînt părerile. Chiar dacă creştinismul pare să nu excludă explicit pedeapsa cu moartea, ideea e că sînt preferabile alte sancţiuni legale, mai liniştitoare pentru conştiinţa şi starea emoţională a omului contemporan. Legea ajunge să fie fermă, nu trebuie neapărat să fie radicală. Cam asta am reţinut eu de pe urma comentariilor (mă refer, desigur, la cele care au avut decenţa să rămînă la obiect).

    RăspundețiȘtergere
  78. Racu si-a mutat atacurile pe blogul lui Catrinoiu! E rau, rau baiatul asta!

    Scufita Verde

    RăspundețiȘtergere
  79. N-are decît. Să-l bage în seamă cei de acolo, dacă vor şi dacă au vreme. Eu nu-i port vreo ranchiună, ci doar îl compătimesc: nu poate fi uşor să coci în tine atîta patimă şi atîta orgoliu. Poate că anii îl vor mai uşura, treptat: îi doresc seninătatea pe care n-o are, dar care sigur l-ar bucura. În Hristos, fireşte.

    RăspundețiȘtergere
  80. pt. dl. Codrescu
    Asa ma gandeam si eu (multumesc pentru raspuns). Recitind comentariile am ramas in minte cu spusele domnului Lucian D. Popescu.
    In treacat fie spus dl. Racu nu-i mai rau decat cei care-l vad rau. Eu il vad bine :)

    RăspundețiȘtergere
  81. În ultimul comentariu neruşinat al d-lui Racu, pe care nu l-am postat, era şi un post-scriptum în care îşi exprima şi dumnealui aprecierea la adresa intervenţiei d-lui Lucian D. Popescu (căruia îi mulţumesc şi eu pentru implicare): profesională, clară, echilibrată. Îmi pare bine că mi-aţi oferit prilejul să fac această precizare.

    RăspundețiȘtergere
  82. pt. dl. Codrescu
    Mai avem un singur hop de trecut: sa ne lamurim cum e cu pedeapsa cu viata (sageata dvs. a zburat departe si a lovit in plin).

    RăspundețiȘtergere
  83. Pentru Scufiţa Verde (nepostată):

    Nu vreau să mai discutăm cazul d-lui Racu. Se poate să nu avem aceleaşi standarde pentru neruşinare (şi mai ales pentru recidiva în neruşinare).
    Dumnealui are impresia că nu l-am postat deoarece nu-mi place "adevărul" (pe care aţi observat probabil că are monopol). Numai că ceea ce scria acolo îmi mai spusese, cu alte cuvinte, de nu ştiu cîte ori, singura noutate fiind răstălmăcirea tendenţioasă a termenului de "întrupare" (pe care eu nu întîmplător îl pusesem între ghilimele), ceea ce mi-a adus aminte de o anume observaţie a lui Eminescu despre "cel ce ia metafora ad litteram"...
    Cine e curios, se poate duce pe blogul d-lui Catrinoiu. Aici nu mai e cazul.

    RăspundețiȘtergere
  84. Pentru Big Ben:

    "Să mori rănit din dragoste de viaţă"... Gîci!

    RăspundețiȘtergere
  85. pentru dl. Codrescu
    Pricepusi. Mersi, monser!

    RăspundețiȘtergere
  86. Citat:
    "Spunea parintele meu duhovnic: noi suntem ortodocsi, dar noi nu putem fi mandri ca suntem ortodocsi, noi trebuie sa fim smeriti ca suntem ortodocsi. Ortodoxia in smerenie se pastreaza."-Pr.Rafail Noica

    Poate ca acest citat il va mai domoli pe dl.Racu (si nu numai pe dansul), care vede numai "capitani" si nu-si da seama ca astfel se crede "capitanu' de judetu'".

    Scufita maghiara sau ungara. Si verde.

    RăspundețiȘtergere
  87. Nu, nu Iulian Capsali spunea, ci parintele Rafail Noica. Cred ca merita ascultat...

    "Liturghia ortodoxa incepe la Proscomidie cu cuvintele Troparului din Sfanta Joi: “Rascumparatu-ne-ai din blestemul legii cu scump Sangele Tau“. Aceste cuvinte nu sunt o blasfemie; este un paradox de nespus, pe care il expune Sfantul Pavel in mai multe din Epistolele lui, ca Legea, care era sfanta, fiindca era data de Dumnezeu ca o calauza, la un moment dat devine un blestem, fiindca tinand preceptele Legii poti sa devii mai bun, dar viata nu gasesti: viata vesnica nu se gaseste nicaieri, in nicio lege. Pana cand, ajungand in prima parte a pocaintei noastre macar sa pastram o lege, macar sa nu rasplatesc omorand un om pentru un ochi, cum spune vechea lege: “Ochi pentru ochi si dinte pentru dinte“; macar atata dreptate. Iar dupa aceea, intelegand ca “Ce castig eu daca el mi-a scos un ochi si daca eu ii scot ochiul lui, ce castig din suferinta lui?” Si poate aflu o stare morala mai inalta si ma apropii de Hristos zicand: “Lasa, Domnul sa-l ierte, macar lui sa-i fie bine”. Si opresc raul la mine si nu-l intorc inapoi asupra fratelui, care poate se mahneste si-mi intoarce iarasi inapoi. Este cunoscut ca, de exemplu, in anumite regiuni ale Italiei cuvantul vendetta, “razbunare”, trece din generatie in generatie si nu se mai sfarseste. Pana cand? Pana cand va veni cineva care va spune: “Stop, destul, la mine! Destul au suferit toti, si eu. Ce sa dau inapoi suferinta pentru suferinta?”

    RăspundețiȘtergere
  88. E diferenţă între planul moral şi individual şi planul juridic şi comunitar. Obligaţia religioasă a lui "eu" e ceva, obligaţia cetăţenească a lui "noi" e altceva.
    Dacă i se dă o palmă, individul întoarce creştineşte obrazul, să zicem. Dacă este agresată, comunitatea nu întoarce însă nici un obraz, ci se apără şi reacţionează împotriva agresorului prin lege, şi chiar manu militari.
    Ce facem, luăm iar discuţia de la capăt?

    RăspundețiȘtergere
  89. Pentru Cristina:

    Ziceai că faci Dreptul „în scîrbă”…

    RăspundețiȘtergere
  90. Hai, domnule profesor, lăsaţi!

    RăspundețiȘtergere
  91. Unui Anonim nepostat:

    În limbajul juridic, manu militari nu înseamnă „prin intermediul forţelor armate” (acela e casus belli), ci „prin forţa coercitivă a legii” (care, dacă nu vrei s-o respecţi, are mijloace să te oblige).
    Pe de altă parte, ţin să precizez că d-l Capsali este unul dintre cei mai onorabili oameni pe care îi cunosc. Un dezacord ca acesta –nici primul şi probabil nici ultimul – e nimica toată. Într-o lume în care toţi ar fi ca d-l Capsali n-ar mai exista asemenea teme de discuţie.

    P. S. Rafail Noica nu-i nepotul, ci chiar fiul lui Constantin Noica. Pe ce lume trăiţi?!

    RăspundețiȘtergere
  92. Ierom. LavrentieC7/1/11 3:02 p.m.

    Intervin şi eu în discuţie cu nişte remarci.
    Cred că miza este aceasta: creştinismul este o religie a păcii şi non-combatului până la toleranţă totală, adică se referă doar la cel credincios să fie drept, fără să acţioneze şi asupra celor necredincioşi (mai ales asupra nelegiuiţilor?). Chiar în predica de azi (despre Sf. Ioan Botezătorul) se spunea că episcopii şi preoţii nu pot tăcea în faţa fărădelegii, cer să fie sancţionată şi oprită. Asta presupune o atitudine mai mult întru cuvânt, dar care implică şi oprirea forţată a răului. Acum… pedeapsa cu moartea… e delicat, într-adevăr, subiectul.
    O observaţie: în Legea Veche Dumnezeu chiar cerea moartea nelegiuiţilor, omorârea lor. Dar…! Le oferea cetăţi de scăpare în care să trăiască. Ba chiar şi o vreme de abolire a pedepselor. Asta presupune că cel ce a călcat strâmb îşi recunoaşte vina şi are parte de o închisoare în libertate. Doar dacă vrea să trăiască aşa, să-şi ispăşească vina. Nu ştiu cum era în vremea Sf. Ioan Gură de Aur cu biserica ce oferea scăpare celor condamnaţi. Doar cât stăteau acolo????
    O altă observaţie: S-a vorbit în comentarii de dreptatea personală şi comunitară. Eu aş pune în discuţie dreptatea dumnezeiască şi cea omenească. Cea dumnezeiască e fără greşeală, deşi de multe ori nepusă în practică, iar cea omenească se bazează uneori pe minciuni şi subterfugii (de conştiinţă sau flagrante). Problema este că nu prea ne ridicăm noi la măsura măcar a (re)cunoaşterii dreptăţii dumnezeieştii, darmite a punerii în faptă.
    Răspunsul ar trebui să fie fără echivoc, dar eu aş spune cam aşa: Dacă se impune exterminarea unor persoane care sunt nocive social, ar trebui făcut lucrul acesta, dar nu prin mâna mea. Doar dacă aş fi ca Finees, care a îmblânzit mânia lui Dumnezeu omorând pe cei doi desfrânaţi, sau ca Ilie…

    RăspundețiȘtergere
  93. Pentru Vestitor (nepostat):

    Nepostarea n-are nici o legătură cu conţinutul comentariului dvs., ci cu forma lui deconcertantă: conţinea mai multe greşeli ortografice şi sintactice decît toate celelalte 91 de comentarii la un loc! Dacă scriem în felul ăsta neîngrijit (ca să nu-i spun altfel), nu numai că producem o impresie jenantă, dar nici nu ne putem face pe deplin înţeleşi (textul dvs. avea 5-6 locuri de-a dreptul indescifrabile).
    Fac un apel către comentatori să încerce să aibă un plus de grijă pentru acest aspect, căci altfel se discreditează singuri, şi e păcat!

    RăspundețiȘtergere
  94. Vestitorului nepostat:

    Cineva m-a tras de mînecă, să intru neapărat pe blogul d-lui Catrinoiu. Tocmai v-am citit interventiile de acolo (dacă sînteţi acelaşi Vestitor, că de la o vremii Vestitorii sînt din ce în ce mai mulţi) şi am constatat că scrisul neîngrijit şi ininteligibil nu vă caracterizează. Îmi pare rău că tocmai eu am avut parte de un comentariu de-al dvs. vrednic de respins. Mă bucur însă sincer să constat că n-a fost decît un accident şi am simţit nevoia să scriu aceste cîteva rînduri (pe care nu ştiu dacă veţi ajunge să le citiţi).
    Dumnezeu să ne dea tuturor gînduri bune.

    RăspundețiȘtergere
  95. Blogg-trotter7/1/11 11:00 p.m.

    Iata ce am gasit pe un blog catolic, Omnia restaurare in Christo, sub semnatura Mihnea Dragomir si cu titulul “Catolici pentru pedeapsa cu moartea” (si acolo sunt comentarii pro si contra):

    În ultima vreme s-a încercat răspândirea în publicul larg a ideii că religia noastră ar fi împotriva pedepsei cu moartea. Altfel spus, dacă vrei să fii un bun catholic, musai să te împotriveşti pedepsei cu moartea. Nimic mai fals. Această idee nu a fost niciodată susţinută prin nici un act magisterial. Nici un papă, nici un conciliu ecumenic sau regional nu a susţinut vreodată că pedeapsa cu moartea este un act moral ilicit. Prin urmare, problema pedepsei cu moartea este un teritoriu teologic liber. Poţi fi un bun catolic şi să susţii pedeapsa cu moartea. La fel de bine, poţi să fii un bun catolic şi să fii împotriva pedepsei cu moartea. Ceea ce nu poţi face este să fii un bun catolic şi să susţii că Biserica interzice pedeapsa cu moartea.
    Dacă pretinsa imoralitate intrinsecă a pedepsei cu moartea nu este susţinută prin nici un act al Magisteriului Viu al Bisericii, poate că este susţinută de argumentele Tradiţiei sau Bibliei ? Atâta cât am citit din Sfinţii Părinţi, nu îmi amintesc de nici unul, nici măcar unul singur, care să fi susţinut că pedeapsa cu moartea este imorală. Dimpotrivă, îmi amintesc că Sf Toma din Aquino, care deţine o poziţie eminentă printre doctorii Bisericii, susţine în mod explicit pedeapsa cu moartea.
    Dar Biblia ? Ce spune Biblia ? Aici, argumentul cel mai des auzit la catolicii care sunt împotriva pedepsei cu moartea este porunca “să nu ucizi”. Dar este pedeapsa cu moartea o încălcare a acestei porunci ? La prima vedere, doar aparent, da. La a doua vedere şi după o analiză mai aprofundată, vom vedea că pedeapsa cu moartea în mod just pronunţată nu este ucidere în sensul poruncii a cincea. Cam din aceleaşi motive pentru care omorârea unui agresor într-un război just nu este încălcare a poruncii a cincea. Argumentarea ar presupune o prezentare prea vastă, poate subiect pentru un articol de sine stătător. Deocamdată, să observăm că porunca a cincea a fost dată lui Moise, pe muntele Sinai. Aceasta s-a întâmplat într-o perioadă premergătoare statului evreu. Or, în tot timpul existenţei statului evreu, până în ziua de azi, a existat pedeapsa cu moartea. David, regele mult iubit de Dumnezeu, a folosit-o. Regi, împăraţi şi sfinţi catolici au folosit pedeapsa cu moartea. Până în anul 1969, codul penal al statului Vatican avea prevăzută pedeapsa cu moartea. Nu putem crede că David nu auzise de porunca a cincea. Nu putem crede că fericitul papă Ioan al XXIII-lea, “papa cel bun”, nu cunoştea porunca a cincea. La fel Ludovic cel Sfânt, la fel împăraţii, regii şi principii catolici şi cu frică de Dumnezeu. Se naşte următoarea întrebare: dacă această idee, potrivit căreia pedeapsa cu moartea ar fi moral ilicită, nu are susţinere nici în Sf Tradiţie, nici în Magisteriu şi nici chiar în Biblie, atunci de unde vine ? Răspunsul nu este greu de găsit. Este una din ideile de extracţie luministă. Secolul pe care ei l-au numit “al luminilor” (în opoziţie cu ceea ce autori de aceeaşi sorginte numesc “întunecatul Ev Mediu”) a văzut naşterea multor idei care au stat şi stau la baza Revoluţiei Franceze şi a umanismului ateist de azi. Pentru catolicii care vor ca, urmându-L pe Domnul, să fie adevăraţii fii ai luminii, mesajul pe care acest articol încearcă să îl transmită acesta este: poţi fi un bun catolic şi dacă eşti pentru, şi dacă eşti contra pedepsei cu moartea. Laudetur Iesus Christus !

    RăspundețiȘtergere
  96. Pentru Blogg-trotter (şi nu numai):

    Doar nu credeaţi că sîntem numai noi pe lume...
    Poate că unii acum vor trage concluzia că e o chestie "papistăşească"...
    Ia mai căutaţi, poate daţi şi de o tratare protestantă!

    RăspundețiȘtergere
  97. Chiar aveti dreptate :-)
    Eu si dl.Tarziu, fiind "papistasi" infiltrati in ortodoxie, am deschis acest subiect.
    Evident in intelegere cu un "legionar" ca dvs.
    "Capitanul" este unul dintre cei insirati pe blogul d-lui Catrinoiu.
    Sau poate ca toti cei prezentati acolo sunt Statul Major al noii legiuni :-)
    Si cum spaniolii si italienii (catolici) au fost fascisti , lucrurile incep sa se lege.
    Acum si francezii (tot catolici) i-ar omori pe ..."tiganii romanesti" si ...QED.

    Cu consideratie,
    G'Cousin
    P.S.Intr-un exercitiu de psihoza monomaniacala, mai pe romaneste "psiho-pupu" :-)

    RăspundețiȘtergere
  98. Pana la protestanti sa vedem ce zic budistii, ca si ei sunt oameni.
    Nu am timp sa traduc articolul, mizez pe faptul ca cititorii blogului sunt poligloti.

    Buddhism and capital punishment

    Because Buddhism exists in many forms, under many organisations, there is no unified Buddhist policy on capital punishment.
    In terms of doctrine the death penalty is clearly inconsistent with Buddhist teaching. Buddhists place great emphasis on non-violence and compassion for all life. The First Precept requires individuals to abstain from injuring or killing any living creature.
    The Buddha did not explicitly speak about capital punishment, but his teachings show no sympathy for physical punishment, no matter how bad the crime.

    Buddhism and punishment

    Buddhism believes fundamentally in the cycle of birth and re-birth (Samsara) and teaches that if capital punishment is administered it will have compromising effects on the souls of both offender and the punisher in future incarnations.

    As far as punishment in this world is concerned, Buddhism has strong views:

    - inhumane treatment of an offender does not solve their misdeeds or those of humanity in general - the best approach to an offender is reformatory rather than punitive
    - punishment should only be to the extent to which the offender needs to make amends, and his rehabilitation into society should be of paramount importance
    - punishing an offender with excessive cruelty will injure not just the offender's mind, but also the mind of the person doing the punishing
    - it is impossible to administer severe punishment with composure and compassion
    - if the crime is particularly serious, the person may be banished from the community or country

    Buddhist countries and capital punishment

    Despite these teachings several countries with substantial Buddhist populations retain the death penalty, and some of them, for example Thailand, continue to use it.

    These are no states that have Buddhism as their official religion.

    Alarid and Wang (see below) suggest that this apparent paradox partly stems from the difference between popular and monastic Buddhism. The majority of lay Buddhists in these countries follow Buddhist practices and are entirely sincere in their commitment, but "the genuine study of Buddhism, its rituals, and carryover to daily life is superficial for most Buddhist followers."

    Other reasons Buddhist countries retain the death penalty are:

    - belief by politicians that capital punishment is necessary for retribution, cultural customs, or for deterrence value
    - a long tradition of capital punishment in a particular country
    - keeping order in society is seen as more important than Buddha's teaching
    - reaction to long periods of political unrest or economic instability

    RăspundețiȘtergere
  99. Se prea poate, maestre. Nu sint familiar cu blogul probabil. Sau nu ma place.
    Nu cred sa fie si alt vestitor. Daca e, cu atit mai bine nu? Nu sintem cu totii chiar?
    Dar eu tot o tin cu pedeapsa cu moartea(in afara de autoaparare, innclusiv in sens comunitar, cu unele limite), ca e nelegitima si chiar crima cu premeditare, chiar daca e legiferata si trecuta si in constitutie. Argumentarea pe baze teologice sau de alta natura, e chiar o mai mare nelegiuire. Nu mai am rabdare sa dezvolt iar.

    RăspundețiȘtergere
  100. Pentru Vestitor:

    Chiar dacă sînt de altă părere, vă înţeleg şi vă respect punctul de vedere. Un împătimit al pedepsei cu moartea credeţi-mă că nu sînt (şi am avut impresia că asta rezultă suficient din scrisul meu; dar se pare că fiecare citeşte după cum îi convine lui): am pus o problemă, am avansat un punct de vedere şi am căutat să aduc cîteva argumente pe care nu le-am scos "din burtă", ci din realitatea istorică a creştinismului (despre care, oricît nu ne-ar conveni, continui să cred că n-o putem eluda, pentru a-i substitui o părere personală sau alta). Sigur că discuţia rămîne deschisă, noi neputînd decît să aproximăm după puteri.

    RăspundețiȘtergere
  101. Mi se pare rezonabil ce scrie despre porunca “Sa nu ucizi” Catehismul Bisericii Catolice si nu vad de ce aceiasi invatatura nu ar putea sa fie si a Bisericii Ortodoxe, ca aici nu este cazul de dogme sau de cult:

    PORUNCA A CINCEA: SĂ NU UCIZI

    466. Pentru ce trebuie respectată viaţa umană?
    Pentru că este sacră. Încă de la începutul său, ea presupune acţiunea creatoare a lui Dumnezeu şi rămâne pentru totdeauna într-o relaţie specială cu Creatorul, unicul său scop. Nimănui nu-i este permis să distrugă în mod direct o fiinţă umană nevinovată, acest lucru fiind în mod grav contrar demnităţii persoanei şi sfinţeniei Creatorului: „Să nu ucizi pe cel nevinovat, nici pe cel drept” (Ex 23,7).
    467. De ce nu se împotriveşte acestei norme legitima apărare
    a persoanelor şi a societăţii?
    Deoarece prin legitima apărare se realizează alegerea de a apăra şi de a valorifica dreptul la viaţa proprie sau a altuia, şi nu alegerea de a ucide. Legitima apărare, pentru cel care are responsabilitate faţă de viaţa altuia, poate fi şi o obligaţie gravă. Totuşi, ea nu trebuie să ducă la o folosire a violenţei mai mare decât este necesară.
    468. La ce foloseşte o pedeapsă?
    O pedeapsă, aplicată de o autoritate publică legitimă, are scopul de a repara dezordinea introdusă de greşeală, de a apăra ordinea publică şi siguranţa persoanelor, de a contribui la corectarea celui vinovat.
    469. Ce pedeapsă se poate aplica?
    Pedeapsa aplicată trebuie să fie proporţională cu gravitatea delictului. Astăzi, ca urmare a posibilităţii de care dispune statul pentru a reprima delictul făcându-l inofensiv pe vinovat, cazurile de necesitate absolută de pedeapsă cu moartea „sunt foarte rare, dacă nu chiar practic inexistente” (Evangelium vitae). Atunci când mijloacele nesângeroase sunt suficiente, autoritatea se va limita la aceste mijloace, pentru că acestea corespund mai bine condiţiilor concrete ale binelui comun, sunt mai conforme cu demnitatea persoanei şi nu-i iau definitiv vinovatului posibilitatea de a se corecta.

    RăspundețiȘtergere
  102. Sfantul Apostol Pavel:
    „Indepartati pe cel rau din mijlocul vostru” (I Corinteni 5, 13).

    RăspundețiȘtergere
  103. Anonimului de la 11.10 AM:

    În termeni destul de asemănători pune problema şi Filaret al Moscovei (parţial citat în text).


    Anonimului de la 11.42 AM:

    A îndepărta nu înseamnă a da morţii, iar "cel rău" nu este neapărat cel demn de pedeapsa capitală (după Legea evreiască sau după Dreptul roman). Nu-i cazul să răstălmăcim pro domo învăţături apostolice scoase din context.

    RăspundețiȘtergere
  104. Pe blogul său, domnul Claudiu Tîrziu dă un răspuns muzical neliniştilor noastre...

    RăspundețiȘtergere
  105. Pentru Cristina:

    Şi n-are dreptate? Mie mi se pare, pînă la urmă, că da.

    RăspundețiȘtergere
  106. Apreciez si eu punctul de vedere al lui @vestitor, dar "crima cu premeditare" sau "nelegitima chiar daca este legiferata", fara a mai vorbi de "nelegiuire" d.p.d.v. teologic chiar daca exista explicita in Noul Testament,este un picutz cam prea mult.
    Stiu ca deranjeaza in zilele noastre foarte mult acel text din Biblie dar ...asta e.
    Pe mine unul nu ma deranjeaza absolut de loc.
    In schimb, lipsa de smerenie in a interpreta invers textele biblice, ma determina sa imi pun intrebarea "cui foloseste?".
    "Calea Imparateasca" este una singura.
    Restul sunt "trancaneli", cum spunea dl. Lucian Popescu.
    Si pentru a reveni la comentariile de pe blogul d-lui Tarziu, primul deranjat de "legea omeneasca" ce condamna la moarte si cel care a hotarat ca Ceausestii sa fie executati exact de Craciun a fost Tataia.
    Asta e, din nou !
    Poate ca totul este o intamplare pe care mi-o imaginez eu.
    Dar noi stim ca nimic nu este intamplator. Si este foarte bine ca Tataia nu a fost si nu mai poate fi condamnat la moarte.
    Sa ne rugam pentru ca Dumnezeu,parintii si copii celor ucisi indirect de el sa il ierte.
    Il rog si pe @vestitor sa o faca!
    Si sa nu se mai pripeasca atunci cand scrie si il face si pe dl. Platon "legionar convertit" chiar daca apoi isi cere scuze.
    Cu consideratie,
    G'Cousin

    RăspundețiȘtergere
  107. Valentin Pascariu (42 de ani) a ajuns la închisoare la 27 aprilie 1990, acuzat de moartea a doi vecini din satul natal, Bogdăneşti. Vieţaşul spune că a ajuns în casa vecinilor cu care era în conflict de mulţi ani după ce fratele său mai mic, băut, a vrut să-i jefuiască din răzbunare. Mezinul ar fi fost surprins şi luat la bătaie de bătrân. Valentin, şi el băut, a intervenit şi l-a ucis cu o lovitură de par. O săptămână mai târziu, la spital, a murit şi soţia bătrânului.

    Fostul deţinut, conştient de ce a făcut, a fugit la Iaşi. Aici a hoinărit pe străzi câteva zile, după care a fost prins de poliţişti. Şi-a recunoscut fapta şi a spus că se căieşte. În 1992 a fost condamnat definitiv la închisoare pe viaţă fiind primul român care a primit această pedeapsă după Revoluţie. Pascariu a fost încarcerat la Craiova. În primele trei luni de detenţie, vieţaşul a fost legat cu lanţuri de 18 kilograme.„Mergeam peste tot cu lanţuri, la baie, la plimbare, dormeau cu ele. Mi se spunea că în închisoare o să-mi putrezească oasele", şi-a amintit Valentin Pascariu. Toată tinereţea şi-a petrecut-o în închisoare, iar când este întrebat cum au trecut pentru ei acei ani ieşeanul spune că: „foarte greu, nici nu am cuvinte să spun". Îşi aminteşte mai ales coşmarurile din primul an care îl apăsau mai ales din cauza vinovăţiei.
    Mă gândeam că cel care a făcut o crimă este un om de nimic. Plângeam din orice. Am crezut că am să înnebunesc. Ţin minte că se făceau sondaje printre condamnaţii pe viaţă şi ne întrebau ce alegem: moartea sau să stăm în închisoare până la final şi majoritatea alegeam pedeapsa cu moartea", a spus Valentin Pascariu.

    O întrebare pentru cei care vor pedeapsa cu moartea, inclusiv pentru Pr. Nicolae: l-ar fi condamnat la moarte pe Valentin Pascariu?

    RăspundețiȘtergere
  108. Vieţaşului (şi nu numai):

    Cazul e impresionant, dar întrebarea e proastă. Sigur că Pr. Nicolae sau cutare alt comentator, care probabil că n-a omorît în viaţa lui o muscă, nu ar condamna pe nimeni la moarte, sau în nici un caz pe un nefericit ca V. P. (cum sînt destui alţii, şi cum au fost de cînd lumea). Dar nu-i vorba aici (şi asta văd că nu se înţelege în ruptul capului) de cetăţenii creştini X, Y sau Z, căci nu ei împart sau sînt chemaţi să împartă justiţia în cetate, ci LEGEA, care e principial obiectivă şi intransigentă (căci altfel n-ar mai fi lege), iar această intransigenţă a ei, străină în mod intenţional de orice sentimentalism particular, o face să fie temută de infractorul potenţial, TEAMA DE LEGE fiind unul dintre temeiurile universale ale vieţii sociale. Că infracţiuni se produc şi în pofida ei, aceasta e altă discuţie: aria lor e totuşi îngustată de existenţa legii, iar aceasta e funcţia fundamentală a Dreptului.
    În ultimă analiză, cum am mai spus-o, fapta lui, întrucît contravine legii, e cea care îl osîndeşte pe făptaş, fie că o regretă, fie că nu, iar legea nu-i decît instrumentul care asigură, prin împuternicire oficială, trecerea penalităţii în act, în urma judecăţii după nişte standarde prestabilite de legislator (în numele şi în slujba interesului public).
    Dacă nu ieşim din această confuzie sentimentală a planurilor (care cred că este o perversiune adusă de democraţia modernă şi de ideologiile de stînga), nu mai înţelegem nimic şi totul devine arbitrar (şi atunci cînd ne raportăm la prezent, şi atunci cînd ne raportăm la trecut). Ba mai şi căutăm, ca o culme a perversiunii, să luăm creştinismul - care în realitate a înţeles dintotdeauna corect aceste lucruri - drept martor al cecităţii noastre actuale.

    P. S. "Dacă se vrea ordine, nu circ democratic", spunea Petre Ţuţea, "atunci legea trebuie să fie atît de dură şi de intransigentă încît să faci în pantaloni numai la gîndul că ai putea-o călca!".

    RăspundețiȘtergere
  109. Ierom. LavrentieC9/1/11 12:30 p.m.

    1. Trăim un veac al fărădelegii, un paradis al infracţiunii, atât duhhovniceşti, cât şi legale. De aici dificultatea de a face legi dure, că nu ştii cine şi pe cine le aplică. Deşi slăbirea legii nu e defel o soluţie, ci mediu mai prielnic.
    2. Dacă în Vechiul Testament se aplica pedeapsa cu moartea, în Biserică se aplică afurisirea (excluderea, excomunicarea) de la Sfintele Taine sau chiar şi din comunitate şi, cazul cel mai drastic, anatematizarea. Aici intervine cumva rolul statului, al puterii profane, căci Biserica nu are nici ca principiu forţe de ordine (inchizitoriale) în cazuri de forţă majoră. Aşadar instituţia Bisericii este împotriva condamnării la moarte sau chiar a violenţei, deşi nu o exclude. În discuţie rămâne ce fac creştinii care sunt puşi să ia o hotărâre în această direcţie, căci trebuie să acţioneze creştineşte în toate împrejurările. Eu cred că trebuie să gândească juridic, iar d-l Lucian Popescu a lămurit satisfăcător această chestiune.
    Iar diferenţa dintre Legea Veche şi Biserică este că prima se referea la o naţie pământească, iar cea de-a doua are în vedere un popor ales pentru veşnicie. Asta tocmai ca să nu ne facem păreri greşite, dure despre Legea Veche.

    RăspundețiȘtergere
  110. Domnule Codrescu,

    La urma urmei s-a tot discutat despre pedeapsa cu moartea dar vad ca a fost omis poate principalul argument. Teoretizam pedeapsa cu moartea. Dar cine o aplica? Pentru ca, urmand principiului de drept care spune ca fara pedeapsa nu e lege, si continuand cu evidenta ca fara calau nu e pedeapsa, rezulta ca fara calau nu e lege.

    Intrebarea care se pune e urmatoarea: dumneavoastra sunteti in stare sa o aplicati? Sau ati putea locui in aceeasi casa cu cel care practica "job-ul" asta? Eu unul, marturisesc ca nu, drept pentru care, fiintial nu pot fi de acord. E imoral sa nu fi vegetarian daca nu esti in stare sa tai o gaina.

    Vedeti, teoria poate fi corecta. Dar cine o aplica? Turcanu? Vi-l imaginati pe fratele Capsali cum se intoarce seara acasa la cei sapte copii ai sai dupa ce a mai killerit pe unul, si nu in lupta (ceea ce este indeajuns de traumatic), ci pe unul care tremura, plange, urla, lesina, face pe el, mai mult, pe unul care poate chiar este nevinovat (iar tu traiesti cu gandul ca poate ai omorat un om nevinovat)?

    Partea cea mai perversa in ceea ce priveste pedeapsa cu moartea este faptul ca, inevitabil, condamna niste semeni ai nostri la monstruozitate sau instrumentalizeaza monstruozitatea acestora. Altfel spus, in mod pervers, ii atribuie si dracului un rol in economia mantuirii (ceea ce evident reprezinta o monstruozitate teologica). Or, din acest punct de vedere, chiar daca abolirea pedepsei cu moartea este straina de istoria concreta a crestinismului, parerea mea este ca se afla in armonie perfecta cu Duhul crestinismului, deoarece numai in crestinism chipul lui Dumnezeu este vazut in orice om: si in victima, si in criminal, si in calau. Fapt care arunca ceva mai multa lumina asupra raportului dintre istorie si eshatologie pe marginea caruia am polemizat recent (polemica care din nefericire a degenerat).

    In alta ordine de idei, regret sincer ca v-am pus rabdarea la incercare si va asigur ca nu voi mai aborda subiecte verzi atunci cand voi mai bantui mica dumneavoastra ograda virtuala, fie sub semnatura, fie sub forma de sucfita verde, de capra cu trei iezi, etc. Eu cu persoana Razvan Codrescu m-am impacat deja, desi nu pot sa ma impac cu anumite conceptii teologico-politice pe care le abordeaza. In fine, ne aflam intr-un raport asemanator cu raportul tragic dintre obiectivitatea legii (de care avem necoie) si chipul condamnatului (potential nevinovat). Asta-i viata. Va voi intelege si daca nu veti putea sa ma iertati. Mai sunt si altii care nu au putut.

    Postat sau nepostat,

    Al dumneavoastra,

    Alexandru Racu

    PS: Zilele astea voi posta pe noul meu blog, in constructie inca, un lung text de substanta teoretica dar si cu relativ pronuntate accente polemice. Textul a fost scris inainte de Craciun, inspirat fiind de prima noastra polemica si a fost deja trimis la Convorbiri Literare. Am asteptat sa treaca sarbatorile ca sa-l postez. Intre timp, anul a inceput oricum cu pedeapsa cu moartea si cu razboi civil.

    RăspundețiȘtergere
  111. Pentru Alexandru Racu (nepostat):

    Eu n-am spus că nu vă iert, ci doar că nu vă mai postez. Sigur că mă puteţi păcăli, scriind sub pseudonim, dar ăsta e un risc pe care sînt nevoit să mi-l asum. În ultimul comentariu trimis (pe care nu vi l-am postat din consecvenţă cu mine însumi) problematizaţi şi vă exprimaţi dezacordul pe un ton mult mai cumpănit, pe care n-ar fi fost rău să-l fi nimerit dinainte.
    Altminteri, vă doresc tot binele (sau cît bine este posibil pe fondul atîtor idiosincrazii).

    RăspundețiȘtergere
  112. http://www.descopera.ro/maratoanele-descopera/descopera-secretele-mafiei/4897391-eugen-alimanescu-legenda-justitiarului-de-fier

    Poate ati auzit deja de Eugen Alimanescu. Este un caz foarte aplciat al discutiilor de pe acest blog. Erou sau asasin cu legitimatie, omul acela "rezolva" o problema. Dar ca si in cazul Italiei, doar ca sa vina rechini mai mari, acolo unde inainte se invirteau niste bieti tipari. Felul in care rezolva dilema, prin "legitima aparare", este o decizie personala, pe care cred ca nici el insusi nu indraznea sa o teoretizeze. Oricum ar fi, legitima aparare, chiar extinsa la maxim, spre comunitar si national(sa includa si cazul Duca, de exemplu, ca Armand Calinescu e deja pe alt fagas al lucrurilor), nu poate niciodata justifica si aseza in drepturi o dispozitie legala sau judecatoreasca, prin care "la rece", sa se decida suprimarea fizica a unui om. Ca decide un juriu sau judecator, sau chiar statul, sau poporul prin referendum, este "la rece" si oricum am da-o, cel putin un abuz de putere. Similar in esenta, cu al hotului care intra in casa sau criminalului sau violatorului.
    Nu e cazul de fapta rea cu scop bun aici.
    La fel cu tortura, inclusiv cea mentala. Singura tortura permisa, cu putine, dar totusi reale(acolo unde prind) sanse de succes, sint programele de reabilitare si de aducere la pocainta, a raufacatorilor.
    Daca raufacatorul este grup sau entitate globala, sau chiar supra-juridica, atunci singura solutie ramine tot cea a urmarii lui Hristos, chiar si "solutia finala" legionara, cu voia dvs.(comert si negustorie cinstita, voluntariat medical) si evident cea distributista, a independentei. Pina la urma triumful globalismului sta in stimularea dependentei si incurajarea lacomiei, nu in vreo anume virtute sau putere reala.
    Tocmai de aceea caderea lui, va sta in emanciparea atutentica a persoanei, in Hristos, nu in "libertati" civile.

    RăspundețiȘtergere
  113. Vai de biei român, săracu,
    Tot dă înapoi ca... Racu!

    RăspundețiȘtergere
  114. Pentru Manuel:

    Dvs. vi se pare că Racu ar "da înapoi"? Mie nu.
    Cît despre român (săracu!), el cred că mai degrabă a învăţat (de la bulgari, dacă nu mă înşel), că "nu poţi prinde raci fără să-ţi uzi nădragii"...

    RăspundețiȘtergere
  115. Domnului Codrescu:

    Dvs. vi se pare că Racu s-ar "lăsa prins"? Mie nu.

    RăspundețiȘtergere
  116. Pentru Manuel:

    Nu ştiu dacă aţi prins vreodată raci, dar "morala fabulei" n-aţi prins-o...
    Oricum, frumos răspunsul dvs.! Nu mai merită plusat.

    RăspundețiȘtergere
  117. Vedeti ce important este momentul votului ?
    Oricum, nu cred ca putem sa votam si textul biblic citat aici.
    Sau sa introducem noi "amendamente".
    Acesta este fara echivoc !
    Iar pe 25 decembrie 1989 , intreg poporul roman crestin a "votat" implicit doua condamnari la moarte.
    Fara dreapta judecata !
    Iar "purtatorii de sabie" au ucis, peste o mie de concetateni, fara niciun fel de judecata, in nume propriu, mimand un razboi de guerrilla/aparare si "vointa lui Dumnezeu".
    Apoi, crestinii au votat de trei ori pe acelasi "salvator" si l-au consfintit (observati ce cuvant semnificativ) ca "binefacator" (alt cuvant deosebit) al "neamului".
    Eu nu as vota nici "impotriva" si nici "pentru".
    As mentine in legislatie o astfel de condamnare , EXACT SI NUMAI PENTRU ASTFEL DE CAZURI !
    CRIMA (SUB ORICE ASPECT) IN FORMA CONTINUATA !
    Iar aici se inscriu, asa cum ne spune si Sf. Filaret, o serie intreaga de crime implicite, mai ales ale conducatorilor, de orice fel.
    Poate candva, veti deschide o dezbatere si pe celelalte invataturi ale Sfantului Filaret,legate de "incadrarile" la Porunca "Sa nu ucizi".
    Veti observa cum poporul roman este "ucis" implicit si cum "sindrom-ul Stockholm" este pervers intretinut.("complicitatea" victimei)
    Iar despre nepasarea (cinism, sarcasm, etc.) totala fata de ei si fata de semeni a condamnatilor pe viata, sau dorinta lor de a muri mai repede (sinucidere)decat a sta inchisi (budhistii si islamistii vor trebui si ei inclusi in discutie),tot asa, poate altadata.
    Cu consideratie,
    G'Cousin
    P.S. Oricum , Tataia este specialist in ... Robespierre :-)

    RăspundețiȘtergere
  118. Vous avez de bons points il, c'est pourquoi j'aime toujours verifier votre blog, Il semble que vous etes un expert dans ce domaine. maintenir le bon travail, Mon ami recommander votre blog.

    Mon francais n'est pas tres bon, je suis de l'Allemagne.

    Mon blog:
    Regroupement De Credit ou taux rachat de credit

    RăspundețiȘtergere
  119. Destul de tarziu de la publicarea acestui articol (eseu), imi ingadui si eu un scurt comentariu, ca un fel de concluzie. Cu siguranta, pedeapsa cu moartea aplicata de autoritatile statului a fost tolerata de Biserica, inclusiv de sfinti, episcopi, preoti, ceea ce indica limpede ca pedeapsa cu moartea nu este absolut incompatibila cu o societate crestina. In acelasi timp insa, e la fel de limpede ca ea a fost ingaduita (si poate fi ingaduita in continuare) numai ca o expresie a neputintei omenesti si a pacatoseniei noastre, care uneori depaseste orice limita omeneste suportabila. Cu alte cuvinte pedeapsa cu moartea poate fi tolerata de crestini in aceasta lume cazuta si supusa la tot felul de imperfectiuni, dar pedeapsa cu moartea NU poate fi niciodata un deziderat al unei vieti crestinesti. Daca vreti, se poate face o comparatie cu modul in care Biserica Ortodoxa a admis a doua si uneori chiar a treia casatorie. Nu pentru ca acestea ar reprezenta ceva bun si minunat, NU pentru ca ar fi un deziderat ca omul sa divorteze si sa se insoare a doua oara, a treia oara etc., ci ca o expresie a neputintei si a pacatoseniei omenesti, a slabiciunilor sale. Adica pentru a preveni un rau mai mare, respectiv curvia. Revenind la pedeapsa cu moartea, ea NU poate fi in nici un caz un ideal, e limpede asta. Existenta acestei pedepse NU poate fi un ideal crestin. In acelasi timp insa, avand in vedere provizoratul istoriei in care suntem prinsi cu totii si in care trebuie sa ne ferim de multe ori de rele mai mari, pedeapsa cu moartea poate fi tolerata, inclusiv de biserica. Dar cu un amendament: atentie la legea in baza caruia cineva e condamnat la moarte, fiindca de multe ori, de prea multe ori in istorie, inclusiv in Evul mediu, legea a fost nedreapta, ca sa nu zic stramba. Si la final, o scurta remarca despre evul mediu. Sunt doua extreme aici, ambele la fel de gresite dupa parerea mea: una care ii neaga evului mediu orice valoare si alta care il idealizeaza peste masura facand din el o epoca in care chipurile "Dumnezeu umbla din casa in casa", dupa expresia lui Tutea. Ambele extreme sunt gresite. Stim foarte bine ca natura umana cazuta a fost mereu aceeasi: egoista, insetata de putere si dominatie, lupta pentru putere politica sau pentru posedarea femeii de pilda, fiind mereu la fel de acerba si "necrestineasca".

    RăspundețiȘtergere
  120. Vă dau dreptate în mai toate privințele.

    RăspundețiȘtergere