O mărturie despre
“sfîntul închisorilor”
Numele lui Valeriu Gafencu l-am auzit pentru prima oară din gura unchiului meu, cu mult timp înainte ca acest nume să capete rezonanţa pe care o are astăzi în sufletele atâtor români. Ştiind că unchiul meu a stat o vreme la căpătîiul lui în închisoare, l-am rugat să-mi împărtăşească, spre publicare, cîteva amintiri. A acceptat. Însă, probabil din smerenie, a pus condiţia de a nu-i dezvălui identitatea. Mi-a spus că şi-ar fi dorit ca toate cele povestite să le fi încredinţat direct părintelui Justin Pârvu de la Petru-Vodă, pentru care are o admiraţie neţărmurită, dar că e mulţumit şi dacă vor ajunge la sfinţia sa pe o altă cale. În închisoare, la Canal, a suferit mult, fiind greu încercat şi de felurite boli. Mai întîi o cangrenă la picior, de care s-a vindecat în chip minunat, apoi icter, urmat de o enterocolită de tip malaric. În sfîrşit, tuberculoză pulmonară, în urma căreia a fost transferat la sanatoriul penitenciar de la Tg. Ocna, unde avea să-l cunoască îndeaproape pe Valeriu Gafencu... (Silviu-Andrei Vlădăreanu)
„Despre Valeriu Gafencu n-am să-ţi vorbesc din auzite, ci din cele cîteva văzute şi trăite de mine personal. L-am cunoscut într-o zi de martie a anului 1951. Reflectînd acum asupra celor care s-au întîmplat pentru a pregăti întîlnirea mea cu el, realizez că a fost pronia dumnezeiască care m-a adus de la Canal la Tg. Ocna.
Ajuns acolo, am fost plasat într-o cameră cu alţi 9 deţinuţi. La dreapta mea, lîngă uşă, stătea de mai multă vreme un tînăr pe nume Aurel Caramitru, venit din torturile iadului de la Piteşti. Ne-am împrietenit imediat. Avea o înfăţişare de înger. Fără să ştie de unde vin, ce sînt sau alte lucruri legate de persoana mea, chiar a doua zi, parcă împins de cineva, m-a condus la căpătîiul lui Valeriu Gafencu, bolnav şi imobilizat la pat. Îmi amintesc că era în camera numărul 4, unde stăteau toţi cei care îşi aşteptau moartea. N-am să uit niciodată strălucirea privirii lui, la care se adăuga un zîmbet serafic.
Din acea clipă, în fiecare zi, împreună cu Aurel, timp de 3 luni, pînă când am fost eliberat, i-am dat lui Valeriu tot ajutorul de care avea nevoie şi care se putea da în acele condiţii. Îl ajutam să mănînce, îi aşezam perna sau îi făceam masaj la picioare şi la mîini, atît cît putea el suporta. Astfel, aveam ocazia să asistăm la discuţiile teologice pe care le purta cu un alt deţinut din patul de vizavi, pastorul evanghelist Richard Wurmbrand. Vorbeau despre probleme care pentru mine erau atunci noutăţi absolute. În toate disputele teologice, însă, Valeriu Gafencu era învingător, iar victoria lui era recunoscută chiar şi de Wurmbrand.
Însă una din marile deosebiri dintre Valeriu şi Wurmbrand era aceea că Valeriu îi iubea pe toţi în egală măsură şi mai puţin pe sine, în timp ce Richard părea să se iubească numai pe sine, prin toate manifestările sale. Şi asta se vedea mai ales cînd solicita ajutorul medicilor pentru a-l scoate din crizele provocate de tuberculoza sa ganglionară. În schimb, pe Valeriu Gafencu nu l-am auzit niciodată scoţînd vreun vaiet din cauza durerilor reumatice şi a escarelor făcute pe spate din cauza nemişcării.
Trebuia poate să încep cu concluzia că pentru mine, cît şi pentru alţii care l-au cunoscut şi au trecut prin viaţa lui, Valeriu Gafencu a fost cu adevărat un sfînt în viaţă. Am să-ţi relatez cîteva întîmplări cu privire la puterile harului revărsate asupra lui.
În noaptea de Înviere eram la marginea patului lui. Penitenciarul era situat la poalele Muntelui Cireşoaia, în vîrful căruia se afla un schit. Stăteam amîndoi absorbiţi de bătaia clopotelor care anunţau Învierea Domnului. Cînd slujba s-a terminat, eu încă priveam pe fereastră, de unde vedeam partea de vîrf a dealului. Am început să-i spun cele ce vedeam. Asculta relatările mele cu o îngerească smerenie. La un moment dat, însă, am apreciat că nu mai aveam ce să-i spun. Văzînd că tac, m-a rugat să privesc în continuare. În loc să-i spun eu ce văd, el, uitîndu-se în ochii mei, îmi spunea tot ceea ce vedeam eu: cum coborau oamenii cu lumînările aprinse, cum acestea se stingeau din cauza vîntului şi ei le reaprindeau. Am rămas mut de uimire. Eu priveam, iar el îmi spunea ce vedea în ochii mei! A doua zi dimineaţă mi-a dat Sf. Împărtăşanie: o bobiţă primită prin cine ştie ce mijloace, pe care numai el le cunoştea...
În acest răstimp de trei luni, legătura dintre mine şi Valeriu Gafencu s-a întărit şi mi-a povestit multe întîmplări din viaţa lui de deţinut, pe care nu le mai reiau, pentru că despre ele s-a scris destul de mult. La un moment dat mi-a ajuns la urechi că următorul la camera de reeducare voi fi eu. Aceasta pentru că participasem la un protest în ziua de 1 mai, dar probabil şi pentru că eram apropiat de Valeriu Gafencu. M-am dus la Valeriu pentru rămas-bun şi i-am spus că sînt gata să-mi jertfesc viaţa, dar de reeducat nu mă voi reeduca. Mi-a zîmbit cu zîmbetul lui de neuitat şi mi-a spus: «Nu te teme! Mîine vei fi eliberat!». Am rămas stupefiat, fiindu-mi cu neputinţă să cred că, în atmosfera de atunci, aşa ceva ar fi fost posibil; şi era pentru prima dată cînd nu îl credeam. A doua zi, în jurul orei 14, o echipă de securişti a intrat în cameră însoţită de politruc, iar cel mai mare dintre ei a întrebat de mine. Eram convins că voi fi dus la camera de reeducare. Cînd m-am văzut liber, nu îmi venea să cred! Am ajuns acasă într-o sîmbătă, iar biata mama, care aflase de la un deţinut de drept comun că aş fi mort, îmi făcea parastasul. Ajunsesem acasă la propriul parastas!
În închisoare, Valeriu Gafencu ne-a învăţat, pe mine şi pe Aurel Caramitru, practicarea rugăciunii inimii: cu degetul mare de la mîna dreaptă luam pulsul la încheietura mîinii stîngi. În acest timp, pentru fiecare bătaie a inimii, un cuvînt: Doamne… Iisuse… Hristoase… Fiul… lui… Dumnezeu... miluieşte-mă… pe mine… păcătosul. După o vreme, întrebîndu-mă Valeriu despre cum decurgea rugăciunea, mi-a spus că va veni o clipă în viaţă cînd inima, fără să-i comand, îmi va cînta singură…
Exact la două luni de la eliberare am fost căutat iarăşi de Securitate. Un subofiţer de la poartă m-a introdus într-o sală care fusese mai înainte garaj şi, îndată ce am intrat, m-a întîmpinat un miros groaznic de excremente de şobolan. M-a îndemnat să stau în mijlocul sălii, pe un scaun. La scurtă vreme au apărut alţi 5 ofiţeri. După ce s-au terminat formalităţile introductive (nume, adresă etc.), chiar în momentul primului cuvînt al primei întrebări, m-am simţit cuprins de o sferă luminoasă şi am auzit inima cum îmi cînta: «Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul». În mijlocul acestei sfere mă simţeam fără greutate. Auzeam întrebările fără să recunosc vreun cuvînt din cele care îmi erau adresate, iar glasul meu de răspuns mă făcea să-mi dau seama că răspundeam la întrebări fără să ştiu ce răspund! După o vreme, am auzit şi am şi înţeles că ancheta se terminase şi că eram liber să plec. Sfera a dispărut şi inima a încetat să-mi mai cînte. Am ieşit şi subofiţerul m-a însoţit pînă la poartă. Trecuseră 3 ore. Pe acel petec de drum mi-a zis: «Domnule, asemenea lucru n-am mai văzut şi n-am mai auzit! Dacă în ţara asta ar fi încă 1000 de oameni ca dumneata, Securitatea ar da faliment». După ce mi-a deschis poarta, lucru de mirare, mi-a zis: «Să trăiţi!».
Aş vrea să închei cu un lucru pe care Valeriu Gafencu mi l-a spus cu puţin timp înainte să fiu eliberat. Deşi în convorbirile noastre el nu puncta decît lucruri de duhovnicie şi niciodată legate de politică, mi-a declarat ceva care pentru mine are valoarea unui testament oral, de care cei care vor trebui să judece şi să hotărască vreodată canonizarea lui aş vrea să ţină seamă, spre a desfiinţa orice fel de prejudecată. Îl citez: «Îţi spun un lucru pe care nu l-am spus nimănui pînă acum: nu regret că am fost legionar şi că am purtat haină legionară; dar dacă voi regreta ceva, va fi faptul de a nu fi purtat de la începutul începuturilor o singură haină: haina lui Hristos!»”.
Cine a fost Valeriu Gafencu?
Valeriu Gafencu (24.12.1921 – 18.02.1952) s-a născut în comuna Sîngerei (jud. Bălţi). Arestat pentru apartenenţa sa la Frăţiile de Cruce, după evenimentele din ianuarie 1941, a fost condamnat la 25 de ani muncă silnică şi a rămas în detenţie şi după lovitura de stat de la 23 august 1944, cînd a refuzat să semneze cererea de eliberare condiţionată. Cînd a fost arestat, era student în anul II al Facultăţii de Drept din Iaşi. Reputatul profesor Constantin Angelescu l-a apărat la proces, declarînd: “Este unul dintre cei mai buni studenţi pe care i-am avut de-a lungul întregii mele cariere didactice”. Din Aiudul vechiului regim a ajuns în iadul comunist de la Piteşti. TBC-ul pulmonar, osos şi ganglionar, reumatismul, lipsa hranei şi medicamentelor i-au grăbit sfîrşitul trupesc, dar sufletul lui s-a întărit şi a strălucit întru Hristos. Transferat la sanatoriul-închisoare Tg. Ocna în decembrie 1949, s-a stins în 1952. Pe 2 februarie, şi-a rugat camarazii să-i procure o lumînare şi o cămaşă albă, pregătindu-i-le pentru ziua de 18 februarie. A mai cerut ca o cruciuliţă (pe care se pare că o avea de la logodnica sa) să-i fie pusă în gură, pe partea dreaptă, spre a fi recunoscut la o eventuală dezgropare. În ziua prevestită, către ora 15.00, după momente de rugăciune transfigurată, s-a strămutat la Domnul. Au rămas de la el poezii, scrisori şi un îndreptar pentru spovedanie, dar şi multe consideraţii şi meditaţii consemnate de cei care l-au cunoscut (cf. mai ales Ioan Ianolide, Întoarcerea la Hristos. Document pentru o lume nouă, Ed. Christiana, Bucureşti, 2006, passim). Martiriul său este pe larg consemnat în volumul Martiri pentru Hristos, din România, în perioada regimului comunist (EIBMBOR, Bucureşti, 2007, pp. 255-267). Se află în atenţia Comisiei pentru canonizări a BOR, alături de alţi martiri creştini ai temniţelor comuniste. Nu demult, Î. P. S. Bartolomeu Valeriu Anania afirma: “Osemintele, care sperăm să ajungă moaşte, poate vor ieşi cît de curînd din gropile comune de pe lîngă închisorile din România. [...] Între cei mai cunoscuţi martori/martiri care au suferit, trăind pe cele mai înalte culmi ale spiritualităţii creştine, stîlp al rezistenţei spirituale româneşti din timpul opresiunii comuniste, considerăm a fi fost pe atunci studentul Valeriu Gafencu”. (R. C.)
Ce coincidențe! Tocmai am scris despre vizita noastră la mănăstirea Diaconești, locul unde numele lui Gafencu se cinstește în chip osebitor:
RăspundețiȘtergerehttp://ochiuldeveghe.over-blog.com/
In alta tara Valeriu Gafencu ar fi fost de mult in sinaxar: au trecut si 50de ani, indeplineste si evlavia poporului, are deja icoane si acatiste, sunt marturii cu gramada si chiar propriile lui scrieri care au ramas. Am impresia insa ca actuala conducere a Bisericei este complet masonizata si nu va canoniza vreun anti-mason pentru nimic in lume. Dar sfintii nostri sunt sfinti la Dumnezeu ca vrea sau ca nu vrea patriarhul Daniel sau mitropolitul Lavrentiu. Cine prigoneste memoria sfintilor la Dumnezeu va da socoteala de la cel mai mare pana la cel mai mic. Nu crede el acum, dar va vedea atunci: plangerea si scrasnirea dintilor!
RăspundețiȘtergereSigur că ierarhia Bisericii noastre, parvenită fie din pepiniera comunistă (securistă), fie din cea ecumenistă, este departe de ceea ce ar trebui să fie, dar a spune că ar fi "complet masonizată" mi se pare totuşi prea mult.
RăspundețiȘtergereIn ura lui oarbă faţă de tot ce ţine de dreapta creştină tradiţională, Patriarhul Daniel, înainte de a fi mason, este UN OM BOLNAV, iar Dumnezeu cred că ia în considerare "circumstanţele atenuante"...
De boală să fie vorba?
RăspundețiȘtergereChiar daca am avea cu totii dreptate, lucru imposibil, tot n-ar trebui sa "atacam".
RăspundețiȘtergereA raspunde urii cu ura ... nu face decat sa deturneze esenta mesajului despre Gafencu. Si esenta este sublima si nu tine de recunoasterea pamanteasca.
Gafencu este sigur acolo unde Dumnezeu il tine aproape !
EB
Întreaga discuție despre canonizări este, în umila mea optică, o problemă falsă. Nu vor fi cei cinstiți prin evlavia populară mai aproape de Dumnezeu dacă vor fi în calendare...Duhul bate unde vrea, prin urmare, să ne rugăm sfinților lui Dumnezeu, indiferent cum se numesc, și de unde sunt, să mijlocească pentru noi. Noi, cei cărora ne lipsește (încă) dragostea și îngăduința față de semeni, și să ne simțim vase capabile să primească Darurile venite de Sus, care vin mereu...Dumnezeu știe ce este a Lui, indiferent ce spune și afirmă biserica cea pămîntească.
RăspundețiȘtergereNu este, pînă la urmă, problema lui Valeriu Gafencu, a unui sfînt necanonizat sau a altuia, ci problema conştiinţei istorice şi onestităţii ecleziale din sînul actualului Sinod: adică o problemă de principiu, nu una de caz.
RăspundețiȘtergereBiserica, prin diriguitorii ei actuali, pare a face abstracţie - din considerente ideologice, nu duhovniceşti - de un întreg capital românesc de suferinţă mărturisitoare pentru Hristos, poate unic, sub anumite aspecte, în istoria recentă a creştinismului.
Am mai spus-o şi altădată: un prim pas l-ar fi putut constitui desemnarea oficială în calendarul bisericesc a unei zile de cinstire generică a martirajului creştin din temniţele comuniste - realitate bine documentată, de o extensiune şi de o evidenţă copleşitoare (cum o arată şi "martirologiul" din 2007, girat de însăşi Biserica noastră, chiar dacă s-a făcut, în mare măsură, la iniţiativa şi pe spesele altora).
Nu este admisibil ca într-o ţară în care mii de oamenii - printre care nu puţini teologi, preoţi, monahi şi monahii - au murit în chinuri groaznice pentru credinţa lor, ortodoxă sau creştină în genere, această jertfă să fie trecută cu vederea tocmai de Biserica neamului, tocmai de păstorii care s-ar cuveni să reprezinte lamura conştiinţei şi răspunderii noastre creştine în faţa oamenilor, dar mai ales în faţa lui Dumnezeu. Ceea ce se întîmplă este, dincolo de orice detalii, o ruşine deopotrivă naţională şi bisericească, şi aceasta cu atît mai mult cu cît nu-i vorba doar de o indiferenţă vecină cu nesimţirea, ci chiar de o anumită îndîrjire impură (pe care din păcate, mă văd nevoit să observ, Patriarhul însuşi o întreţine conştient şi o întruchipează plenar, de parcă martirii contemporani ai Crucii ar fi duşmanii săi personali!).
Aceştia sînt adevăraţii termeni ai problemei - şi ei ar trebui să ne ardă inimile şi obrajii: de la vlădică pînă la opincă, reprezentăm cea mai jenantă posteritate a unei epoci de martiraj individual şi colectiv din întreaga istorie a creştinătăţii!
Domnule Codrescu,
RăspundețiȘtergereNu stiu daca aveati nevoie de acordul meu in cele scrise despre Patriarh si despre ... noi, "actualii".
Dar nici nu cred ca este bine sa nu stiti ca il aveti. Pe deplin !
Ma gandesc doar ca, atunci cand in desert fiind, Sfintii acelor vremi nu se mai simteau "incercati de Dumnezeu", se rugau Lui sa nu-i uite. Si sa le dea lor ..."noi incercari"!
Poate acest Patriarh este o mare "incercare" pentru neamul nostru.
Doamne ajuta !
EB
Subscriu la întreaga Dvs. pledoarie, şi rămân pe baricada memoriei, nicidecum a ticăloşiei care o muşamalizează. Martirii contemporani îşi au cinstitorii, şi urmăritorii, iar dacă boR încă nu s-a decis să facă pasul, să-i fie după "inimă"...
RăspundețiȘtergereUnor comentatori respinşi:
RăspundețiȘtergereE nevoie de (contra)argumente, nu de iritări zeflemitoare. Chiar nu vă e jenă să ocoliţi astfel problemele reale, de care crapă obrazul acestei ţări?!
Mi se pare excelenta propunerea cu, deocamdata, o zi de cinstire colectiva a martirilor din inchisorile comuniste (stituti sau nestiuti de oameni, dar stiuti de Dumnezeu). Pentru asta nu trebue canonizari individuale si ar demonstra ca sinodalii nostri mai au o urma de consttinta. Pana la proba contrara sa nu se mire ca sunt banuiti de rea vointa, pentru ca pomul bun numai dupa roade se cunoaste.
RăspundețiȘtergereSa fim seriosi! adevaratele lor preocupari sunt afacerile pe picior mare (vedeti cazul Teodosie) nu actele de dreptate istorica. Nu le pasa lor de vii, ce sa le pese de morti ? Sa vedem daca o sa calce picior de ierarh la Aiud pe 14 septemvrie, cand se cinstesc anual martirii crestini de acolo din vremea comunismului...
RăspundețiȘtergereDacă la Aiud va veni ierarhul locului, Î. P. S. Andrei, va fi de ajuns.
RăspundețiȘtergereFelicitari pentru blog!Tara martira Romania va intoarce Europa la credinta!
RăspundețiȘtergereIncerc si eu sa scriu despre adevarata Romaniei.
As dori sa ne lasati un link al blogului dumneavoastra pe urmatoarele bloguri:
http://minunicrestine.blogspot.com/
un blog in care gasiti minuni si dovezi ale unor incredibile minuni ,multe dintre ele
petrecute in Romani : aratari ale lui Dumnezeu si multe alte minuni
http://duhovnicii.blogspot.com/
un blog in care gasiti antologia marilor duhovnicilor din Romania : Arsenie Boca, Arsenie
Papacioc, Iustin Parvu , Sofia Boghiu , Teofil Paraian si multi alti duhovnici,articole noi in fiecare zi
http://martirii-inchisorilor.blogspot.com/
un blog in care gasiti despre :Valeriu Gafencu ,Mircea Vulcanescu, Elisabeta Rizea,
Ilie Lacatusu, Radu Gyr, Vasile Militaru , Vladimir Ghika si multi altii care au murit pentru Credinta.
Romania este un pamant plin de martiri!Romani uniti-va !
Doamne ajuta!
Credinţa este pasărea care cântă când zorii nu au apărut încă.
Doamne ajuta!
mai bine...Dumnezeu sa ne miluiasca pe toti!
RăspundețiȘtergereDoamne, lasa-ma sa vin in gradina casei Tale!
Sa-mi asterni la Inviere de pe haina Ta petale...
,,Si a fost o seara si o dimineața ziua întîi a României veșnice,,!,,Trăiască nația!Sus cu dînsa ,,cum spunea bădia Mihai!
RăspundețiȘtergere