Anul trecut a apărut în Italia, la Fuoco Edizioni, cartea lui Antonio Grego intitulată Figlie della stessa lupa. Storia dei rapporti tra Italia e Romania alla vigilia della Seconda Guerra Mondiale [Fiice ale aceleiaşi lupoaice. Istoria raporturilor dintre Italia şi România în pragul celui de-al Doilea Război Mondial], cu prefaţa profesorului Claudio Mutti (deja bine cunoscut cititorilor acestui blog), pe care am tradus-o şi o postez aici cu îngăduinţa autorului. (R. C.)
Încă de la începuturile guvernării lui Mussolini, obiectivele politicii externe italiene au fost două: “asigurarea securităţii în zona danubiano-balcanică şi promovarea expansiunii în Mediterana şi în Africa” (1). Încă din 1940, primul din aceste obiective – care este şi cel la care se referă prezentul studiu al lui Antonio Grego – era sintetic exprimat în următorii termeni de către geograful bulgar Dimitri Jaranov, colaborator al mensualului Geopolitica, fondat de Giuseppe Bottai şi condus de Giorgio Roletto şi Ernesto Massi: “Mi se pare că instalarea Italiei în Peninsula Balcanică este un fapt geopolitic condiţionat de relaţiile geografice şi etnice, un fapt înainte de toate natural” (2).
Au fost ţări ca Bulgaria şi Ungaria, ieşite învinse din Marele Război şi supuse durelor condiţii impuse de învingători, cele spre care s-a îndreptat iniţial acţiunea italiană, care trebuia să contracareze influenţa exercitată de Franţa în regiunea danubiano-balcanică.
Cu atît mai dificilă era apropierea de celelalte State, mai ales de cele care, pentru a-şi proteja cuceririle teritoriale, constituiseră, sub egidă occidentală, alianţa cunoscută drept Mica Înţelegere (Jugoslavia, Cehoslovacia, România), căreia i se va adăuga în februarie 1934 Înţelegerea Balcanică (Grecia, Jugoslavia, Turcia, România). Cu deosebire dificile se arătau relaţiile Italiei cu Jugoslavia, din pricina problemelor de frontieră, şi cu Cehoslovacia, “Statul cîrnat” aliat al Franţei şi guvernat de o oligarhie masonică.
Părea mai realistă intensificarea raporturilor cu România; în acest fel, Italia ar fi putut să slăbească influenţa franceză şi ar fi reuşit să clatine Mica Înţelegere. Într-o asemenea perspectivă, cîntăreau în favoarea Italiei mitul Romei şi puternicul simţămînt al identităţii latine răspîndit în sînul poporului român; dar Italia putea juca mai presus de toate cartea ratificării lăsate în suspensie a tratatului privitor la Basarabia, întrucît tratatul respectiv, pentru a intra în vigoare, trebuia să fie ratificat de un Stat ca Italia sau ca Japonia.
Basarabia (actuala Republică Moldova) fusese ocupată de trupele de la Bucureşti în 1918, adică într-un moment în care era deosebit de vie teama că bolşevismul s-ar fi putut extinde la vest de Prut şi ar fi putut răsturna ordinea politico-socială a Regatului României. Dreptul României asupra Basarabiei, unde românii constituiau majoritatea în raport cu celelalte naţionalităţi (ruşi, evrei, turci etc.), mai mult decît a fi fost confirmat printr-un plebiscit, fusese recunoscut de principalele puteri aliate (Marea Britanie, Franţa, Italia şi Japonia) în Protocolul de la Paris, din 28 septembrie 1920. Ratificat de către Londra şi Paris, tratatul, pentru a intra în vigoare, aştepta şi ratificarea de către Italia. “Era natural ca şi sovieticii, şi românii să aştepte într-un mod tensionat deciziile Romei. Poziţia italiană în perioada imediat următoare încheierii conflictului, şi chiar în primii ani de guvernare fascistă, fusese insuflată de puternica tendinţă de a lăsa situaţia nerezolvată, fie din pricina relaţiilor încă nu prea bune cu România, fie mai ales pentru a nu contraveni propriei directive politice de reapropiere de URSS, de la care se aştepta obţinerea unor consistente înlesniri cu caracter economic. Astfel, cu ocazia negocierilor pentru semnarea tratatului comercial concomitent recunoaşterii Rusiei Sovietice, guvernul italian furnizase celui de la Moscova cîteva asigurări cu privire la intenţia sa de a nu proceda la ratificarea tratatului de la Paris” (3).
Presiunile Bucureştiului pentru o înţelegere cu Italia şi pentru recunoaşterea achiziţiilor teritoriale româneşti la frontiera cu URSS au început să fie luate mai mult în considerare după aprilie 1926, data ascensiunii la putere a generalului Alexandru Averescu. Totuşi noul prim-ministru, oricît ar fi fost de prieten al Italiei şi de favorabil fascismului, a evitat să rişte stabilitatea Micii Înţelegeri şi relaţiile cu Franţa; ba mai mult, Bucureştiul a încheia cu Parisul un tratat care a nemulţumit guvernul italian şi l-a făcut să reducă la un simplu pact de prietenie proiectatul tratat de alianţă italo-român. Documentul, semnat la 16 septembrie 1926, a marcat o primă etapă importantă a penetrării italiene în regiunea danubiană; dar obiectivul mai ambiţios al lui Mussolini era acela de a lega România de Italia făcînd-o să adere la un acord cu Ungaria şi Bulgaria şi să atribuie Italiei un rol de arbitru în controversele Bucureştiului cu aceste două ţări. Cum însă aceasta ar fi implicat din partea română disponibilitatea de a face anumite concesii teritoriale, Averescu s-a sustras politicos solicitărilor italiene.
Luînd act de imposibilitatea de a desface Mica Înţelegere şi abandonînd proiectul blocului danubiano-balcanic ghidat de către Italia, la 8 martie 1927 Mussolini supuse în sfîrşit propriului executiv ratificarea Tratatului de la Paris. Penetrarea Italiei în aria danubiană făcea astfel un pas decisiv, care în luna următoare avea să fie consolidat de tratatul de prietenie italo-maghiar, semnat de către Mussolini şi contele István Bethlen. În strategia mussoliniană, Ungaria trebuia să servească la “a izola şi a pune în dificultate Jugoslavia, a constitui, cu Austria, o frînă pentru revizionismul german şi mai cu seamă a exercita o presiune politică directă şi indirectă (prin Mica Înţelegere) asupra Franţei” (4).
Sprijinul furnizat de Italia Ungariei, care cerea insistent revizuirea clauzelor Tratatului de la Trianon, nu putea să nu preocupe partea română. În ce-o priveşte, Italia nu agrea deloc orientarea prea filofranceză a lui Nicolae Titulescu, devenit în 1927 noul şef al diplomaţiei de la Bucureşti. “Raporturile italo-române, dată fiind apartenenţa celor două State la constelaţii politico-diplomatice diferite, după 1930 nu mai cunosc amplitudinea şi, mai ales, consistenţa raporturilor ce caracterizaseră scurta perioadă a guvernării generalului Averescu, din 1926-1927. Dorinţa Italiei de a revizui clauzele tratatelor de pace, care se manifesta inclusiv în sprijinul acordat unei ţări învecinate cu România, adică Ungariei, nu putea să găsească ecou favorabil la Bucureşti” (5). Cu toate acestea, între cele două ţări “rămîn ca puncte de referinţă, pînă în 1933, contactele militare, comisiile navale româneşti din Italia şi prezenţa unui însemnat număr de elevi şi ofiţeri în şcolile militare italiene, în special navale. Relaţiile comerciale, deşi dorite de cercurile de afaceri din cele două State, sînt condiţionate de prezenţa celor două ţări în constelaţii politico-diplomatice diferite” (6).
După 1933, raporturile italo-române suferă o certă deteriorare din pricina activităţii diplomatice desfăşurate de Titulescu pentru a sabota Pactul celor Patru (7), care, după el, urmăreşte extinderea hegemoniei germane şi izolarea Franţei, şi mai ales din pricina acţiunii întreprinse de ministrul de Externe de la Bucureşti pentru a promova asediul economic al Italiei prin aşa-numitele Sancţiuni. În august 1936, cînd în urma unei crize guvernamentale Titulescu este înlocuit cu Victor Antonescu, presa italiană exultă pentru eliminarea unui obstacol ce împiedicase prietenia între cele două popoare şi anunţă o reorientare filoitaliană în politica românească. În realitate, căderea lui Titulescu nu va aduce deloc o distanţare a României faţă de “democraţiile plutocratice ale Occidentului”: ba chiar “cancelariile occidentale vor afla un interlocutor ce se va arăta la fel de disponibil ca şi predecesorul său, dar va fi mai înclinat să-şi armonizeze propria acţiune cu a lor decît să-şi impună propriile iniţiative” (8).
Cabinetul următor, prezidat de poetul transilvănean Octavian Goga, se bucură de o certă simpatie din partea Romei şi Berlinului, care rămîn însă în cele din urmă dezamăgite de ostilitatea sa faţă de Garda de Fier. Dar lovitura cea mai gravă împotriva acesteia din urmă vine din partea guvernului care în februarie 1938 s-a instalat la Bucureşti sub preşedinţia patriarhului ortodox Miron Cristea: ministrul de Interne, Armand Călinescu, pune la cale o maşinaţiune împotriva şefului Mişcării Legionare, Corneliu Codreanu, care, acuzat de înaltă trădare chiar de către guvern, este deferit justiţiei militare, iar aceasta, după o farsă de proces, îl condamnă la 10 ani de muncă silnică (9). În noaptea de 29 spre 30 noiembrie 1938, Codreanu şi 13 militanţi ai Gărzii de Fier sînt ucişi prin strangulare, din ordinul lui Carol II şi al consilierilor săi.
Instaurată o dictatură regală care încearcă într-un mod stîngaci şi grotesc să imite regimurile cu partid unic, regele, “pentru a convinge Occidentul asupra intenţiilor sale” (10), încredinţează Afacerile Externe lui Grigore Gafencu, cel care, ca unul ce fusese deja subsecretar al aceluiaşi departament în guvernul Vaida din 1932, reprezintă continuitatea politicii externe româneşti. Vizita lui Gafencu la Roma nu obţine mari rezultate. Mussolini, cu care se întreţine la Palazzo Venezia, aduce în discuţie planuri “privitoare la relaţiile sale cu ţări mai apropiate Italiei şi intereselor sale. Vorbea cu simpatie de Ungaria. Sublinia cu evidentă plăcere noua politică jugoslavă. Axa, zicea, nu-i doar un pact între două mari Puteri, ci un întreg sistem politic menit să reorganizeze Estul european. Ungurii o înţelesesră primii. Jugoslavia o înţelegea la rîndul ei. Aceste două popoare priveau spre Roma” (11). Dar România, atunci? “Judecata lui Mussolini despre Statele Estului «care încă nu înţelegeau» a fost severă. Ce semnificaţie aveau garanţiile anglo-franceze? [...] Occidentalii se ocupau de ceea ce nu-i privea” (12).
Un an după aceea, cuvintelor le-au urmat faptele şi România a cules fructele deosebit de amare ale liniei politice urmate de guvernele care se succedaseră la conducerea ţării după războiul european. Astfel, la 30 august 1940 miniştrii de Externe ai Reich-ului şi Italiei, Joachim von Ribbentrop şi Galeazzo Ciano, pronunţă la Viena o decizie de arbitraj (13) care reglementează problemele dintre România şi Ungaria “cu privire la teritoriul de retrocedat Ungariei” (14). Transilvania de Nord, cu Oradea, Clujul şi ţinutul secuiesc, revine Budapestei. “Teritoriul român atribuit Ungariei va fi evacuat de trupele româneşti într-un termen de 15 zile şi remis în bună ordine acesteia” (15). E sfîrşitul “României Mari” născute din victoria Triplei Înţelegeri.
Teritoriul răpit României Mari prin Diktatul de la Viena
Dar e şi sfîrşitul regimului oligarhic care a dus ţara la dezastru. Generalul Ion Antonescu, care ajunge la putere în urma insurecţiei populare din 3 septembrie 1940, în luna următoare îl trimite “în misiune” (16) la Roma pe ex-ministrul Mihail Manoilescu, pentru a propune constituirea unei comisii mixte italo-germane însărcinate să cerceteze violarea de către partea ungară a obligaţiilor derivate din arbitrajul de la Viena. În noiembrie, Antonescu vine el însuşi a Roma, însoţit de ministrul de Externe Mihail Sturdza; denunţă ca greşit şi nedrept arbitrajul de la Viena, deplînge tratamentul la care sînt supuşi românii în teritoriile cedate Ungariei, cere să li se acorde acestora un statut similar celui al minorităţii germane, insistă ca ungurii să-i lase să reintre în Transilvania de Nord pe românii expulzaţi şi să le restituie bunurile confiscate.
În acel moment, principalul obiectiv al politicii externe de la Bucureşti consta în restaurarea integrităţii teritoriale a Statului Român. Ca aceasta să se întîmple, a trebuit însă aşteptată ziua de 18 ianuarie 1945, cînd executivul Italiei ocupate de angloamericani a anulat arbitrajul de la Viena. Hotărîrea guvernului lui Ivanoe Bonomi satisface România, dar nu trebuie uitat că pasul întreprins de Consiliul de Miniştri trebuie considerat în contextul raporturilor care în acel moment legau Italia de Aliaţi (17). Cu alte cuvinte: România a fost premiată de învingători pentru trădarea înfăptuită la 23 august 1944 de oamenii lui Mihai I de Hohenzollern-Sigmaringen, în timp ce Ungaria era pedepsită pentru că rezistase pînă la capăt.
În acel moment, principalul obiectiv al politicii externe de la Bucureşti consta în restaurarea integrităţii teritoriale a Statului Român. Ca aceasta să se întîmple, a trebuit însă aşteptată ziua de 18 ianuarie 1945, cînd executivul Italiei ocupate de angloamericani a anulat arbitrajul de la Viena. Hotărîrea guvernului lui Ivanoe Bonomi satisface România, dar nu trebuie uitat că pasul întreprins de Consiliul de Miniştri trebuie considerat în contextul raporturilor care în acel moment legau Italia de Aliaţi (17). Cu alte cuvinte: România a fost premiată de învingători pentru trădarea înfăptuită la 23 august 1944 de oamenii lui Mihai I de Hohenzollern-Sigmaringen, în timp ce Ungaria era pedepsită pentru că rezistase pînă la capăt.
Claudio MUTTI
(În româneşte de
Răzvan Codrescu)
(1) Renzo De Felice, Mussolini il duce. I. Gli anni del consenso 1929-1936, Einaudi, Torino, 1974, p. 347.
(2) Dimitri Jaranoff, “L'Italia nella Penisola Balcanica”, în Geopolitica, a. II, n. 5, 31 mai 1940, p. 204.
(3) Manfredi Martelli, Mussolini e la Russia. Le relazioni italo-sovietiche dal 1922 al 1941, Mursia, Milano, 2007, pp. 95-96.
(4) Renzo De Felice, op. cit., p. 359.
(5) Valeriu Florin Dobrinescu, Ion Pătroiu, Gheorghe Nicolescu, Relaţii politico-diplomatice româno-italiene (1914-1947), Editura Intact, Craiova, 1999, p. 153.
(6) Valeriu Florin Dobrinescu, Ion Pătroiu, Gheorghe Nicolescu, op. cit., p. 395.
(7) Pactul de înţelegere şi colaborare a celor patru puteri (Germania, Italia, Anglia, Franţa) semnat la Roma în 15 iulie 1933. (N. trad.)
(8) Henri Prost, Destin de la Roumanie, Berger-Levrault, Paris, 1954, p. 96.
(9) Il processo Codreanu, ed. îngr. de Horia Cosmovici, Edizioni all'insegna del Veltro, Parma, 1989.
(10) Henri Prost, op. cit., p. 125.
(11) Grigore Gafencu, Ultimi giorni dell'Europa. Viaggio diplomatico nel 1939, Rizzoli, Milano, 1947, p. 132.
(12) Grigore Gafencu, op. cit., pp. 132-133.
(13) Diktatul de la Viena (cunoscut şi ca Al doilea arbitraj de la Viena) prin care România a fost silită să cedeze aproape jumătate (43.492 km²) din teritoriul Transilvaniei în favoarea Ungariei horthyste. (N. trad.)
(14) “Lodo del Belvedere (Vienna, 10 agosto 1940)”, în Amedeo Giannini, Le vicende della Rumania (1878-1940), Istituto per gli Studi di Politica Internazionale, Milano, 1941, p. 210.
(15) Ibidem.
(16) Giuliano Caroli, “I rapporti italo-romeni nel 1940. La visita di Antonescu a Roma”, în Rivista di Studi Politici Internazionali, a. XLV, n. 3, 1978, pp. 373-404.
(17) Valeriu Florin Dobrinescu, Ion Pătroiu, Gheorghe Nicolescu, op. cit., p. 381.
(2) Dimitri Jaranoff, “L'Italia nella Penisola Balcanica”, în Geopolitica, a. II, n. 5, 31 mai 1940, p. 204.
(3) Manfredi Martelli, Mussolini e la Russia. Le relazioni italo-sovietiche dal 1922 al 1941, Mursia, Milano, 2007, pp. 95-96.
(4) Renzo De Felice, op. cit., p. 359.
(5) Valeriu Florin Dobrinescu, Ion Pătroiu, Gheorghe Nicolescu, Relaţii politico-diplomatice româno-italiene (1914-1947), Editura Intact, Craiova, 1999, p. 153.
(6) Valeriu Florin Dobrinescu, Ion Pătroiu, Gheorghe Nicolescu, op. cit., p. 395.
(7) Pactul de înţelegere şi colaborare a celor patru puteri (Germania, Italia, Anglia, Franţa) semnat la Roma în 15 iulie 1933. (N. trad.)
(8) Henri Prost, Destin de la Roumanie, Berger-Levrault, Paris, 1954, p. 96.
(9) Il processo Codreanu, ed. îngr. de Horia Cosmovici, Edizioni all'insegna del Veltro, Parma, 1989.
(10) Henri Prost, op. cit., p. 125.
(11) Grigore Gafencu, Ultimi giorni dell'Europa. Viaggio diplomatico nel 1939, Rizzoli, Milano, 1947, p. 132.
(12) Grigore Gafencu, op. cit., pp. 132-133.
(13) Diktatul de la Viena (cunoscut şi ca Al doilea arbitraj de la Viena) prin care România a fost silită să cedeze aproape jumătate (43.492 km²) din teritoriul Transilvaniei în favoarea Ungariei horthyste. (N. trad.)
(14) “Lodo del Belvedere (Vienna, 10 agosto 1940)”, în Amedeo Giannini, Le vicende della Rumania (1878-1940), Istituto per gli Studi di Politica Internazionale, Milano, 1941, p. 210.
(15) Ibidem.
(16) Giuliano Caroli, “I rapporti italo-romeni nel 1940. La visita di Antonescu a Roma”, în Rivista di Studi Politici Internazionali, a. XLV, n. 3, 1978, pp. 373-404.
(17) Valeriu Florin Dobrinescu, Ion Pătroiu, Gheorghe Nicolescu, op. cit., p. 381.
Sfarsitul prefetei este intepator pentru noi, dar trebuie sa recunoastem ca asa a fost realitatea: aveam dreptul sa luam inapoi ce ni se rapise, dar este un drept pe care l-am castigat nu prin onoare, ci prin tradare. Si nu numai regele Mihai poarta vina pentru 23 august 44, ci toata clasa politica de stanga, de la taranisti la comunisti. Or iata ca tradarile nu se uita asa usor!
RăspundețiȘtergereDomnule Codrescu, poate ne spuneti mai in de aproape cine este acest domn italian Claudio Mutti care cunoaste atat de bine limba, istoria si cultura tarii noastre?
RăspundețiȘtergerePentru Gabriela:
RăspundețiȘtergereAm postat detalii bio-bibliografice ceva mai demult, dar, dacă vreţi să-l cunoaşteţi pe autorul italian încă şi "mai îndeaproape", voi posta chiar azi două texte ce răspund doleanţei dvs. (pe care au mai exprimat-o şi alţii), între care şi un lung interviu.
Va multumesc si va cer scuze pentru unele greseli de ortografie care s-au strecurat in repezeala tastarii.
RăspundețiȘtergerePentru Gabriela:
RăspundețiȘtergereTuturor ni se întîmplă, că oameni sîntem. Important este să le conştientizăm, ca nu cumva să devină reguli ale scrisului nostru. Or, iată, dvs. le conştientizaţi...