POVESTEA UNEI VORBE PROASTE

În urma postării textului “Cum am devenit «antisemit»”, am primit mai multe solicitări din partea unor cititori ai blogului să postez şi textul căruia îi fusese anexă în volumul meu Cartea îndreptărilor. O perspectivă creştină asupra politicului (Ed. Christiana, Bucureşti, 2004): “Povestea unei vorbe proaste. «Antisemitismul» din perspectiva dreptei creştine”. M-am hotărît să răspund acestor solicitări, chiar dacă sînt conştient că-mi reasum astfel – pentru a cîta oară? – riscul de a fi calificat iarăşi drept “antisemit”.
Poate că este relevant ca, în loc de introducere la postarea de mai jos, să redau aici selectiv schimbul de replici pe care l-am avut cu doi comentatori în subsolul uneia dintre rubricile blogului, în urmă cu vreun an. Astfel, un comentator îmi reproşa că pe blogul meu nu am pus problema “genocidului israelian (sionist) împotriva palestinienilor din Gaza”. “Oare nu este creştineşte să intervenim”, se întreba patetic preopinentul meu, în sprijinul “unor civili fără apărare în faţa tancurilor şi avioanelor de vînătoare”, acum, “în aceste timpuri negre”, pline de “orori strigătoare la cer”? Şi conchidea abrupt: “Mă risc [sic] să afirm următoarele: în ziua de azi, creştinul ortodox are mult mai multe în comun cu «duşmanul musulman tradiţionalist» decît cu «fratele creştin occidental»". I-am răspuns că “eu unul nu pot monitoriza pe acest blog tot ce se întîmplă pe lume. Sigur că şi pe mine mă indignează, mă mîhnesc sau mă îngrijorează o seamă întreagă de abuzuri, cu urmările lor tragice pe termen lung. Conflictul arabo-israelian, din nefericire, nu-i de azi-de ieri, nici nu sînt semne că s-ar putea stinge prea curînd. Uneori, de-a lungul vremii, am şi scris despre el, direct sau tangenţial. Sînt gata să le plîng de milă arabilor într-un context sau altul, dar nici pe mîna islamismului n-aş merge. Pe de altă parte, oricît de critic aş fi, într-un context sau altul, cu privire la acţiunile de forţă ale statului Israel, nu pot să culpabilizez sau să repudiez pe această bază întreaga evreime sau ideea de evreitate. În orice caz, dacă cineva mi-ar trimite pentru postare pe blog o analiză sau măcar o descrirere pertinentă a situaţiei, n-aş ezita să o postez, nici să-mi spun şi eu părerea în cadrul comentariilor consecutive”. Un “Anonim” n-a ratat ocazia să intervină şi el cu acest comentariu cinic-insinuant: “De ce nu recunoaşteţi, domnule Codrescu, că vă e teamă de fapt să nu fiţi calificat drept antisemit? Această teamă nu-i ceva ruşinos sau neobişnuit: suferă de ea mai toată clasa intelectuală”. Acestui al doilea comentator i-am răspuns aşa (şi cred că răspunsul de atunci e un bun preludiu la textul care urmează): “Sigur că nimănui nu i-ar plăcea să treacă drept mai «antisemit» decît este sau decît ar putea fi. Eu am scris altădată (poate am să pun şi pe blog) despre cît de proastă e vorba aceasta. [...] Eu chiar dacă aş fi «antisemit» şi mi-ar fi teamă să nu se afle, ar fi deja prea tîrziu, căci sînt «critici» şi «monitori» care demult pretind a fi aflat această taină impură a mea, iar eticheta respectivă mi s-a pus încă din secolul trecut, aşa că teama mea nu prea ar mai avea obiect (puteţi citi, ca mostră de amuzament amar, textul intitulat chiar «Cum am devenit antisemit» din volumul meu Cartea îndreptărilor – pp. 135-143). Deci, cum s-ar zice, nu-i cazul să vindeţi castraveţi la grădinar... Profit însă de context ca să fac aici mărturisirea că eu unul, cînd se întîmplă să scriu despre lucruri care pot veni în atingere cu această sperietoare de uz curent, nu mă gîndesc şi nu mă preocup dacă voi trece drept «semit», «filosemit» sau «antisemit», ci singura mea grijă sau exigenţă sinceră şi reală a fost şi rămîne să fiu onest şi coherent, să nu mă mint nici pe mine şi să nu-i mint nici pe alţii. Atît şi nimic mai mult”. (R. C.)

“Antisemitismul”

din perspectivă creştină

Semiţii, rasă străveche şi prolifică, avîndu-şi leagănul în Orientul Apropiat, cu numeroase ramuri de-a lungul istoriei (de la vechile popoare mesopotamiene pînă la arabii şi evreii de astăzi), îşi trag numele generic de la legen­darul lor strămoş comun, biblicul Sem, unul dintre cei trei fii ai lui Noe. Unitatea rasială a neamurilor semite nu este în­­­să numai o tradiţie mitică, ci o realitate de necontestat, con­­­firmată istoric, lingvistic şi antropologic.
Nu-i mai puţin adevărat că aceste neamuri au trăit din­totdeauna mai degrabă în vrăjmăşie decît în armonie une­le cu altele. Dezbinate la începuturi mai ales de interese po­­li­tice şi economice, ele s-au diferenţiat radical, cu tim­pul, şi din punct de vedere religios şi cultural. Deşi mai în­totdeauna inferior numeric masselor semite învecinate, poporul evreu (avîndu-l poate ca strămoş eponim pe bi­bli­cul Eber, urmaşul lui Sem), a fost într-o permanentă sta­re conflictuală cu mai toţi fraţii lui semiţi. În cărţile Ve­chiului Testament sînt evocate din belşug conflictele adesea foarte sîngeroase dintre “seminţia lui Israel” şi ce­lelalte triburi sau popoare semitice. Situaţia aceasta nu s-a schimbat esenţial nici pînă în ziua de azi. Tensiunile isto­rice inter­semite apar de-acum “cronicizate”, prin pro­ble­ma palestiniană, într-un con­­flict arabo-israelian generali­zat (deopotrivă politic şi religios), constituind unul dintre principalele focare de instabilitate mondială.
Poporul evreu – altminteri admirabil în multe privinţe – se vădeşte a fi, atît în spaţiul său originar, cît şi în dia­spora, un popor deosebit de problematic. Aceasta a dus, oa­­re­­cum în continuitatea anumitor superstiţii ale creştină­tăţii medievale[1], la supoziţia exagerată că, mai cu seamă în ultimele două veacuri, toate seismele istorice majore, cu adînci implicaţii internaţionale (Revoluţia franceză, Re­­vo­luţia bolşevică, cele două războaie mondiale etc.), ar fi fost cauzate, stimulate, întreţinute sau exploatate de e­vrei şi de internaţionala masonică (pe care aceştia ar con­trola-o prin gradele ei superioare). S-a ajuns pînă acolo încît al doilea război mondial a putut fi interpretat de unii ca în­frun­tarea culminantă între Europa tradiţională (repre­zen­tată de frontul general al dreptei) şi Europa “iudai­zată” (reprezentată de frontul general al stîngii); lumea post­­belică n-ar fi, de fapt, decît un “imperiu” evreiesc ca­mu­flat, în care s-a instaurat un fel de pax judaica! Evreii se plîng, dimpotrivă, că ei sînt cei în permanenţă perse­cu­taţi. Victimizarea este un leit-motiv al propagandei iudai­ce. Totuşi, pentru orice minte normală, se iscă întrebarea de bun-simţ: “De ce mai toată lumea, dincolo de determina­ţi­ile ge­o­grafice, etnice sau religioase, a avut în permanenţă ce­va tocmai cu evreii? Nu cumva evreitatea însăşi are ce­va fatalmente provocator la adresa a tot ceea ce nu este evre­iesc?”.
Din punctul de vedere al iudaismului tradiţional, ex­pli­caţia este simplă: Israel nu poate fi precum celelalte popoare, atît din pricina condiţiilor istorice în care a fost pus (“robiile” succesive – egipteană, babiloniană, mace­doneană, romană, apoi îndelungata vieţuire în diaspora, cu persecuţiile cunoscute), dar mai ales pentru că el repre­zintă, conform tradiţiei mozaice, “poporul ales” de Dum­ne­zeu (Yahve) să stăpînească Pămîntul[2], celelalte nea­muri (inclusiv rudele lui semitice) fiind doar făpturi infe­­ri­oare (goim)[3], ce trebuie tratate discriminatoriu şi puse, cu orice mijloace, în slujba lui Israel[4]. Această viziune a iudais­mu­lui tradiţional (atît de asemănătoare, în esenţa ei, cu ra­sis­mul exclusivist al nazismului!), lansată încă de au­­torii bi­blici şi radicalizată de cei talmudici, reprezintă şi astăzi ideea cardinală a sionismului[5] (cu precizarea, însă, că nu toţi evreii sînt sionişti, “fenomenul iudaic” fiind astăzi mult mai diversificat şi mai complex decît pare, ceea ce “antisemiţii” se prefac de regulă a uita). Nu avem de-a face, prin ur­­mare, cu un orgoliu obişnuit, ci cu o formă vene­ra­bilă de mesianism etnic, cu o “superioritate” decretată în ter­meni religioşi (prin răstălmăcirea revelaţiei divine).
Din punctul de vedere al neevreilor, o astfel de situaţie nu este prea măgulitoare. Demnitatea umană şi naţională a popoarelor, la care se adaugă, mai ales în cazul ţărilor creştine şi islamice, şi anumite considerente de ordin re­ligios, sînt de natură să ducă la “reacţii” legitime (chiar da­­că uneori în forme reprobabile) împotriva acestui radi­ca­­lism sionist, asociat adesea cu afirmaţii jignitoare la adresa feluritelor comunităţi etnice şi religioase. De ace­ea, cum s-a spus, evreii îşi atrag singuri, periodic, “toate fulgerele” asupra lor[6]. Mai mult decît victimele “sălbă­ti­ciei” altora, evreii sînt adeseori victimele propriei lor lip­se de tact şi de scrupule faţă de lumea neevree.
Oricine încearcă să reacţioneze, fie şi numai defensiv, la anumite sfidări sau abuzuri evreieşti, devine automat “reacţionar”, în sensul teribil pe care presa “democratică” l-a impus acestui cuvînt! Acest “reacţionarism” generic atrage după sine, printr-o asociaţie deja automatizată, re­gi­zată de acelaşi tip de propagandă, o grămadă de alţi ter­meni stigmatizanţi, înghesuiţi de-a valma şi goliţi, cel mai adesea, de semantismul lor originar: “fascism”, “nazism”, “legionarism”, “naţionalism”, “şovi­nism”, “fundamenta­lism”, “revizio­nism”, “antisemitism” etc. Dacă eu, ca român o­nest, îmi apăr personalităţile sau valorile naţionale con­sacrate, deconspirînd cu firească indignare diferitele mis­ti­­ficări sau ireverenţiozităţi evreieşti pe seama acestora[7], de ce oare trebuie să devin automat “fascist”, “fundamen­talist” sau “antisemit”? Eu n-o fac decît strict în calitatea mea responsabilă de român sau de creştin. (Desigur, pro­blema vine de acolo că, de pe poziţiile intransigente ale iudaismului tradiţional, suficient exemplificate mai sus, a­ceste calităţi sînt prin ele însele un handicap. De pe a­ceste poziţii, pare să nu rămînă loc de conciliere. Dar e­vreii de azi invocă şi pretind poziţii mai nuanţate, iar aceasta e singura şansă a unui dialog pacifizant.)
Dacă majoritatea neevreilor ignoră sau preferă să oco­lească problema (aproape tabuizată în publicistica actu­ală), o anumită minoritate se simte totuşi datoare să ia atitudine: unii o fac poate chiar din sentimente antievreieşti, alţii – cei mai mulţi – din comandamente de conştiinţă. Pe cei dintîi, a căror repulsie ia adeseori forme violente şi retoric-demagogice, nu-i putem nici încuraja, nici respec­ta, chiar dacă se întîmplă să aibă partea lor de dreptate. Pe ceilalţi, echilibraţi şi oneşti, călăuziţi de principii şi argu­mente, nu numai că-i aprobăm, dar îi considerăm absolut necesari pe baricadele tot mai pustiite ale responsabilităţii creştine şi naţionale. Cum însă evreii – şi mai ales anumiţi “formatori de opinie” – nu au interesul dis­tinc­ţiilor de acest gen, obişnuiesc să-şi vîre toţi adversarii într-o oală şi să le aplice, în mod deliberat, aceeaşi etichetă infamantă de “antisemiţi”...
Confuzia în care este întreţinută problema se vă­deşte din chiar această etichetă stupidă. Ţinînd seama de precizările făcute mai înainte, să cîntărim mai îndeaproape acest atît de supralicitat “antisemitism”[8]. Există puţine cuvinte atît de lipsite de temei[9]. Căci “a fi antisemit” vrea să zică, literal, “a fi împotriva a tot ceea ce este semit” (aşa cum, cînd se spune “antireligios” sau “anticomunist”, se înţe­le­ge de la sine o împotrivire fără rest faţă de tot ce înseam­nă sau a însemnat cîndva “religie” ori “comunism”). Cînd spunem “antisemit”, dacă ar fi să luăm cuvîntul în serios, ar trebui să înţelegem o aceeaşi împotrivire generică, ne­con­diţionată valoric, temporal sau spaţial. Ar însemna să cuprindem în “potrivnicia” noastră şi pe vechii akkadieni sau fenicieni, şi marile personaje biblice (vetero-, dar şi neo-testamentare, pînă la Iisus însuşi), ca şi pe toţi arabii şi evreii contemporani, ba chiar şi pe arabii sau evreii creştinaţi, de vreme ce atributul de “semit” trimite la rasă, iar nu la religie! Dacă aşa stau lucrurile, să ni se arate măcar un singur “anti­se­mit” adevărat!
Dar chiar raportîndu-ne strict la contemporaneitate, ter­­­menul ca atare duce numai la absurdităţi. Va să zică, cine îndrăzneşte să se opună anumitor manevre evreieşti, este calificat îndată drept “antisemit”. Dar un Yasser Ara­fat sau un Saddam Hussein, care numai asta au făcut tot timpul, ce au fost ei: semiţi sau antisemiţi? Osama bin Laden, marea sperietoare de serviciu a mapamondului actual, ce este el: semit sau antisemit? Iar dacă arabii sînt semiţi şi Is­raelul îi urăşte de moarte, atunci nu cumva Israelul es­te el însuşi... antisemit? Din ambele situaţii, s-ar putea trage concluzia că semiţii sînt cei mai straşnici antisemiţi!!!
Putem spune, cu mîna pe inimă, că-n România nu exis­­tă antisemiţi. Există, poate, anumite atitudini – con­tex­tua­le – anti-arabe sau anti-evreişti. (De obicei, în con­textul actual, cine “are pică” pe evrei, simte o undă de sim­patie pen­tru arabi. Şi invers. Să însemne aceasta că unul şi ace­laşi ins este totodată filosemit şi antisemit? Ba mai mult: că este filosemit... pentru că este antisemit?!).
Prin urmare, reacţia conjuncturală faţă de evrei, pe ca­re o avem în vedere aici, ar fi mai potrivit să se numească “antiiudaism” sau “antievreism” (în ultima vreme şi-a făcut tot mai mult loc termenul de “antisionism”, mai ales prin Roger Garaudy şi Israel Shahak, principalii decon­spi­ratori ai abuzurilor sioniste din noul stat Israel). Aşa s-ar şti măcar lim­pe­de conţinutul pretinsei “aversiuni”! Dar nici aşa terme­nul n-ar putea fi utilizat orbeşte, pentru că are cusurul de a sugera o atitudine radicală faţă de tot ce­ea ce ţine de evrei şi de iudaism, ceea ce nu prea se în­tîl­neşte în reali­tate. Numai cineva care nu este în toate min­ţile se poate lăsa purtat de o astfel de ură generalizată şi ne­condiţio­na­tă faţă de o întreagă etnie, religie sau cultură! Sînt evrei şi evrei, situaţii şi situaţii. Faptul că cineva este evreu nu-l face în mod automat odios sau periculos. Au existat, exis­tă şi vor exista întotdeauna destui evrei oneşti, simpatici, rezonabili, ca şi valori iudaice incontestabile şi univer­sa­le[10]. Oricare ar fi experienţele noastre concrete în această privinţă, bunul simţ nu ne permite să admitem ne­diferen­ţierile, mai ales cînd stăm pe poziţiile creştinis­mu­lui. Nu poate exista o singură măsură pentru toţi şi pentru toate în relativitatea vieţii istorice.
Dacă există o stare conflictuală evidentă – fie de idei, fie de fapte – între personalităţi sau grupări evreieşti şi per­sonalităţi sau grupări româneşti (şi creştine în genere), aceasta trebuie atent judecată, în cauzele şi în efectele ei, dincolo de orice absolutizare forţată. Românul care reac­ţi­o­nează, ferm, dar decent, ca român onest, la un afront e­­vre­­iesc, nu-i “antisemit” sau “antievreu” cu tot dina­din­sul, ci doar un naţionalist care veghează la fiinţa şi la o­noa­rea neamului său (aşa cum şi evreii veghează perma­nent la ale lor). Acelaşi român, din aceleaşi raţiuni, va re­acţiona la fel şi la un afront venit din altă parte. De ce adi­că, la el acasă sau pe aiurea, evreul are dreptul să fie tradiţionalist şi naţionalist, iar celelalte neamuri nu? Oare pentru că el e “ales”, iar ceilalţi sînt goim? Dar atunci ar însemna că, supralicitîndu-şi tradiţia religioasă, evreii ră­mîn, în mod fatal, cel mai “fundamentalist” şi mai “ra­sist” dintre po­poare...
Mai de folos ar fi pentru toată lumea să-şi cumpă­neas­că şi vorbele, şi judecăţile. Iar în ce priveşte naţio­nalis­mul, acesta să nu mai fie asociat aprioric cu fel de fel de “sperietori” propagandistice. Naţionalismele sînt fi­reşti şi legitime, fără excepţie, atîta vreme cît nu devin exclu­si­viste. În vastul complex organic al omenirii, orice “naţie” este chemată să funcţioneze cu determinaţiile ei speci­fice, conservate şi potenţate prin ceea ce numim astăzi conştiinţă naţională. Evreii nu greşesc cînd îşi apără fi­inţa şi îşi afir­mă specificitatea. Greşesc însă atunci cînd vor să inter­zi­că altora să facă acelaşi lucru.
Dacă nu ne-am lăsa în voia patimilor oarbe, am putea să ne bucurăm laolaltă atît de “unitatea” cît şi de “diver­sitatea” lumii lui Dumnezeu. Rămînînd însă pe calea or­go­liilor pătimaşe, acţiunile nesăbuite ale unora vor atrage în permanenţă re-acţiunile altora, iar lumea se va preface într-un haos incontrolabil, în care nu se va mai şti, pînă la urmă, care sînt “victimele” şi care sînt “călăii”…

Răzvan CODRESCU

[1] Trebuie însă operată o deosebire principială între “antisemitismul” tra­diţional, cu baze preponderent religioase, şi “antisemitismul” mo­dern, pe care Hannah Arendt îl numeşte “antisemitism ideologic laic” (putînd avea motivaţiile cele mai diverse: biologice, politice, sociale, economice, culturale).
[2] Pretenţia de a fi “poporul ales” al lui Iahve reprezintă însăşi axa is­to­rică şi religioasă a iudaismului; ideea dominaţiei universale, ca fi­na­litate mesianică a unei istorii sacralizate, nu este deloc o calomnie “antisemită”, ci consecinţa firească a acestei “alegeri” (extrapolate din planul religios în cel istorico-politic): “De vei asculta cu luare a­min­te glasul său [al “îngerului lui Dumnezeu” – n. n.] şi vei face toa­te cîte îţi poruncesc, şi de vei păzi legămîntul meu, îmi vei fi popor ales dintre toate neamurile, că al meu este tot pămîntul, iar voi îmi veţi fi preoţie împărătească şi neam sfînt...” (Ieşirea 23, 22; subl. mea). “Că eşti poporul sfînt al Domnului Dumnezeului tău, şi te-a ales Dom­­nul Dumnezeul tău, ca să-i fii lui popor ales dintre toate po­poa­rele de pe pămînt” (Deuteronomul 7, 6; subl. mea). Talmudul radicali­zează această elecţiune: “Dumnezeu îşi arată măreţia numai în mijlo­cul evreilor” (Berahot 7a); “Cine loveşte un evreu se face vinovat de cri­mă, căci e ca şi cînd i s-ar da o palmă lui Dumnezeu” (Sanhedrin 58b); “Mesia va da evreilor stăpînirea lumii şi lor le vor sluji şi li se vor supune toate celelalte popoare” (Sanhedrin 88c). “Peste tot pe unde se aşază, evreii trebuie să devină stăpîni, iar de nu vor fi stăpîni pe deplin, atunci să se considere ca-n robie şi în surghiun. Şi chiar de vor ajunge la cîrmuirea cetăţilor, dar nu le vor stăpîni în întregime, ne­încetat să strige: Jale! Grozăvie!” (Sanhedrin 104c). Talmudiştii de azi recunosc în aceasta dogma capitală a iudaismului: “Populaţia pă­mîn­tului poate fi împărţită între [fiii lui] Israel şi celelalte naţiuni lua­te în bloc. Israel este poporul ales: dogmă capitală!” (A. Cohen, Le Tal­­mud, Payot, Paris, 1986, p. 104; trad. rom.: Talmudul, Editura Ha­se­fer, Bucureşti, 1999, p. 116).
[3] “Numai evreilor li se cuvine denumirea de oameni; neevreilor nu li se cuvine această denumire, ci aceea de animale” (Baba Batra 114b). Un rabin contemporan (Schneur Salman, emigrat din Rusia în Ame­ri­ca) glosează (cit. în Frankfurter Allgemeine Zeitung din 11.03.1994, p. 14): “Sufletele de goim [neevrei] sînt de o cu totul altă natură, fi­reş­te inferioară. Toţi evreii sînt de la natură buni, toţi goim sînt de la natură răi. Evreii sînt încununarea creaţiei [divine], pe cînd goim re­prezintă drojdia, scursura ei” (apud Gabriel Constantinescu, Gîlceava anticomunistului cu lumea. Cronica unui deceniu de tranziţie (1991-2001), Editura Christiana, Bucureşti, 2002, p. 283).
[4] Termenii vechii Legi (Tora, însumînd cele cinci cărţi ale lui Moi­se) sînt de un radicalism nedisimulat: “Cînd Domnul Dumnezeul tău te va duce în pămîntul la care mergi să-l moşteneşti şi va izgoni de la fa­ţa ta neamurile cele mari şi multe [...] şi le va da Domnul Dumne­zeul tău în mîinile tale şi le vei bate: atunci să le nimiceşti, să nu faci cu ele legămînt şi să nu le cruţi. [...] Mînca-vei toată agonisita popoa­relor pe care Domnul Dumnezeul tău ţi le va da ţie; să nu le cruţe o­chiul tău şi să nu slujeşti dumnezeilor lor, că aceasta-i cursă pentru tine” (Deuteronomul, cap. 7; cf. şi 12, 1-4; 20, 10-18 etc.). Cunoscînd aceste antecedente sau odiosul îndemn talmudic Tob şebegoim harog (“Pe cel mai bun dintre goim să-l ucizi!”), aproape că nu mai miră a­fir­­maţia rabinului Yitzhaak Ginsburg (cit. în Globe and Mail din To­ronto, la 03.06.1986, p. 1): “Uciderea palestinienilor este îndreptă­ţi­tă, deoarece sîngele evreilor şi al neevreilor nu pot fi socotite ca avînd a­ce­­laşi preţ” (apud G. Constantinescu, loc. cit.), nici cea a ra­bi­nului Ya­acov Perrina (cit. în London Times din 28.02.1994, p. 1), fă­cu­tă la funerariile asasinului în masă Baruh Goldstein (care pe 25 fe­bruarie 1994 a pătruns în moscheea din Hebron şi a deschis focul au­to­mat asu­pra musulmanilor aflaţi la rugăciune, făcînd peste trei sute de vic­time): “Un milion de arabi nu valorează cît unghia de la dege­tul mic al unui singur evreu!” (apud G. Constantinescu, op. cit., p. 284).
[5] Este problema pe care o tratează, în felul lui, şi gînditorul francez de stînga Ro­ger Garau­dy, în Les Mythes fondateurs de la politique israélienne (Pa­ris, 1996), carte ce a declanşat în Franţa un enorm scandal. Autorul pre­tinde a-şi fi propus să apere “iudaismul profetic” de “sionismul tri­­bal”, după ce combătuse, altădată, “integrismul islamic” sau devie­rile romano-catolicismului. Volumul se structurează astfel: “Miturile teo­lo­gice” (“ţara făgăduită”, “poporul ales”, “purificarea etnică”), “Mi­­­tu­rile secolului XX” (cu accent pe “mitul celor «şase milioane»“ – Holocaustul sau Shoah-ul) şi “Utilizarea politică a mitului” (în dia­s­pora, dar – din 1948 – şi în noul stat Israel).
[6] Expresia e a lui G. Călinescu şi stă în finalul unor interesante con­si­deraţii despre prezenţa evreiască în literatura română (Istoria litera­turii române…, cap. “Specificul naţional”; ed. a II-a, p. 976). Cf. şi Petre Ţuţea, Între Dumnezeu şi neamul meu, ed. cit., p. 92.
[7] Cum a fost, la noi, campania anti-Eminescu iniţiată la începutul a­nilor ‘80 de rabinul-şef Ro­­sen Moses (ce-a reluat-o spre sfîrşitul vie­ţii, în noul context postcomunist), sau campania anti-Eliade, de­clan­şată în Israel (de publicaţia Toladot), apoi extinsă în Italia (mai ales Furio Jesi), Franţa (mai ales Edgar Reichmann), Statele Unite (mai ales Norman Manea), iar în cele din urmă ajunsă şi în România (după 1990), fără a se fi stins pînă azi. Ca să nu mai vorbim de cam­pania generală dusă în ultimii ani (Z. Ornea, L. Volovici, Marta Petreu, G. Voicu etc.) împotriva valorilor româneşti tradiţionale.
[8] Termenul a fost lansat, pare-se, în 1879, de către agitatorul rasist ger­­man Wilhelm Marr, într-un pamflet intitulat Der Sieg des Juden­tums über das Germanentum (“Victoria iudaismului asupra germa­nis­­­mu­­lui”).
[9] Că termenul e “greşit din punct de vedere ştiinţific” se precizează şi în sursele evreieşti (cf., de pildă, Dicţionar enciclopedic de iuda­ism, Editura Hasefer, Bucureşti, 2000, p. 57), dar cu toate acestea se uzează de el în mod deşănţat, fără ca nimeni să-i analizeze contra­dic­ţiile pînă la capăt.
[10] Dincolo de numeroasele contribuţii evreieşti la cultura modernă, creş­tinii n-au voie să uite că evreii sînt cel dintîi popor care a primit monoteismul, că Hristos S-a întrupat în mijlocul lor, că primii apos­toli şi martiri ai creştinismului au fost evrei, că mulţi evrei creştinaţi s-au numărat printre marile personalităţi culturale sau duhovniceşti ale Răsăritului şi Apusului (şi că nici cultura şi spiritualitatea româ­nească n-au fost lipsite de notabile contribuţii evreieşti, de la un M. Gas­ter, evreu talmudist, la un N. Steinhardt, evreu creştinat). Îndrep­tarul atitudinii creştine faţă de evrei ar trebui să rămînă Epistola către Romani a Sfîntului Apostol Pavel. (Desigur, scrupulele la care ne o­bli­­gă propria religie – ce, corect înţeleasă şi asumată, este prin excelenţă una a dragostei şi a toleranţei principiale – vor slăbi întotdeauna, în imediat, poziţia noastră în raport cu evreii, care nu-şi fac decît mai rar scrupule de acelaşi gen, dar s-au dovedit de-a lungul vremii foar­te abili să profite de scrupulele altora.)