SUB SEMNUL SFINTEI CRUCI

SUMARUL BLOGULUI

Crucea este simbolul de căpătîi al religiei creştine. Indentificată cu “semnul Fiului Omului” (Matei 24, 30), ea îndeamnă toată suflarea la urmarea lui Hristos (imitatio Christi). Pentru Sfîntul Ignatie, Biserica îşi are rădăcina în lemnul crucii, creştinii fiind ramurile ei (Epistola către Smyrneni, I, 2). În cultul ortodox, cinstirea Sfintei Cruci este nedespărţită de lauda Învierii: “Crucii Tale ne închinăm, Hristoase, şi Sfîntă Învierea Ta o lăudăm şi o mărim”. În ziua de 14 septembrie, Biserica prăznuieşte Înălţarea Sfintei Cruci (praznic împărătesc, dar ţinut cu post, fiind vorba de aducerea aminte a pătimirii şi morţii Celui Răstignit), de aceea am găsit nimerit în această lună un scurt remember despre cruce şi semnificaţiile ei.

De la păgînism la creştinism

Simbol cosmic cu mult anterior apariţiei creştinismului, crucea reprezenta la unele popoare din vechime soarele şi armonia contrariilor. Punctul de întretăiere al braţelor ei simboliza centrul universului, iar cele patru braţe indicau punctele cardinale. Spre sfîrşitul Antichităţii, crucea, înainte de a avea o semnificaţie sacră, ajunsese cunoscută mai ales ca instrument de supliciu (preluat în cele din urmă şi în lumea romană, se pare că de la fenicieni). De altfel, în mai toate limbile moderne, cuvîntul provine din lat. crux,-cis (în legătură cu crucio,-are, “a răstigni”, “a tortura”). Cuvîntul grec pentru cruce, stavros, însemna în sens propriu un stîlp vertical, de care se putea atîrna vreun lucru oarecare. Şi la romani termenul crux pare să fi avut la origine tot sensul de stîlp vertical.

Creştinismul a prefăcut crucea dintr-un instrument de tortură, aducător de moarte (“blestemat este… tot cel spînzurat pe lemn” – Deuteronomul 21, 23), într-un obiect sfînt, dătător de viaţă (“Căci cuvîntul Crucii, pentru cei ce pier, este nebunie; iar pentru noi, cei ce ne mîntuim, este puterea lui Dumnezeu” – I Corinteni 1, 18). Străvechiul simbol al victoriei soarelui asupra forţelor întunericului a devenit semn al mîntuirii şi al biruinţei întru Hristos, “Soarele Dreptăţii” sau “Răsăritul cel de Sus”.

Cinstirea Sfintei Cruci a căpătat o pondere deosebită mai ales după ce Sfînta Împărăteasă Elena, mama Sfîntului Împărat Constantin cel Mare, a descoperit la Ierusalim lemnul Crucii de pe Golgota (la anul 326), iar Constantin însuşi adoptase deja crucea ca emblemă pentru steagurile şi monezile sale, după ce la anul 312, cînd îl înfruntase pe rivalul său Maxenţiu, semnul crucii i se arătase pe cer, ca făgadă de biruinţă: In hoc signo vinces, “Întru acest semn vei birui”. El a ridicat în inima Romei o cruce impunătoare, considerată prototipul troiţelor de mai tîrziu.

Tradiţia spune că în anul 335 (cînd s-a sfinţit biserica ridicată de Constantin cel Mare pe locul Calvarului), la cererea mulţimii, neputînd să se apropie şi să atingă fiecare lemnul Răstignirii, Fericitul Macarie, Patriarhul Ierusalimului, a înălţat Sfînta Cruce deasupra amvonului (cum se arată şi în icoana marelui praznic din 14 septembrie), ca să o poată vedea tot poporul (care atunci a strigat, cu înfiorată bucurie: “Doamne, miluieşte-ne cu puterea Crucii Tale!”).

Sinodul al şaptelea ecumenic (Niceea, 787) a stabilit definitiv că modul de cinstire al Sfintei Cruci este asemenea cu cinstirea Sfintelor Icoane, ea reprezentînd semnul distinctiv şi plin de putere al credinţei şi evlaviei creştine. Bisericile creştine tradiţionale sînt construite în formă de cruce şi poartă crucea în vîrf, ca semn identitar şi sfinţitor. Semnul crucii se regăseşte, pînă astăzi, şi în stemele multor ţări creştine. Credincioşii obişnuiesc să poarte crucea la gît, iar mormintele creştine sînt marcate cu cruci (în mod tradiţional, de lemn sau de piatră). Canonul prevede ca orice fel de cruce să fie sfinţită înainte de a i se da o destinaţie sau alta.

Prin verticala ei, crucea semnifică legătura dintre cer şi pămînt, aspiraţia spre cele înalte, rectitudinea vieţii străluminate de credinţă. Orizontala ei semnifică îmbrăţişarea atotcuprinzătoare a lumii prin iubire jertfelnică, chemarea şi adunarea (ekklesia) tuturor în jurul axei sfinte care duce spre Cer. Punctul de întretăiere, de “cuminecare” a orizontalei cu verticala semnifică centrul esenţial al existenţei noastre, buna aşezare în taina mîntuirii, care este posibilă prin con-lucrarea în har a omului cu Dumnezeu, prin conexarea materiei la spirit şi a spiritului creat (sufletul omenesc) la spiritul necreat (Duhul Sfînt).

Diferite forme de cruci

Încă din Antichitate existau mai multe tipuri de cruci. Romanii se foloseau de trei feluri de cruci: crux commissa, denumită şi crucea Sfîntului Antoniu, avea forma literei T; crux immissa, sau crucea latină, avea patru braţe (+); crux decussata, sau crucea Sfîntului Andrei, avea forma literei X. Mîntuitorul a fost răstignit pe o crux immissa, fapt atestat de Sfînta Scriptură, unde Matei (27, 37), Marcu (15, 26), Luca (23, 38) şi Ioan (19, 19) pomenesc despre titlul pironit deasupra capului lui Hristos (redat iconografic cu iniţialele I.N.R.I. – Iisus Nazarineanul, Regele Iudeilor).

Se cunosc circa 400 de forme de cruci, dintre care trei sînt cele mai răspîndite în lumea creştină:

- crucea Tau, în formă de T (litera greacă Tau), forma cea mai veche, cu origini în Orientul păgîn;

- crucea latină/catolică, cu 4 braţe inegale: † (stîlpul vertical mai lung), forma cea mai răspîndită la ora actuală;

- crucea greacă/ortodoxă, cu 4 braţe egale: + (totodată simbolul actual al Crucii Roşii internaţionale).

În afară de tipurile menţionate mai sus, de o răspîndire mai largă se mai bucură: crucea slavă/rusească (cu 8 braţe), crucea celtică (cu un cerc în mijloc), crucea Sfîntului Andrei (în formă de X), crucea papală (cu 6 braţe, cele din mijloc fiind mai lungi), crucea trilobată (cu extremităţile în formă de treflă), crucea sagitată (cu extremităţile în formă de săgeţi), sau crucile unor vechi ordine cavalereşti, precum crucea de Malta (cu braţele egale şi extremităţile mult lăţite). Swastika/zvastica (vechi simbol păgîn) este şi ea un fel de cruce (crux gammata).

Crucifixul – crucea mobilă, de obicei manuală, pe care e înfăţişat Iisus răstignit – a apărut cam prin secolul 10, cunoscînd şi varianta crucifixului complex (cu Iisus însoţit de îngeri, Sfînta Fecioară Maria şi Sfîntul Apostol Ioan – căruia Domnul, de pe Cruce, i-a încredinţat-o pe Maica Sa).

Însemnarea creştinului

cu semnul Sfintei Cruci

Creştinul adevărat se legitimează prin semnul Sfintei Cruci, căruia nu doar că i se închină, dar cu care se şi închină el însuşi (şi e bine să conştientizăm cît mai îndeaproape semnificaţia complexă a gestului ritual de “a ne face cruce” – care astăzi, din păcate, este adeseori “luat în deşert”): după rînduiala ortodoxă, ţinem trei degete ale mîinii drepte bine împreunate (semnificînd unitatea treimică a lui Dumnezeu), iar pe celelalte două lipite în podul palmei (semnificînd cele două firi unite “fără amestecare” în Hristos, dar şi cele două ipostaze ale umanului – bărbatul şi femeia – prosternate dinaintea Sfintei Treimi, ba încă şi unitatea sufletului cu trupul în firea noastră omenească); ducem mîna întîi la frunte (cinstind raţiunea umană subsumată Raţiunii Divine), apoi la piept (unde bate inima, centru al vieţii biologice, dar şi duhovniceşti), iar la urmă pe umărul drept şi pe cel stîng (ca într-o cuprindere a întregii noastre fiinţe); şi rostim concomitent (cu voce tare sau doar în gînd) marea taină a Dumnezeirii creatoare şi proniatoare: “în numele Tatălui” (cînd ne ducem mîna în sus) “şi al Fiului” (cînd ne ducem mîna în jos) “şi al Duhului Sfînt” (cînd ne-o ducem în lateral, de-a dreapta şi de-a stînga), încheind cu cuvîntul Amin (care se tălmăceşte: “Adevărat”, “Aşa să fie!”) – întărire a mărturisirii noastre “în Duh şi în Adevăr”.

În închinarea cu semnul Sfintei Cruci avem, aşadar, rezumatul întregului nostru crez creştinesc şi mărturia simplă a faptului fundamental că “toate se cer după Cruce” (Sfîntul Maxim Mărturisitorul, Capete teologice, I, 67).

Răzvan CODRESCU

(Articol apărut prescurtat şi în revista Lumea credinţei)

Rugăciunea Sfintei Cruci

Să se scoale Dumnezeu şi să se risipească vrăjmaşii Lui şi să fugă de la faţa Lui cei ce-L urăsc pe Dînsul. Să piară cum piere fumul, cum se topeşte ceara de faţa focului, aşa să piară demonii de la faţa celor ce-L iubesc pe Dumnezeu şi se însemnează cu semnul Crucii, zicînd: Bucură-te, preacinstită şi de viaţă făcătoare Crucea Domnului, care alungi demonii cu puterea Celui ce S-a răstignit pe tine, a Domnului şi Mîntuitorului nostru Iisus Hristos, Care S-a pogorît la iad şi a călcat puterea diavolului şi te-a dăruit nouă pe tine, cinstită Crucea Sa, spre izgonirea a tot vrăjmaşul. O, preacinstită şi de viaţă făcătoare Crucea Domnului, ajută-mi mie cu Preasfînta Fecioară Născătoare de Dumnezeu şi cu toţi Sfinţii în veci. Amin.

Axion la

Înălţarea Sfintei Cruci

Rai de taină eşti, Născătoare de Dumnezeu, cea care ai odrăslit, nelucrat, pe Hristos, întru care lemnul Crucii, cel de viaţă purtător, pe pămînt s-a sădit.

Pentru aceasta, acum înălţat fiind, închinîndu-ne lui, pe tine te mărim!

Monumentul cruciform de la Aiud (Rîpa Robilor)

Cîteva tipuri de cruci: