Pagini

duminică, mai 23, 2010

GEABA VII, GEABA TE DUCI...

SUMARUL BLOGULUI



“Geaba vii, geaba te duci, geaba rupi bieţii papuci”. E o vorbă care circula prin mahalalele bucureştene de altădată. O percepţie elementară a zădărniciei: nu în dimensiunea ei cosmică, nici în “durata lungă a istoriei”, ci în imediatul vieţii de zi cu zi.
Un Bucureşti plouat a găzduit opac anul acesta, în două zile consecutive, două marşuri divergente: unul, de circa 150-200 de persoane, pentru apărarea familiei şi a moralei publice tradiţionale, sub egida Forului Ortodox Român şi sub cea a Asociaţiei Familiilor din România (21 mai); altul, numit “al diversităţii” (homosexuali şi transsexuali), de circa 200-250 de persoane, sub egida Fundaţiei “Accept” (22 mai).
Desigur, opinia publică este, principial sau doar inerţial, favorabilă heterosexualităţii şi familiei tradiţionale de tip creştin, dar pare din ce în ce mai puţin dispusă nu zic să se bată, ca la Vilnius, pentru credinţa ei, dar măcar să iasă civilizat în stradă pentru a şi-o afirma. Cei care, de ani de zile, întreţin o opoziţie publică monotonă şi marginală faţă de exhibiţionismul minorităţilor sexuale sînt, ei înşişi, o minoritate aproape luată în derîdere.
Perverşii de toate felurile se pricep de minune să exploateze pro domo această lipsă de reacţie a majorităţii, ca şi oportunismul iresponsabil al unor oficialităţi în egală măsură abjecte, laşe şi indiferente. Primarul Moscovei poate interzice anual paradele de acest gen. Cel al Varşoviei, de asemenea. Ba pînă şi cel al Chişinăului. Numai viermişorul Sorin Oprescu “nu poate” (citeşte: nu vrea şi nici nu-i pasă). Şi de ce i-ar păsa, mă rog, cînd viermii mai trupeşi ai parlamentului şi ai guvernului sînt perfect împăcaţi în cloaca lor bugetară, iar cetăţeanul bucureştean îşi plimbă impasibil copiii de mînă pe lîngă floarea perversă a neamului, ieşită să-şi dea petalele peste cap şi să polenizeze mediul ambiant al “Grădinii Maicii Domnului”?!
Poate că are şi românul nostru – deşi aşezat şi conservator din fire – o anume fascinaţie psihanalizabilă faţă de prezenţa pitorească a pidosniciei sau a eventualităţilor ei punitiv-vindicative. Mă întreb şi eu dacă mai există în lume vreun neam în a cărui limbă înjurăturile curente să fie atît de îndatorate posibilităţilor pidosniciei, împinse adeseori pînă la drăgălăşenia admirativă (îmi cer iertare pentru crudul realism al expresiilor care urmează, dar nu văd de ce cuvintele ar deranja mai mult decît faptele – care am văzut că nu par să mai deranjeze aproape deloc!): “Futu-te-n cur să te fut!”, la paritate cu “Mă, dar al dracului mai eşti!”, în sensul de “Tare-ţi mai merge mintea!” sau “Multe-ţi mai poate pielea!”. De regulă, însă, registrul e mai grosier şi traduce obida ameninţătoare. “Futu-te-n cur!” e varianta soft. Varianta hard merge de la “Futu-ţi mă-ta/muma-n cur!”, sau “Fut-o-n cur pe mă-ta!”, la suprarealistul “Futu-te-n cur pe mă-ta!”. La o supărare mai mare, există extensiunea: “Futu-te-n cur pe mă-ta şi pe tac-tu!”. “Futu-i muma-n cur!” poate fi şi expresia unei descărcări abstracte, impersonale, putîndu-se aplica şi la inanimate. Superlativul supărării îl reprezintă însă, s-ar putea zice, mult mai cuprinzătorul “Futu-ţi neamul/rasa-n cur!”, căruia i se subsumează, într-un fel, şi becalianul “Futu-ţi morţii-n cur!” (ce ar putea constitui precedentul lingvistic şi mental al unei viitoare toleranţe faţă de necrofilie, atunci cînd ne vom “civiliza” încă şi mai mult şi cînd “marşurile pentru diversitate” vor deveni mai complexe decît astăzi, înglobînd şi “diversităţile” deocamdată scandalos discriminate: pedofilia, gerontofilia, zoofilia, necrofilia... şi orice alte filii imaginabile ale omului liber şi emancipat). Şi inventarul nu-i complet.
Dar, cu toate acestea, neputinţa noastră de a face ceva de dragul şi în numele normalităţii (horribile dictu) are alte redutabile cauze imediate decît proastele năravuri lingvistice (care rămîn doar cauze secundare, sau poate doar condiţii favorizante). De ce, pînă la urmă, omeneşte vorbind, nu se poate face mai nimic în sprijinul sau apărarea familiei şi sexualităţii tradiţionale? Păi pentru că, iată, cum ni s-a vădit cu prisosinţă im wunderschönen Monat Mai, o mînă de oameni cuminţi mărşăluiesc prin ploaie pe străzile Bucureştiului, pentru familie şi decenţă, şi nimeni nu se sinchiseşte şi nu-i bagă în seamă (nici oficialităţile laice, nici cele religioase, nici presa, nici opinia publică mai largă), pe cînd tot o mînă de oameni mărşăluiesc pentru a-şi afirma viciile bolnave şi oficialităţile (româneşti şi străine) le dau tot sprijinul lor necondiţionat şi le încurajează făţiş, iar presa – scrisă şi audio-vizuală – îi mediatizează aproape cu voluptate!!! E limpede că, în mod premeditat (şi încă la nivelul cel mai înalt şi mai “european”), anormalitatea e “linia” dezirabilă, iar normalitatea e “reacţiunea” indezirabilă (cu Dumnezeul ei cu tot)!
D-l Pleşu s-o fi amuzat pe vremuri, lansînd, zice-se, sintagma – astăzi folclorizată – “a intra în Europa cu spatele”, dar se pare că-i nevoie de încă şi mai mult “spate” ca să rămîi în graţiile Europei. Ceea ce nu mai e – Dumnezeu mi-e martor – nici amuzant, nici “dilematic”...



Comentariile devin de prisos în faţa informaţiei brute (la care dacă oamenii nu strigă, poate pietrele vor striga): marşul homosexualilor şi transsexualilor din Bucureştiul anului de graţie 2010 a primit susţinerea fermă a 11 reprezentanţe diplomatice din România. Într-o declaraţie comună, postată cu mîndrie pe site-ul Fundaţiei “Accept”, ambasadele Africii de Sud, Australiei, Canadei, Cehiei, Franţei, Germaniei, Marii Britanii, Olandei, Spaniei, Statelor Unite şi Suediei îşi manifestă solidaritatea cu şi sprijinul pentru comunitatea minorităţilor sexuale din “fascinanta şi eterna Românie”.
Europarlamentarul Michael Cashman – ce pare chiar a fi dat tonul, asumîndu-şi şi rolul de corifeu – a clamat fără înconjur, în mijlocul participanţilor la marş: “Sînt mîndru ca sînt gay şi sînt mîndru că şi voi aveţi curajul să vă exprimaţi liber”.
Ambasadorul britanic Robin Barnett (excelenţa sa?) a declarat, pentru ziarul Adevărul: “Sprijin marşul şi diversitatea, pentru că toată lumea trebuie să aibă aceleaşi drepturi, indiferent de orientarea sexuală. Eu sunt creştin practicant, dar mă duc totuşi la marş. Nu e nici o incompatibilitate”. Şi încă: “Poziţia noastră faţă de comunitatea minorităţilor sexuale este foarte simplă: într-o societate deschisă şi diversă, fiecare individ trebuie tratat egal, fără a se ţine cont de orientarea sa sexuală”.
Ambasadorul Franţei, Henri Paul, n-a vrut să rămînă mai prejos: a trimis la rîndul său un mesaj scris către organizatorii GayFest, arătînd că este momentul istoric pentru un salt evolutiv al mentalităţii în societatea românească şi precizînd că trebuie luptat pe toate căile pentru ca homosexualii, drăguţii de ei, să fie vizibili fără a fi intimidaţi sau hărţuiţi.
“Unele persoane se confruntă în continuare cu acte de discriminare din cauza orientării şi identităţii lor sexuale. Guvernele noastre încearcă să combată astfel de acte prin promovarea drepturilor omului. Oricine trebuie să se bucure de drepturile şi libertăţile prevăzute pentru toţi cetăţenii”, se arată, pe universala limbă de lemn a sodomiei “democratice”, în declaraţia comună a ambasadelor.
Dacă s-ar face un top al susţinătorilor evazionismului sexual la acest sfîrşit de primăvară bucureşteană, atunci pe prima poziţie ar sta detaşat “perfidul Albion”. Nu numai ambasadorul Barnett şi europarlamentarul Cashman au ieşit ferm la rampă, dar şi de-acum celebra Diane Fisher (o recidivistă în susţinerea paradelor gay dîmboviţene), mamă lesbiană, preoteasă şi episcopeasă a aşa-zisei Metropolitan Community Church, care a salutat faptul că în ultimii ani în România mentalităţile s-ar fi schimbat vizibil, dar a deplîns efectele negative pe care criza financiară (ah, da, criza!) le-ar avea cu precădere asupra bietelor minorităţi sexuale. Îmi şterg o lacrimă şi-o citez mai departe: “Este mult mai greu pentru minorităţile sexuale. O duc mult mai greu acum. Cînd economia merge rău, îţi doreşti ca altcuiva să îi meargă şi mai rău [?!]. Cei marginalizaţi suferă mai mult în această perioadă. Dar cred că trebuie să fim uniţi, orice-ar fi”. Episcopeasa are şi tăria “teologică” a opiniunilor sale: “Uneori Biserica spune că nu sîntem iubiţi. Eu am venit să vă spun că Dumnezeu vă iubeşte exact pentru ceea ce sînteţi. Toţi am fost creaţi după chipul şi asemănarea lui, nu numai unii”, a proclamat dumneaei, ca să se audă şi-n Dealul Patriarhiei...
Mă gîndesc ce scandalizaţi ar fi toţi aceşti britanici băţoşi, deştepţi şi generoşi nevoie mare, şi mai ales marea preoteasă şi fisher-iţă de oameni (“creaţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu”, desigur), dacă li s-ar traduce pe limba lor vorba aceea românească, proastă ca ţara şi ca oamenii ei: “Şi cu sula-n cur, şi cu sufletu-n rai – nu se poate”. Sau se poate numai dacă “raiul” şi “iadul” sînt aici, pe pămînt – unde sula (că de ea e vorba) poate nimeri şi în cur, şi în coaste...
Ei, dar ca să nu mă mai lungesc, or fi dînşii, britanicii “răpitei majestăţi”, fruntea topului de acum, dar, cu toate caznele timpurii ale “Marelui Will”, tot un franţuz de-al lui Henri Paul a avut (cu complicitatea traducătorului român) mai memorabila viziune profetică a marii “descreierisiri”:

Lumeee,
se-nvîrte maşina,-şina,
burtăverzimii îi tremură splina!
Uraaa,
...tu-te-n cur şi-n pască,
taica Ubu să trăiască!




A consemnat
Răzvan CODRESCU

32 de comentarii:

  1. Am ras cu lacrimi, insa la sfarsit am avut o stare de lehamite. Daca si pentru trustul Basilica, al din Deal, nu conteaza doua sute de oameni care au iesit cu copiii pe ploaie ca sa sustina familia crestina, atunci ce pretentii sa mai avem? Oricum, textul tau este exceptional! Poate o sa fie preluat, in varianta cenzurata, de ziarul pudibond "Lumina" (de la capatul rectunelului psihanalizabil).
    Haz de necaz...

    RăspundețiȘtergere
  2. Iertati ignoranta, dar cine e "frantuzul" cu citatul de la sfarsit si cine traducatorul in limba romana?

    RăspundețiȘtergere
  3. Alfred Jarry, "Ubu roi" (trad. Romulus Vulpescu)

    RăspundețiȘtergere
  4. Un frantuz si un ruman... Ehei, "Latina ginte e regina intre-ale lumei ginte mari"!

    RăspundețiȘtergere
  5. Pentru Anonimul de la 12, 38 noaptea:

    Aşa e, domle, giantă latină! Ma poule dans leur cour...

    RăspundețiȘtergere
  6. @ Iulian Capsali
    Am plans fara lacrimi iar la sfarsit am avut o stare de voma de care am scapat cu trei felii de pepene rece.
    Injuraturi ca la romani nu s-au mai auzit pe fata pamantului. Cele mai cumplite imprecatii - si care, nu-i asa, arata evlavia neamului nostru - sunt cele de dumnezei, hristosi, grijanie, biserica, paste, si cate si mai cate de-ti sta mintea-n loc si-ti ingheata sufletul. Intr-adevar, textul este fara cusur si poate fi preluat in varianta largita de revista desuchiata Cancan (de la capatul matului colonoscopiabil).
    Necaz fara haz...

    RăspundețiȘtergere
  7. Acum, că am nimerit la mijloc, mă întreb şi eu, ca bietul Urmuz: pelicanul sau babiţa?

    RăspundețiȘtergere
  8. Mai bine haz de necaz decat necaz fara haz!

    RăspundețiȘtergere
  9. d-lui Codrescu

    Avand in vedere ca salvarii mei sunt cu cartoful in fata si nu in dos eu zic sa alegeti ostropelul de babita cu carambol galilean - ma refer la pelican!

    RăspundețiȘtergere
  10. O precizare, în treacăt: nu facem haz de necaz, facem haz CA SĂ NU MURIM de necaz.
    România nu-i, cum cred unii, ţara comicului caragialesc; nici, cum cred alţii, ţara tragicului bacovian. România e ţara tragicomicului ca echilibru dăinuitor: "Aş plînge, dar nu pot de rîs".
    Se poate muri de rîs sau de plîns; dar de rîsu'-plînsu' nu moare nimeni (chiar dacă nici nu trăieşte glorios).

    RăspundețiȘtergere
  11. Lui Big Ben:

    Nu vedeţi că, între timp, aşa am şi făcut?!

    RăspundețiȘtergere
  12. d-lui Codrescu
    Cu tot respectul, mai e o Romanie, cea a lui Urmuz in care nimeni nu stie de ce plange sau de ce rade. Eu aici ma regasesc, ursuz...

    RăspundețiȘtergere
  13. Lui Big Ben:

    O fi "România profundă", în care sînt (prin America) alţii infinit mai competenţi decît mine. Eu merg aşa, bătrîneşte, pe mica observaţie locală...
    Ursuz sînt şi eu cîteodată, dar încerc să nu mă las...

    RăspundețiȘtergere
  14. Dumneavoastra pendulati, domnule Codrescu, intre a fi ursuz sau urmuz...

    RăspundețiȘtergere
  15. Gabrielei:

    Nu ştiu dacă-i exact, dar e frumos spus. Ca şi cînd eu aş spune despre preopinentul meu că pendulează între a fi Big Ben sau Big Bang...
    Totuşi, cred că i se potriveşte mai bine lui decît mie chestia cu "ursuz" şi "urmuz". Tocmai asta încercase omul să spună, dar nu toţi l-am înţeles...

    RăspundețiȘtergere
  16. @ Razvan Codrescu
    Phii, la asta nu m-am gandit! Precizarea dvs. are exactitate barbiliana si candoare barbiana. Deunazi, un amic pe nume Al.'Racu dom' Mitica, ma soma pe blogul dvs. sa raspund la cele trei intrebari standard marca M. Platon. Nu m-am ostenit, sunt prea "urmuz". Insa Sarah Palin, zeita Americii profunde, slavita mai an de M. Platon, cum ar raspunde la aceste intrebari dupa ce a sacrificat Alaska pentru un show tv ieftin? Dar cel care le-a lansat in premiera mondiala?!
    PS Eu n-am fost in stare sa raspund nici la intrebarea lui D. Mazilu din anii '90, daramite...

    RăspundețiȘtergere
  17. d-lui Razvan Codrescu:

    Pardon, d-le Codrescu, dar nu Gabriela ci d-voastra se pare ca n-ati inteles ca pentru Big Ben Ursuz si Urmuz sunt totuna.

    RăspundețiȘtergere
  18. Lui Alexandru:

    Urmuz... ursuz? Se prea poate, în viaţa reală, că de aceea s-o fi şi sinucis... De fapt, aşa se spune, că la el scrisul ar fi fost răscumpărător. Se pare că panaceul n-a ţinut însă pînă la capăt... Oricum, Big Ben nu l-a cunoscut pe Urmuz omul, ci pe Urmuz autorul (adică tocmai „contraponderea” deliberată a omului, dacă e să dăm credit istoriei literare).
    Să ne întoarcem, însă, la comentariul respectiv. Observaţi că acolo „Urmuz” e cauza, iar „ursuz” e efectul. Dar cauza – paradox ontologic – nu se regăseşte mereu şi întocmai în efect. Ştiţi vorba românească: „Unde dai şi unde crapă!”...
    Nu ştiu alţii cum sînt, dar pe mine „Pîlnia şi Stamate” ori „Ismail şi Turnavitu” nici vorbă să mă lase ursuz... Iar „Fabula” (că de ea era vorba), cu atît mai puţin!
    Ce-i drept, s-ar putea să mă şi înşel... Ştiţi că Socrate, cînd cădea la aporie, zicea că ar trebui întrebat un zeu. Noi, neavînd zeu la îndemînă (Socrate avea daimonul lui, nu ca noi, ăştia de pe bloguri), ar trebui poate să-l întrebăm chiar pe Big Ben (că tot ţine dumnealui să facă figură de Mare Anonim).

    Lui Big Ben:

    Alexandru Racu e unul dintre cei mai deştepţi tineri pe care îi cunosc (aşa cum a fost cazul şi cu Mircea Platon, acum nişte ani în urmă). Cred că, da data aceasta, s-a produs o anumită iritare contextuală, păguboasă de ambele părţi.
    Cît despre Mircea Platon, hai să nu-l spînzurăm pe viaţă de o Sarah Palin!

    RăspundețiȘtergere
  19. Domnule Codrescu, vad ca-l luati peste picior pe domnul Mircea Platon si insinuati ca ar fi fost destept dar n-ar mai fi. Si luati peste picior si ideea de Romania profunda cu aluzie la domnii Platon si Hurduzeu. Ati apucat sa cititi oare editorialul domnului Mircea Platon din Ziua Veche – Elita de dumping? As fi curios sa va stiu parerea.

    RăspundețiȘtergere
  20. Da, am apucat să-l citesc şi e strălucit, ba chiar cu sclipiri de diamant. Autorul are principial toată dreptatea, dar necazul este că realitatea sfidează curent principiile şi are o complexitate adeseori ireductibilă.
    La “România profundă” nu toată lumea se pricepe. Eu sînt – şi am ţinut s-o recunosc – dintre cei care nu se pricep. Abia de-i dau de cap ăleia mai de la suprafaţă.
    Cît despre analogia mea conjuncturală între cazul Alexandru Racu de azi şi cazul Mircea Platon de ieri, eu n-am spus că d-l Platon n-ar mai fi la fel de deştept, ci numai că nu mai e la fel de tînăr (ceea ce nu mai trebuie demonstrat).

    RăspundețiȘtergere
  21. Va cer scuze si va multumesc pentru raspunsuri.

    M. D.

    RăspundețiȘtergere
  22. @Big Ben

    La voma recomand lamaia, stoarsa direct pe bolta palatina. Asta se potriveste perfect la pozitia stand in maini, pe care vad ca ai adoptat-o de la o vreme ca sa fie in ton cu aspiratiile matale urmuziene. Sper sa nu ajungi, totusi, sa te sinucizi. Cu satisfacerea nevoilor fiziologice o sa fie mai complicat la inceput;, in rest vad a te-ai adaptat la minunata lume noua.

    Cat priveste articolul lui Razvan Codrescu (inca o data, un excelent pamflet care face bilantul unei saptamani "ploioase"), sa spui ca e bun de Cancan mi se pare o obraznicie de anonim caruia i s-a coborat sangele la cap. In acest caz, reconstituirea pozitiei bipede poate sa insemne un pas spre realitate si spre recastigarea unei tensiuni arteriale normale.
    Daca a fost o gluma, e cam proasta.

    RăspundețiȘtergere
  23. Lui M. D.:

    Nu-i prima oară cînd vă pripiţi...
    Vă admir însă urbanitatea.


    Lui Iulian Capsali şi lui Big Ben:

    Îmi amintesc că mi se tot repeta o vorbă pe vremea copilăriei: "Cînd doi se bat, al treilea cîştigă". N-am înţeles-o pe deplin nici pînă azi, dar mi-am adus-o pur şi simplu aminte...

    RăspundețiȘtergere
  24. @ iuliaN capsalI
    Ce mai larma, ce mai zgomot!
    Abia acum, stand in maini, iti vad adevarata dimensiune umana: talpile uriase si capul mic.
    Daca tu crezi ca baietii rai de la Lumina nu gusta un astfel de articol atunci eu de ce nu as crede ca baietii buni de la Cancan nu l-ar aprecia.
    Textul este excelent, intr-adevar, si pune in lumina o saptamana "pioasa", de cancan. Ar trebui preluat de Plai cu boi, Dilema Veche sau, in cel mai rau caz, 22.

    RăspundețiȘtergere
  25. @ R. Codrescu
    De acord, avem tineri destepti si toba de carte. De la M. Neamtu pana la M. Platon (via Alexandru Racu) toti sunt ultra destepti, pe unii ii cunosc si eu. Problema e ce fac ei pentru Romania, ca ce a facut Romania pentru ei am vazut.

    RăspundețiȘtergere
  26. Cred ca e prea profunda si absconsa tara asta pentru multi dintre noi. Mai sa-i dai dreptate lui Patapievici cand pune degetul pe rana. Si ca tot veni vorba de neoconservatori si ,,lumea care nu intelege profunzimea Romaniei,,-teama mi-e ca poti sta la o masa discutand argumentat cu un Mihail Neamtu de pilda, pe cand de la vreun teoretician al Romaniei profunde te poti astepta oricand la ridicarea furtunosa de la masa a acestuia privind mesianic in zare, precum o facea odata altcineva, cu ani in urma, pe plaja de la Carmen Sylva. Mesianismul asta, bata-l vina...

    RăspundețiȘtergere
  27. Draga, daca tot iti place Conu' Iancu, o sa-ti dau singurul citat care ti se potriveste perfect din toata opera acestuia: "Amice, esti idiot!".
    Recomand aceeasi terapie: nu mai mirosi atatea talpi si intoarce-te invers, la firescul vietii. Nu vreau sa ajung sa cred ca ultima solutie pe care poporul roman o propune celor prost crescuti, aceea a completei retractilitati si de renastere in speranta unei mai fecunde ontologii, este si singura posibila in cazul tau.

    RăspundețiȘtergere
  28. Descumpănitului:

    Pe măsură ce îmbătrînesc, mi se întăreşte convingerea că, din punct de vedere creştin, marea probă calitativă a unui om de carte nu e nici inteligenţa, nici erudiţia, nici talentul, nici vrednicia, nici sensibilitatea morală, ci pur şi simplu felul în care îşi gestionează orgoliul. Orgoliul este cel mai vechi şi cel mai perfid dintre păcate, iar cu cît omul este mai conştient, cu atît păcatul este mai mare. De aceea, hipertrofia orgoliului, dacă la proşti este ridicolă, la deştepţi este monstruoasă.
    Am remarcat că îndeosebi la noi, la români, mai fiecare deştept se vrea - şi chiar ajunge să se creadă - de-a dreptul genial, iar în calitatea de geniu se simte permanent nedreptăţit de lumea care-l refuză ca instanţă absolută pe pămînt. Cel puţin jumătate din energiile constructive ale deşteptăciunii româneşti se consumă în această dramă a sinelui ulcerat, împinsă nu o dată pînă la patima vindicativă şi pînă la refuzul oricărei agregări.
    Aşa se face că avem poate cea mai dezbinată intelighenţie dintre toate popoarele europene, iar darul deşteptăciunii reuşim să-l prefacem mai degrabă într-un blestem dizolvant.

    RăspundețiȘtergere
  29. @ Iulian Capsali
    Esti prost crescut, amice. Nu uita, gura bate curul. Din respect pentru dl. Codrescu ma opresc aici. Tu, daca vrei, vitupereaza in continuare. Nu ma sinchisesc.

    RăspundețiȘtergere
  30. Dlui Razvan Codrescu:

    Excelent portretul pe care il faceti intelectualului roman in raspunsul dar "Descumpanitului"! Din pacate, pana nu se afla si leacul, tot descumpaniti ramanem, iar luciditatea este ca un fel de sare pusa pe rana!

    RăspundețiȘtergere
  31. Un psihanalist cam trist29/5/10 10:43 a.m.

    Bun articol, dar era nevoie oare de tot acel pomelnic "pedagogic" si explicit (stim bine, incomplet) de injuraturi pe o tema data? Le-auzim de mici in jurul nostru si ne-am obisnuit si cu ideea preconceputa ca un literat n-ar fi destul de literat daca nu face dovada (scrisa) ca stie sa injure. Dar, daca tot apropiem injuratura de apoftegma ("si cu sula-n c... si cu sufletu-n rai nu se poate"), ma intreb: SI CU SULA PE BUZE, SI CU POEMU' NEPTIC IN CONDEI SE POATE?...

    RăspundețiȘtergere
  32. Psihanalistului cam trist:

    În ordinea discursivă iată că se poate (mai ales în convenţia literară a unui pamflet; recitiţi-l pe Arghezi pamfletarul şi eu o să vă par angelic!). În ordinea faptelor, e cu totul altceva.
    Sînt un adept al pudorii în plan comportamental, dar nu al falselor pudori în plan verbal. Cînd e cazul, spun lucrurilor pe nume, dar nu-mi fac din aceasta nici o voluptate, nici un stil excedentar.
    Şi vă mărturisesc că mai înjur şi eu cîteodată, ca tot omul, dar nu mă aleg cu satisfacţii, ci cu regrete... N-am ascuns niciodată că-s imperfect în viaţă şi năzdrăvan în scris... Nu era nevoie de nici o "psihanaliză", iar pentru tristeţe rămîn multe alte pricini mai serioase, pe care sînt sigur că nu le ignoraţi.

    RăspundețiȘtergere