UN PATRIARH AL ROSTIRII
ORTODOXE ROMÂNEŞTI
Î. P. S. Bartolomeu Valeriu Anania, Mitropolitul Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului, va împlini în primăvara aceasta 89 de ani. O vîrstă pe care o onorează şi o sfidează deopotrivă. O onorează prin înţelepciune, prin autoritate, prin rotunjimea operei (atît teologice, cît şi literare). O sfidează prin robusteţe, prin luciditate, prin dinamism (atît pastoral, cît şi creator). Sînt oameni pentru care cărunteţea nu-i decît o a doua tinereţe, mai echilibrată şi mai consistentă: vlădica de la Cluj se numără printre ei, ca o imagine vie a duhului care prisoseşte asupra vremii.
Dincolo de prestanţa sa teologică şi arhierească, Părintele a fost şi rămîne un mare cărturar şi un creator harismatic (poet, dramaturg, prozator), răscumpărînd fără emfază şi cu sfîntă vrednicie complexele pe care uneori clerul ortodox le resimte în faţa culturii şi provocărilor modernităţii. O dată în plus, înaltul ierarh – împărtăşit în tinereţe din spiritul de aprofundare mistică, dar şi de emulaţie culturală al “Rugului Aprins” – s-ar cuveni să fie un model asumat pentru tinerele generaţii de teologi ortodocşi. Dacă vrem să putem înfrunta eficient, pe limba noastră, cultura modernă, cu sofisticatele ei superbii, trebuie să avem priceperea de a o face cu ea cu tot, fără a-i ignora, adică, nici problematica, nici mijloacele. Altminteri riscăm să ne definim prin proverbul cu “vulpea” şi cu “strugurii acri”…
Este regretabil şi în acelaşi timp simptomatic pentru vremurile proaste pe care le trăim că o personalitate atît de marcantă şi de complexă poate să rămînă destul de superficial cunoscută în afara cercurilor teologice şi tradiţionaliste, familiarizate cu literatura şi problematica religioasă. Şi este încă şi mai regretabil că o presă decerebrată şi semianalfabetă, înstrăinată de Dumnezeu şi de Biserică, în căutare de subiecte senzaţionale cu orice preţ, s-a străduit să-i creeze mai degrabă o popularitate cu semn negativ, fără a reuşi însă vreodată să-şi probeze speculaţiile indigne.
Ceea ce se cade să rămînă în conştiinţa publică românească de azi şi de mîine este traseul şi mesajul unei vieţi de vrednicie slujitoare şi creatoare, de om al Bisericii, dar şi de om al Cetăţii, a cărui operă (scrisă şi nescrisă) amendează prin ea însăşi turpitudinile şi circumspecţiile unei lumi încă ulcerate de experienţa comunistă şi neocomunistă.
Născut pe meleaguri vîlcene, la 18 martie 1921, viitorul monah a primit la botez numele de Valeriu. Părinţii săi, oameni simpli, au fost Vasile Anania şi soţia sa Ana (n. Mărgăritescu). Clasele elementare le-a făcut în comuna natală (Glăvile), după care a urmat Seminarul Central din Bucureşti (1933-1941), cu cursuri de diferenţă şi bacalaureat la liceele “Dimitrie Cantemir” şi “Mihai Viteazul” (1942-43).
Tuns în monahism la Mănăstirea Antim din Bucureşti (2 februarie 1942) şi hirotonit ierodiacon (15 martie, acelaşi an), a făcut studii superioare de Teologie la Bucureşti şi Sibiu (unde a obţinut licenţa în 1948), dar şi de Medicină şi Muzică la Cluj (rămase incomplete). A fost diacon la mănăstirile Polovragi şi Baia de Arieş, stareţ la Topliţa, iar din 1948 a îndeplinit diferite funcţii pe lîngă Patriarhie şi Institutul Teologic din Bucureşti.
În 1958, cînd a fost arestat de comunişti, era director al Bibliotecii patriarhale. Condamnat abuziv la 20 de ani de muncă silnică, execută 6, eliberîndu-se în urma decretului general de graţiere din 1964, după ce trecuse prin aresturile Securităţii şi penitenciarele de la Jilava, Piteşti şi mai ales Aiud.
Pe relativul fond de destindere politică şi culturală de după 1965, a îndeplinit, ca reprezentant oficial al B. O. R., diferite funcţii în cadrul Arhiepiscopiei ortodoxe misionare din Statele Unite, unde a ţinut conferinţe în mai multe oraşe şi a publicat în presa emigraţiei române (Credinţa şi Noi din Detroit, Destin din Madrid). În 1967 a devenit ieromonah şi arhimandrit. A călătorit în mai multe ţări din Orient, cu delegaţia oficială a B. O. R. (1969). Întors în ţară, a fost director al Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române (1976-1982), după care a ales să se retragă la Mănăstirea Văratec, spre a lucra masiv la revizuirea traducerii româneşti a Sfintei Scripturi (reînnodînd tradiţia Septuagintei).
La începutul anilor '90 a făcut parte din Grupul de Reflecţie pentru Înnoirea Bisericii (alături de clericii Dumitru Stăniloae, Constantin Galeriu, Daniel Ciobotea, Constantin Voicescu, Iustin Marchiş, Toader Crâşmariu, dar şi de mirenii Horia Bernea, Octavian Ghibu, Teodor Baconsky, Sorin Dumitrescu).
La 21 ianuarie 1993 este ales Arhiepiscop al Vadului, Feleacului şi Clujului, fiind înscăunat la 7 februarie în catedrala arhiepiscopală din Cluj (pe care o va restaura între 1997-2000). Pe lîngă restaurarea catedralei arhiepiscopale (ale cărei mozaicuri îţi taie răsuflarea prin frumuseţea lor), sub arhieria sa s-au restaurat numeroase alte biserici şi s-a iniţiat construirea a aproape o sută de lăcaşuri noi. Pe de altă parte, revistei Renaşterea (din ce în ce mai consistente cu trecerea anilor, iar astăzi fără îndoială cea mai vie publicaţie bisericească de la noi) i s-a adăugat, începînd de la 1 mai 1999, postul de radio omonim, iar mai de curînd revista teologică Tabor.
În ziua Înălţării Sfintei Cruci, la 14 septembrie 2000, a avut loc slujba de sfinţire a mausoleului de la Rîpa Robilor din Aiud (“Mormîntul celor fără de morminte”), săvîrşită de Î. P. S. Bartolomeu Valeriu Anania, împreună cu un sobor de preoţi ortodocşi şi greco-catolici, toţi trecuţi pe la Aiud şi prin alte temniţe comuniste. În cuvîntul rostit cu acel prilej, Î. P. S. Sa a spus, între altele: „Iată, am venit să sfinţesc acest prestol realizat prin grija deosebită a Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici din Sibiu. [...] Şi am făcut sfinţirea după ritualul întreg, socotind că este bine ca această masă să nu fie doar un simbol, un jertfelnic pe care să se oficieze doar parastase, ci, cel puţin din cînd în cînd, să se săvîrşească pe ea şi Sfînta Liturghie. Pentru aceasta este nevoie de o sfinţire specială. În piciorul Sfintei Mese am aşezat Sfinte Moaşte ale unui martir – în acest loc al martirajului – şi documentul care s-a citit în faţa frăţiilor voastre, şi care rămîne aici, sub pecete, atît cît va dura acest jertfelnic şi cît va dura acest monument. [...] În numele lui Dumnezeu şi în numele morţilor noştri, vă mulţumesc tuturor celor ce aţi jertfit şi aţi ridicat acest monument memorial, celor ce aţi zidit acest jertfelnic pe care astăzi s-a săvîrşit, pentru întîia oară, Sfînta Liturghie a Sfîntului Ioan Gură de Aur”.
Din luna martie a anului 2006 a devenit Mitropolit al Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului, iar în anul următor a fost la un pas de scaunul de Patriarh (pentru care a acceptat să candideze numai în ultima clipă, la insistenţele a numeroşi fraţi sau fii duhovniceşti).
În ceea ce priveşte vasta şi variata operă scrisă, debutul absolut şi l-a făcut în revista Ortodoxia (cu poezia “Pămînt şi cer”), încă din 1935, continuînd apoi cu contribuţii diverse la Vremea, Dacia Rediviva (unde a fost redactor principal la o vîrstă foarte fragedă), Gândirea, Convorbiri literare, Glasul Bisericii, Telegraful român, Gazeta literară (ulterior România literară), Luceafărul, Tribuna, Magazin istoric, Renaşterea (unde a folosit uneori pseudonimul Vartolomeu Diacul) etc. Ca dramaturg a debutat în 1938, cu scenariul radiofonic în versuri Jocul fulgilor. Cu un poem dramatic (prefaţat de Tudor Arghezi) va debuta şi editorial: Mioriţa (1966), ce s-a şi jucat la Bucureşti şi Piteşti (1969-1970; în intervalul 1969-1974 i-au mai fost puse în scenă piesele Meşterul Manole şi Steaua Zimbrului). Au urmat volumele: Meşterul Manole (1968), Du-te vreme, vino vreme! (1969), Geneze (poezii, 1971), Steaua Zimbrului (1971), Poeme cu măşti (teatru în versuri, 1972), File de acatist (Detroit – 1976; Bucureşti – 1981), Istorii agrippine (poezii, 1976), Străinii din Kipukua (roman fantastic-parabolic, 1979), Greul pămîntului. O pentalogie a mitului românesc (poeme dramatice, 2 vols., 1982 – Premiul Uniunii Scriitorilor), Rotonda plopilor aprinşi (memorii şi evocări, 1983, republicate recent în versiune integrală), Anamneze (poezii, 1984), Cerurile Oltului. Eseuri teologice (1990), Amintirile peregrinului Apter (proză scurtă, 1991), Imn Eminescului, în nouăsprezece cînturi (1992), Pro memoria. Acţiunea catolicismului în România interbelică (1992), Cartea deschisă a Împărăţiei. O însoţire liturgică pentru preoţi şi mireni (2005) ş. a. Deşi nepublicată în volum, nu trebuie uitată lucrarea “Poezie religioasă românească modernă”, apărută în Altarul Banatului, nr. 4-6/1992, pp. 14-28 şi 7-9/1992, pp. 33-50 (vezi şi “La poésie religieuse moderne en Roumanie”, în Contacts, nr. 2/1993). La toate acestea se adaugă, ca o încununare deopotrivă literară, teologică şi erudită, seria de volume succesive cu noua versiune românească a corpusului biblic – începînd cu Noul Testament, versiune revizuită, redactată şi comentată de… (1993) – editate fie de Institutul Biblic, fie de Fundaţia Anastasia, şi în cele din urmă articulate în monumentala ediţie jubiliară a Sf. Sinod: Biblia sau Sfînta Scriptură. Versiune diortosită după Septuaginta, redactată şi adnotată de Bartolomeu Valeriu Anania, Arhiepiscopul Clujului, sprijinit pe numeroase alte osteneli, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 2001.
Apariţia masivului său volum de Memorii (la Editura Polirom din Iaşi) a reprezentat, fără îndoială, evenimentul literar al anului 2008 (a se vedea, inclusiv pe acest blog, ampla recenzie semnată de d-l Răzvan Ionescu: “Memoriile lui Valeriu Anania”), reprezentînd în acelaşi timp o autobiografie mărturisitoare, dar şi o frescă istorică şi culturală a lumii româneşti din ultimele şase decenii ale secolului trecut, pe care poate că nimeni n-ar fi putut-o prezenta în termeni mai adecvaţi şi mai concişi decît a făcut-o, chiar pe coperta finală a ediţiei, d-l Teodor Baconsky:
“Tragismul vieţii sale este refluxul voinţei de a reuni contrariile, în pofida unei istorii care absolutizează parţialitatea şi partizanatul. Nu e de mirare că atitudinea respectivă, ostilă oricăror încadrări definitive, a provocat animozităţi, acuzaţii virulente sau, după caz, nedumeriri. Unii au interpretat-o ca pe un riscant proiect polifonic, învecinat cu spiritul faustic al modernităţii. Alţii au văzut în ea proba unor ezitări esenţiale. În ce mă priveşte, cred că adevărul se află aiurea. Părintele Anania este prin excelenţă un om liber, un om care a refuzat să-şi sacrifice înzestrările pe seama modelelor ideologice, a imperativelor previzibile sau a obligaţiilor circumstanţiale. Vor fi fiind toate acestea semnele unui parcurs contradictoriu? Nicidecum. Descifrez în ele, dimpotrivă, vocaţia unei coerenţe paradoxale, care face din demnitate o supremă valoare şi cultivă neatîrnarea ca pe un superlativ al smereniei”.
Î. P. S. Bartolomeu Valeriu Anania, Mitropolitul Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului, va împlini în primăvara aceasta 89 de ani. O vîrstă pe care o onorează şi o sfidează deopotrivă. O onorează prin înţelepciune, prin autoritate, prin rotunjimea operei (atît teologice, cît şi literare). O sfidează prin robusteţe, prin luciditate, prin dinamism (atît pastoral, cît şi creator). Sînt oameni pentru care cărunteţea nu-i decît o a doua tinereţe, mai echilibrată şi mai consistentă: vlădica de la Cluj se numără printre ei, ca o imagine vie a duhului care prisoseşte asupra vremii.
Dincolo de prestanţa sa teologică şi arhierească, Părintele a fost şi rămîne un mare cărturar şi un creator harismatic (poet, dramaturg, prozator), răscumpărînd fără emfază şi cu sfîntă vrednicie complexele pe care uneori clerul ortodox le resimte în faţa culturii şi provocărilor modernităţii. O dată în plus, înaltul ierarh – împărtăşit în tinereţe din spiritul de aprofundare mistică, dar şi de emulaţie culturală al “Rugului Aprins” – s-ar cuveni să fie un model asumat pentru tinerele generaţii de teologi ortodocşi. Dacă vrem să putem înfrunta eficient, pe limba noastră, cultura modernă, cu sofisticatele ei superbii, trebuie să avem priceperea de a o face cu ea cu tot, fără a-i ignora, adică, nici problematica, nici mijloacele. Altminteri riscăm să ne definim prin proverbul cu “vulpea” şi cu “strugurii acri”…
Este regretabil şi în acelaşi timp simptomatic pentru vremurile proaste pe care le trăim că o personalitate atît de marcantă şi de complexă poate să rămînă destul de superficial cunoscută în afara cercurilor teologice şi tradiţionaliste, familiarizate cu literatura şi problematica religioasă. Şi este încă şi mai regretabil că o presă decerebrată şi semianalfabetă, înstrăinată de Dumnezeu şi de Biserică, în căutare de subiecte senzaţionale cu orice preţ, s-a străduit să-i creeze mai degrabă o popularitate cu semn negativ, fără a reuşi însă vreodată să-şi probeze speculaţiile indigne.
Ceea ce se cade să rămînă în conştiinţa publică românească de azi şi de mîine este traseul şi mesajul unei vieţi de vrednicie slujitoare şi creatoare, de om al Bisericii, dar şi de om al Cetăţii, a cărui operă (scrisă şi nescrisă) amendează prin ea însăşi turpitudinile şi circumspecţiile unei lumi încă ulcerate de experienţa comunistă şi neocomunistă.
Născut pe meleaguri vîlcene, la 18 martie 1921, viitorul monah a primit la botez numele de Valeriu. Părinţii săi, oameni simpli, au fost Vasile Anania şi soţia sa Ana (n. Mărgăritescu). Clasele elementare le-a făcut în comuna natală (Glăvile), după care a urmat Seminarul Central din Bucureşti (1933-1941), cu cursuri de diferenţă şi bacalaureat la liceele “Dimitrie Cantemir” şi “Mihai Viteazul” (1942-43).
Tuns în monahism la Mănăstirea Antim din Bucureşti (2 februarie 1942) şi hirotonit ierodiacon (15 martie, acelaşi an), a făcut studii superioare de Teologie la Bucureşti şi Sibiu (unde a obţinut licenţa în 1948), dar şi de Medicină şi Muzică la Cluj (rămase incomplete). A fost diacon la mănăstirile Polovragi şi Baia de Arieş, stareţ la Topliţa, iar din 1948 a îndeplinit diferite funcţii pe lîngă Patriarhie şi Institutul Teologic din Bucureşti.
În 1958, cînd a fost arestat de comunişti, era director al Bibliotecii patriarhale. Condamnat abuziv la 20 de ani de muncă silnică, execută 6, eliberîndu-se în urma decretului general de graţiere din 1964, după ce trecuse prin aresturile Securităţii şi penitenciarele de la Jilava, Piteşti şi mai ales Aiud.
Pe relativul fond de destindere politică şi culturală de după 1965, a îndeplinit, ca reprezentant oficial al B. O. R., diferite funcţii în cadrul Arhiepiscopiei ortodoxe misionare din Statele Unite, unde a ţinut conferinţe în mai multe oraşe şi a publicat în presa emigraţiei române (Credinţa şi Noi din Detroit, Destin din Madrid). În 1967 a devenit ieromonah şi arhimandrit. A călătorit în mai multe ţări din Orient, cu delegaţia oficială a B. O. R. (1969). Întors în ţară, a fost director al Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române (1976-1982), după care a ales să se retragă la Mănăstirea Văratec, spre a lucra masiv la revizuirea traducerii româneşti a Sfintei Scripturi (reînnodînd tradiţia Septuagintei).
La începutul anilor '90 a făcut parte din Grupul de Reflecţie pentru Înnoirea Bisericii (alături de clericii Dumitru Stăniloae, Constantin Galeriu, Daniel Ciobotea, Constantin Voicescu, Iustin Marchiş, Toader Crâşmariu, dar şi de mirenii Horia Bernea, Octavian Ghibu, Teodor Baconsky, Sorin Dumitrescu).
La 21 ianuarie 1993 este ales Arhiepiscop al Vadului, Feleacului şi Clujului, fiind înscăunat la 7 februarie în catedrala arhiepiscopală din Cluj (pe care o va restaura între 1997-2000). Pe lîngă restaurarea catedralei arhiepiscopale (ale cărei mozaicuri îţi taie răsuflarea prin frumuseţea lor), sub arhieria sa s-au restaurat numeroase alte biserici şi s-a iniţiat construirea a aproape o sută de lăcaşuri noi. Pe de altă parte, revistei Renaşterea (din ce în ce mai consistente cu trecerea anilor, iar astăzi fără îndoială cea mai vie publicaţie bisericească de la noi) i s-a adăugat, începînd de la 1 mai 1999, postul de radio omonim, iar mai de curînd revista teologică Tabor.
În ziua Înălţării Sfintei Cruci, la 14 septembrie 2000, a avut loc slujba de sfinţire a mausoleului de la Rîpa Robilor din Aiud (“Mormîntul celor fără de morminte”), săvîrşită de Î. P. S. Bartolomeu Valeriu Anania, împreună cu un sobor de preoţi ortodocşi şi greco-catolici, toţi trecuţi pe la Aiud şi prin alte temniţe comuniste. În cuvîntul rostit cu acel prilej, Î. P. S. Sa a spus, între altele: „Iată, am venit să sfinţesc acest prestol realizat prin grija deosebită a Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici din Sibiu. [...] Şi am făcut sfinţirea după ritualul întreg, socotind că este bine ca această masă să nu fie doar un simbol, un jertfelnic pe care să se oficieze doar parastase, ci, cel puţin din cînd în cînd, să se săvîrşească pe ea şi Sfînta Liturghie. Pentru aceasta este nevoie de o sfinţire specială. În piciorul Sfintei Mese am aşezat Sfinte Moaşte ale unui martir – în acest loc al martirajului – şi documentul care s-a citit în faţa frăţiilor voastre, şi care rămîne aici, sub pecete, atît cît va dura acest jertfelnic şi cît va dura acest monument. [...] În numele lui Dumnezeu şi în numele morţilor noştri, vă mulţumesc tuturor celor ce aţi jertfit şi aţi ridicat acest monument memorial, celor ce aţi zidit acest jertfelnic pe care astăzi s-a săvîrşit, pentru întîia oară, Sfînta Liturghie a Sfîntului Ioan Gură de Aur”.
Din luna martie a anului 2006 a devenit Mitropolit al Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului, iar în anul următor a fost la un pas de scaunul de Patriarh (pentru care a acceptat să candideze numai în ultima clipă, la insistenţele a numeroşi fraţi sau fii duhovniceşti).
În ceea ce priveşte vasta şi variata operă scrisă, debutul absolut şi l-a făcut în revista Ortodoxia (cu poezia “Pămînt şi cer”), încă din 1935, continuînd apoi cu contribuţii diverse la Vremea, Dacia Rediviva (unde a fost redactor principal la o vîrstă foarte fragedă), Gândirea, Convorbiri literare, Glasul Bisericii, Telegraful român, Gazeta literară (ulterior România literară), Luceafărul, Tribuna, Magazin istoric, Renaşterea (unde a folosit uneori pseudonimul Vartolomeu Diacul) etc. Ca dramaturg a debutat în 1938, cu scenariul radiofonic în versuri Jocul fulgilor. Cu un poem dramatic (prefaţat de Tudor Arghezi) va debuta şi editorial: Mioriţa (1966), ce s-a şi jucat la Bucureşti şi Piteşti (1969-1970; în intervalul 1969-1974 i-au mai fost puse în scenă piesele Meşterul Manole şi Steaua Zimbrului). Au urmat volumele: Meşterul Manole (1968), Du-te vreme, vino vreme! (1969), Geneze (poezii, 1971), Steaua Zimbrului (1971), Poeme cu măşti (teatru în versuri, 1972), File de acatist (Detroit – 1976; Bucureşti – 1981), Istorii agrippine (poezii, 1976), Străinii din Kipukua (roman fantastic-parabolic, 1979), Greul pămîntului. O pentalogie a mitului românesc (poeme dramatice, 2 vols., 1982 – Premiul Uniunii Scriitorilor), Rotonda plopilor aprinşi (memorii şi evocări, 1983, republicate recent în versiune integrală), Anamneze (poezii, 1984), Cerurile Oltului. Eseuri teologice (1990), Amintirile peregrinului Apter (proză scurtă, 1991), Imn Eminescului, în nouăsprezece cînturi (1992), Pro memoria. Acţiunea catolicismului în România interbelică (1992), Cartea deschisă a Împărăţiei. O însoţire liturgică pentru preoţi şi mireni (2005) ş. a. Deşi nepublicată în volum, nu trebuie uitată lucrarea “Poezie religioasă românească modernă”, apărută în Altarul Banatului, nr. 4-6/1992, pp. 14-28 şi 7-9/1992, pp. 33-50 (vezi şi “La poésie religieuse moderne en Roumanie”, în Contacts, nr. 2/1993). La toate acestea se adaugă, ca o încununare deopotrivă literară, teologică şi erudită, seria de volume succesive cu noua versiune românească a corpusului biblic – începînd cu Noul Testament, versiune revizuită, redactată şi comentată de… (1993) – editate fie de Institutul Biblic, fie de Fundaţia Anastasia, şi în cele din urmă articulate în monumentala ediţie jubiliară a Sf. Sinod: Biblia sau Sfînta Scriptură. Versiune diortosită după Septuaginta, redactată şi adnotată de Bartolomeu Valeriu Anania, Arhiepiscopul Clujului, sprijinit pe numeroase alte osteneli, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 2001.
Apariţia masivului său volum de Memorii (la Editura Polirom din Iaşi) a reprezentat, fără îndoială, evenimentul literar al anului 2008 (a se vedea, inclusiv pe acest blog, ampla recenzie semnată de d-l Răzvan Ionescu: “Memoriile lui Valeriu Anania”), reprezentînd în acelaşi timp o autobiografie mărturisitoare, dar şi o frescă istorică şi culturală a lumii româneşti din ultimele şase decenii ale secolului trecut, pe care poate că nimeni n-ar fi putut-o prezenta în termeni mai adecvaţi şi mai concişi decît a făcut-o, chiar pe coperta finală a ediţiei, d-l Teodor Baconsky:
“Tragismul vieţii sale este refluxul voinţei de a reuni contrariile, în pofida unei istorii care absolutizează parţialitatea şi partizanatul. Nu e de mirare că atitudinea respectivă, ostilă oricăror încadrări definitive, a provocat animozităţi, acuzaţii virulente sau, după caz, nedumeriri. Unii au interpretat-o ca pe un riscant proiect polifonic, învecinat cu spiritul faustic al modernităţii. Alţii au văzut în ea proba unor ezitări esenţiale. În ce mă priveşte, cred că adevărul se află aiurea. Părintele Anania este prin excelenţă un om liber, un om care a refuzat să-şi sacrifice înzestrările pe seama modelelor ideologice, a imperativelor previzibile sau a obligaţiilor circumstanţiale. Vor fi fiind toate acestea semnele unui parcurs contradictoriu? Nicidecum. Descifrez în ele, dimpotrivă, vocaţia unei coerenţe paradoxale, care face din demnitate o supremă valoare şi cultivă neatîrnarea ca pe un superlativ al smereniei”.
R. C.
Corlateanca este pe jumatate victima lucraturilor murdare tot ale unor fosti detinuti politici care alta data au mai incercat sa se foloseasca si de Zubascu si de alti ziaristi cu un cui in contra Bisericii Ortodoxe. Ar trebui chemata in fata instantei cu ei cu tot.
RăspundețiȘtergerePrea sînteţi Anonim şi dvs., prea sînt anonimi şi împricinaţii...
RăspundețiȘtergerePînă una-alta, Mirela Corlăţeanu poartă întreaga răspundere - morală şi deontologică.