DEMOSTENE ANDRONESCU DESPRE COLONELUL CRĂCIUN

Fostul deţinut politic Demostene Andronescu (astăzi octogenar)

COLONELUL GHEORGHE CRĂCIUN:
SCHIŢĂ DE PORTRET

La Aiud, pregătirea acţiunii de reeducare a început încă de la sfârşitul anului 1958 (octombrie sau noiembrie) prin schimbarea conducerii închisorii. Atunci, celebrul colonel Koller, care «păstorise» năpăstuita «obşte» a Aiudului câţiva ani buni, a fost înlocuit cu nu mai puţin celebrul colonel Gheorghe Crăciun. Alegerea acestuia nu a fost întâmplătoare, ci a fost extrem de bine gândită, deoarece colonelul Crăciun, prin antecedentele lui (fusese chestor-şef de poliţie la Sibiu şi la Cluj şi, din toamna anului 1948, comandant al Securităţii Regiunii Braşov, iar în această calitate avusese de-a face cu mulţi dintre «pensionarii» acestui stabiliment, pe unii dintre ei cunoscându-i chiar personal), era persoana cea mai indicată pentru ducerea la bun sfârşit a acţiunii ce se pregătea. Din acest punct de vedere, personajul este extrem de interesant şi merită o succintă prezentare.
Colonelul Gheorghe Crăciun, ardelean de origine, s-a născut în 1914 în com. Mintiul Gherlii, jud. Cluj, şi a fost, până la cedarea Ardealului de Nord (august 1940), muncitor cazangiu la atelierele CFR din Cluj. Încă de pe vremea când era elev al şcolii de ucenici din cadrul acestor ateliere, el a luat parte activă la acţiunile antirevizioniste care au avut loc în perioada respectivă la Cluj, apropiindu-se, cu această ocazie, de formaţiunile naţionaliste din oraşul de pe malurile Someşului, îndeosebi de membrii organizaţiilor de tineret legionare (Frăţiile de Cruce şi Corpul Studenţesc Legionar). Unele voci susţin chiar că ar fi fost încadrat în Mişcarea Legionară şi că ar fi îmbrăcat cămaşa verde. Noi nu avem temeiuri să afirmăm răspicat acest lucru, dar, coroborând zvonurile respective cu unele mărturii verbale ale unor trăitori din epocă, şi în special cu unele scrieri memorialistice, s-ar putea ca ele să fie adevărate. Interesante din acest punct de vedere sunt relatările unui militant legionar, Petru Gheorgheoni, consemnate în volumul său de memorialistică intitulat Năzuinţi şi deznădejdi, apărut în Editura «Gândirea Românească» din Bucureşti, în 1993. Acesta a făcut parte din grupul de legionari refugiaţi, după ianuarie 1940, în Germania, unde a fost internat în lagărul de la Rostock. După 23 august 1944, s-a înrolat în Armata Naţională, iar prin ianuarie 1945 vine în ţară, paraşutat împreună cu alţi camarazi, pentru a culege informaţii şi a săvârşi acte de sabotaj în spatele frontului. După multe peripeţii, ajunge la Sibiu, unde a reuşit să ia legătură cu Comandamentul Mişcării Legionare din Ardeal, al cărui şef era, în acea perioadă, Nistor Chioreanu, subordonat lui Nicolae Pătraşcu, şef al Mişcării pe ţară, ambii veniţi şi ei din Germania (tot paraşutaţi), încă din octombrie 1944. În cartea sa de memorii, scrisă târziu, în exilul din Canada, Petru Gheorgheoni relatează că la o întâlnire pe care a avut-o cu «Moşu» (numele conspirativ al lui Nistor Chioreanu), pe la jumătatea lunii aprilie 1945, deci înainte de terminarea războiului, acesta le-ar fi spus, lui şi altora care erau împreună cu el, următoarele: Avem marele noroc de a avea în poliţie un om de-al nostru. Nu vă spun cine-i, fiindcă-i cel mai mare şi ne face mari servicii. La acea vreme chestor-şef al poliţiei din Sibiu era Gheorghe Crăciun, viitorul colonel de Securitate. Fusese uns în această funcţie, după propriile-i mărturii, imediat după instaurarea guvernului Groza, de către Constanţa Crăciun (nici un grad de rudenie între ei), ea însăşi proaspăt prefect al judeţului Sibiu. Deci, el era «omul de încredere» de care vorbea Nistor Chioreanu. Şi acest lucru s-a verificat chiar a doua zi când, printr-o întâmplare nefericită, eroul nostru (împreună cu alţi câţiva camarazi) a fost arestat, având asupra lui aparatul de emisie-recepţie (era radio-telegrafistul grupului), pistol şi alte lucruri compromiţătoare. A fost dus la poliţie şi, cum captura era ieşită din comun (caz evident de spionaj), urma, ca a doua zi, să fie predat sovieticilor. Aceasta ar fi însemnat sfârşitul, căci, dat fiind starea de război care nu se terminase încă, ruşii l-ar fi executat imediat. Nu s-a întâmplat însă aşa, deoarece chestorul-şef, venit, în puterea nopţii, în inspecţie, în încăperea în care cei arestaţi erau încuiaţi sub pază, a aranjat în aşa fel lucrurile încât aceştia să poată evada. A doua zi, dis-de-dimineaţă, când s-a schimbat paza, noii veniţi pentru a-i supraveghea pe arestaţi au dispărut pentru câteva momente, lăsând, ca din întâmplare, uşa larg deschisă, timp suficient pentru ca eroul nostru să se facă nevăzut. A plecat doar el, pentru că ceilalţi, care aveau situaţii mult mai uşoare, au refuzat. Aproape că am fost invitat să evadez, îşi aminteşte acesta mai târziu. Chiar a doua zi după evadare, cel abia scăpat din ghearele morţii a reluat legătura cu Comandamentul Legionar, dar cum războiul s-a terminat curând (9 mai '45), misiunea de sabotaj pentru care venise nu-şi mai avea rostul şi întregul grup a trecut la organizarea mişcării de rezistenţă anticomunistă. La începutul lunii august, după semnarea «pactului de neagresiune» dintre comunişti şi legionari, a încetat însă şi această activitate, majoritatea acestora din urmă ieşind formal din clandestinitate. Dar Petru Gheorgheoni, neavând încredere în aranjamentele făcute de superiorii săi, a continuat să trăiască într-un fel de semi-legalitate până la sfârşitul anului 1947, când, presimţind că vor veni vremuri grele, a reuşit să fugă în Occident.
Mai sunt şi alte indicii că, în acea perioadă de incertitudini, viitorul colonel Crăciun era duplicitar. Nu se terminase încă războiul şi nici nu se ştia cum se va termina. Se vorbea de armele secrete pe care Germania era pe cale de a le pune la punct, se vorbea de un iminent conflict ruso-american şi despre multe alte cele, aşa că omul nostru, prudent, juca la două capete. Unul dintre aceste indicii ne este oferit de «cazul Maruşca». Ion Maruşca era un «legionar de nădejde», cu o laborioasă activitate subversivă. El este cel care, în septembrie 1940, după abdicarea regelui Carol II, a condus echipa care l-a aşteptat pe acesta în gara din Timişoara, pentru a-i zădărnici fuga. Nu a reuşit, deoarece şeful de gară, care fusese avertizat de autorităţi, a dat cale liberă trenului «regal» şi acesta a trecut prin staţie în mare viteză. L-a urmărit totuşi, până la graniţă, cu o locomotivă şi, dându-şi seama că-l scapă, a tras asupra vagoanelor câteva rafale de mitralieră, aşa că «regele fugar» şi amanta lui s-au ales doar cu o sperietură zdravănă. După evenimentele din ianuarie '41, Maruşca s-a refugiat, ca mulţi alţi legionari, în Germania şi s-a întors în ţară în ianuarie '45, tot paraşutat şi el, pentru a lupta în spatele frontului. După terminarea războiului, grupul s-a risipit, fiecare dintre ei primind misiuni în diferite regiuni ale Ardealului. Iată ce relatează acelaşi Petru Gheorgheoni despre Maruşca: Într-o zi, întâlnindu-l pe Călin (este vorba de Aurel Călin, un alt membru al grupului de paraşutişti), acesta îmi spune că-l aşteaptă pe Maruşca să-i aducă noutăţi, deci îl aşteptăm împreună... La ora aceea el (Maruşca) venea de la Cluj, unde-şi desfăşura „activitatea” şi era unul din oamenii de încredere ai comandantului Chioreanu. Ne bucurăm de revedere după atâta vreme şi-mi spune că, între timp, cu toată clandestinitatea, s-a căsătorit, iar naş i-a fost (ţine-te bine!) nimeni altul decât fostul chestor de la Sibiu, Crăciun – salvatorul meu – care acum se află la Cluj, într-un post şi mai mare. Am căzut pe gânduri. Va să zică, acest Crăciun înaintează în grad paralel, pe de o parte la comunişti, pe de altă parte – după spusele lui Maruşca – era aproape (cooptat) în comitetul de conducere, alături de Chioreanu şi Petraşcu. Teribilă performanţă şi nimeni în jurul lui, unii comunişti convinşi, nu bănuiesc nimic! Proşti trebuie să mai fie sau, după cum s-a dovedit mai târziu, (proşti) au fost alţii.
Alte surse spun că «mireasa» lui Maruşca ar fi fost chiar o nepoată de-a «naşului». Tot ce se poate. Autorul acestor dezvăluiri (Petre Gheorgheoni) nu precizează data când a avut loc întâlnirea lui cu Maruşca, dar dacă ea a avut într-adevăr loc, atunci înseamnă că faptul s-a consumat înainte de august 1945, când legionarii erau încă în clandestinitate. Acest lucru este important pentru că ne permite nouă să deducem că viitorul colonel Crăciun fusese mutat la Cluj (într-un post şi mai mare) înainte de august 1945.
În legătură cu «cazul Maruşca» am şi eu o informaţie sigură, care ar putea confirma supoziţiile de mai sus. Eram, în primăvara anului 1953, în Jilava, pe secţia I, care la vremea aceea constituia «depozitul» Securităţii (adică toţi cei care erau internaţi pe această secţie erau încă la dispoziţia Securităţii). Într-una din zile, uşa celulei s-a deschis şi a fost împins înăuntru, cu brutalitate (ca de obicei), un individ care părea familiarizat cu astfel de tratament. După ce s-a închis uşa în urma lui, acesta şi-a rotit privirea prin cameră, vrând parcă să vadă dacă recunoaşte pe cineva, apoi, ne-a spus, fără să-l întrebe nimeni, că se numeşte Ion Maruşca şi că vine din Rusia. Ce se întâmplase de fapt cu el? După ieşirea din clandestinitate în august 1945, în urma încheierii «pactului de nebeligeranţă» dintre comunişti şi legionari, el s-a stabilit împreună cu familia la Cluj (este deci adevărat că se însurase, aştepta chiar şi un copil) unde îşi găsise şi un serviciu. Cum, în perioada de după 23 August, fusese implicat, printre altele, şi în acţiuni de spionaj, figura în evidenţa Serviciilor Secrete Sovietice care, depistându-l, l-au arestat, în decembrie 1947, şi l-au dus în Rusia unde l-au judecat şi condamnat la 10 ani muncă silnică. În martie 1953 a beneficiat de decretul de amnistie care s-a dat după moartea lui Stalin şi a fost repatriat. Securitatea însă nu l-a pus în libertate, ci l-a reţinut, reactivându-i o sentinţă de condamnare în lipsă de pe timpul lui Antonescu. Aici fusese adus în vederea rejudecării acestui proces, cum se proceda, de obicei, cu cei judecaţi în lipsă. După vreo zece zile, însă, Maruşca este luat din cameră cu bagaj cu tot (ceea ce însemna că nu se mai întoarce) şi dus nu se ştie unde. Nu ne-am mirat, deoarece nu era ceva neobişnuit. Din când în când mai era luat câte unul dintre noi şi dus, sau la anchetă, sau pus la dispoziţia procuraturii, sau, pur şi simplu, mutat, din cine ştie ce considerente, în altă celulă. Ne-am mirat, însă, atunci când, după vreo două sau trei luni, Maruşca s-a întors înapoi, în celula din care fusese luat. Arăta destul de bine, fiind oarecum refăcut din punct de vedere fizic, şi părea chiar jovial. Întrebat unde fusese şi ce se ce se întâmplase cu el între timp, ne-a răspuns senin şi destul de degajat: Dintr-o greşală, făcută de cei de la grefă, am fost pus în libertate. Am fost acasă, mi-am văzut nevasta şi copilul (la câteva săptămâni după arestare soţia îi născuse un băiat care acum avea aproape 6 ani - n. n.), iar când cei de la Securitate şi-au dat seama de greşala făcută, m-au rearestat. Deşi ştiam că Securitatea nu prea face asemenea greşeli, totuşi nu am pus atunci la îndoială, spusele lui, crezând, într-adevăr, că fusese eliberat dintr-o greşală. După 40 de ani, însă, cititind memoriile lui Gheorgheoni, am ajuns la concluzia că, dacă este adevărat tot ce se spune despre Crăciun şi despre comportamentul său, atunci «naşul» nu a fost străin de această «greşală».
Aşa stând lucrurile, se pune întrebarea: cum se explică acest comportament al lui Crăciun? Răspunsul îl dă tot autorul memoriilor citate, care spune următoarele: Sunt două supoziţii care ar putea explica comportamentul viitorului colonel Crăciun. Prima: acest om, pe care nu-l cunosc decât tangenţial, a fost în prima perioadă sincer faţă de noi, în sensul că şi el credea în arme secrete şi apoi în iminentul conflict ruso-american, cazuri în care el ar fi fost răsplătit după fapte. După terminarea războiului însă, şi mai ales începând cu 1946, orice inteligenţă oricât de mediocră ar fi fost ea, a văzut că aceste ipoteze nu au nimic comun cu realitatea. Atunci el a rămas pe poziţia lui de comunist galonat, iar pentru a o consolida şi a risipi unele probabile bănuieli, el ne-a lovit cu toată cruzimea pe care a arătat-o după aceea. A doua, şi cea pe care o susţin mai mult, este că acest vulpoi fără diplomă era cu mult mai inteligent decât credeau unii dintre cei care-l frecventau. Infiltraţia fiind arma de predilecţie a Moscovei... probabil că el fusese infiltrat în rândurile noastre, dându-ne atâtea dovezi de fidelitate, ca evadarea noastră şi câte altele, ca prin urmare să afle ce gândim, câţi suntem, ce valoare intrinsecă avem, ca apoi să ne poată mai uşor nimici când va veni sorocul. Eu nu ştiu ce să cred. S-ar putea ca individul să fi fost un oportunist ordinar şi că, aşa cum am amintit deja, în acel moment de incertitudine, el să fi jucat la două capete. După felul cum a evoluat şi s-a comportat însă ulterior, este foarte posibil ca el să fi fost de la început infiltrat. Altfel nu s-ar putea explica ura cu care s-a năpustit, după începerea arestărilor din 1948, asupra celor pe care se presupune că i-ar fi favorizat la începutul lui 1945, înainte de terminarea războiului. Căci iată ce spune Nistor Chioreanu (Moşu) despre el, în cartea sa de memorii intitulată Morminte vii: Crăciun a avut totdeauna faţă de mine o atitudine mai mult decât duşmănoasă. Nu putea să-mi ierte că în 1948 i-am scăpat din mână la Sibiu şi abia după trei luni m-a prins securitatea din Bucureşti. Îndată după fuga mea, Crăciun mi-a arestat toată familia, soţia, tata, mama – pe care a ridicat-o din spital, doi din cei trei fraţi (unul a reuşit să fugă), sora, cu o fetiţă sub şase luni, şi o cumnată, deşi nici unul din aceştia nu aveau vreun amestec în activitatea mea politică. Pe sora mea a ţinut-o la Alba Iulia, într-o celulă plină de ploşniţe, cu o mâncare mizerabilă, încât mai-mai să-i moară fetiţa fiindcă îi scădea laptele şi o mâncau ploşniţele. Pe cumnata mea, Veta, a dat-o pe mâna a doi bătăuşi, care au torturat-o, punând-o la curent electric, până la leşin. Toate acestea nu le-am aflat decât după ce am fost eliberat din închisoare, dar în toate întâlnirile mele cu acest om i-am simţit ura. Deci, nimic, nici o aluzie la pretinsa lor colaborare din 1945 despre care vorbeşte Petru Gheorgheoni în cartea sa de memorii. S-ar putea ca între cei doi să fi fost făcut un fel de pact, fie negociat, fie tacit, fiecare dintre ei având interesul ca acest secret să fie păstrat. Că aşa stau lucrurile o demonstrează şi faptul că, în timpul reeducării, Nistor Chioreanu a fost oarecum menajat. Deşi personalitate de vază a Mişcării, el nu a fost obligat (cel puţin eu nu am auzit nimic în acest sens) să se „autoflageleze” public, precum celelalte căpetenii legionare. Desigur, o "autodemascare" la grămadă, cu toţi ceilalţi, o fi făcut şi el.
Dar să revenim la Crăciun. Autodidact şi semidoct ca majoritatea autodidacţilor, înzestrat însă cu o inteligenţă nativă şi cu un deosebit talent oratoric, el s-a făcut remarcat printr-un discurs ţinut cu ocazia manifestaţiilor care au avut loc la Cluj, în august 1940, împotriva Dictatului de la Viena. După cedarea Ardealului de Nord, s-a refugiat la Bucureşti şi a lucrat ca muncitor cazangiu la atelierele Griviţa. Nu se ştie precis, dar s-ar putea ca în timpul războiului să se fi apropiat de firava mişcare comunistă de aici, aşa cum se apropiase cândva de Mişcarea Legionară. În orice caz, chiar dacă nu a avut contacte cu comuniştii înainte de 23 august 1944, după această dată i s-au revelat şi lui, ca oricărui semidoct, «marile adevăruri marxiste». S-a înscris imediat în Partidul Comunist, pe care l-a slujit cu devotament de neofit până la dispariţia acestuia, în decembrie '89. La începutul anului 1945 era, deja, lider sindical la depoul de locomotive din Deva, iar după instaurarea guvernului Groza (6 martie) este uns, aşa cum am specificat deja mai sus, chestor-şef al poliţiei din Sibiu. În acest post nu a stat decât două sau trei luni, deoarece, curând, s-a simţit nevoia unui tovarăş «destoinic şi de încredere» la Cluj, unde se prefigurau deja tulburări inter-etnice. Îndeplinind aceste condiţii (se dovedise şi destoinic, şi de încredere), este pus în funcţia de chestor şef al poliţiei din oraşul de pe malurile Someşului, post pe care îl va ocupa cel puţin un an, dacă ţinem seama de faptul că marea grevă studenţească care a avut loc în acest centru universitar, în 1946, l-a găsit aici. Nu ştim care au fost prestaţiile lui în timpul acestei greve, însă, după propriile-i declaraţii, a avut, cu această ocazie, grave conflicte cu maghiarii din conducerea de partid, motiv pentru care a fost mutat îndărăt la Sibiu. În toamna anului 1948, după înfiinţarea Securităţii, a fost uns comandant al acestei instituţii în Regiunea Braşov. La această dată era evident pentru oricine că România, împreună cu celelalte ţări din Europa centrală şi răsăriteană, fusese abandonată Rusiei de către Occident. Aşa că omul nostru, ca orice oportunist fără scrupule, se puse pe treabă pentru a-şi demonstra ataşamentul şi fidelitatea faţă de noul regim. Şi postul în care se cocoţase se preta de minune la aşa ceva. În noua sa calitate de comandant al Securităţii Regiunii Braşov, a organizat şi condus expediţiile împotriva grupurilor de partizani din Munţii Făgăraş şi din sud-estul Munţilor Apuseni, a dispus arestări sau luarea de ostatici din rândurile rudelor luptătorilor din munţi şi a anchetat cu brutalitate pe cei capturaţi în lupte sau căzuţi în mâna Securităţii prin trădare. A participat personal, în dimineaţa zilei de 28 octombrie 1949, la execuţia celor şapte condamnaţi la moarte din grupul maiorului Dabija şi a redactat Procesul Verbal al acestei execuţii, pe care l-a trimis, la Centru, colonelului Dulgheru alias Dulberger.
Este interesant de remarcat faptul că pe un document anterior (Raportul adresat colonelului Dulgheru, referitor la procesul lotului Dabija şi la sentinţele pronunţate) există o rezoluţie pusă de generalul Gheorghe Pintilie (Pantiuşa), care sună aşa: Tovarăşe col. Dulgheru, Hotărârea Tribunlului Sibiu să fie pusă în practică, în plus să se facă propuneri urgent, din indivizi din listă, care nu au fost condamnaţi la moarte şi au tras cu arma în organele noaste, pentru a se crea un regim mai aspru în închisoare. Iscălit: Gheorghe Pintilie. Să nu uităm că doar peste o lună şi câteva zile de la această dată, la 6 decembrie, la Piteşti începea sinistrul experiment al reeducării. Probabil că «regimul mai aspru» pregătit deja pentru această închisoare i-a înspirat lui Pantiuşa această rezoluţie. În orice caz, rezoluţia nu a rămas fără urmări, căci, pe această listă, cineva a făcut adnotări în dreptul următoarelor nume: Pop Alexandra, Angheluţă Mihai, Niţescu Nicolae şi Moldovan Simion, toţi patru fiind executaţi la Cluj, pe ziua de 2 aprilie 1950, fără să fi fost condamnaţi la moarte.
Dar să revenim la Crăciun. Acestuia i-au trecut prin mână, în perioada cât a fost şef al Securităţii Regiunii Braşov, majoritatea membrilor mişcării de rezistenţă anticomunistă din Ardeal, formată în cea mai mare parte din legionari. Pe unii dintre aceştia îi va reîntâlni la Aiud şi le va fi din nou năpastă. Între timp, până să ajungă director la Aiud, el a mai zăbovit o vreme şi pe la Securitatea din Craiova, apoi, prin anii 1952-53, este numit şef al Securităţii tuturor lagărelor de muncă de pe Canalul Dunăre-Marea Neagră. Cum s-a comportat aici nu ştim. Probabil că destul de dur, de vreme ce tolera abuzurile subordonaţilor săi (indivizi precum colonelul Albon, locotenenţii Ilinca sau Popa şi mulţi alţii), care erau adevărate fiare şi care au la activul lor zeci de victime. La sistarea lucrărilor canalului, în 1953, unii dintre aceştia vor fi acuzaţi de crime împotriva umanităţii, judecaţi şi condamnaţi, de ochii lumii, la pedepse simbolice, iar el se va întoarce la Braşov, unde îşi va relua postul de comandant al Securităţii regionale. De aici, în toamna anului 1958, este numit director al închisorii Aiud. Dacă ar fi să dăm crezare unor însemnări de-ale lui făcute după 1989, a fost numit în această funcţie de ministrul de Interne Alexandru Drăghici, la recomandarea expresă a lui Gheorghiu-Dej. Căci iată cum relatează el numirea sa în această înaltă funcţie: În toamna anului 1958, am fost chemat urgent la ministrul Drăghici... M-a primit destins, vesel chiar, m-a întrebat despre soţie, despre copii... apoi mi-a spus calm, direct, fără rezerve: „Am hotărât să te duci director la închisoarea Aiud... Acolo am avut mereu probleme multe şi grave în ultimii ani. E nevoie de un om energic, înţelept... Tu ne poţi scoate din încurcătură... Altul mai bun ca tine nu avem”. Şi pentru că, Gheorghe Crăciun încerca să se eschiveze, invocând diferite motive (Tovarăşe ministru, am trecut prin prea multe în viaţă, mereu am fost pus să sting incendii... Sunt luat de la locul meu şi trimis într-o funcţie despre care habar nu am, nu-mi place, n-o doresc...), Drăghici i-a spus răspicat: N-am ce-ţi face. Nu eu am hotărât să fii numit la Aiud. Tovarăşul Gheorghiu a cerut acest lucru. Auzind că aceasta este hotărârea lui Dej, Crăciun a acceptat, în cele din urmă, şi a plecat la Aiud să-şi ia în primire postul.
După câteva luni, pe la începutul lui 1959, este chemat iar la minister, la o şedinţă de bilanţ. Cu această ocazie are, în biroul lui Drăghici, o întrevedere personală cu însuşi Gheorghiu-Dej. Iată cum relatează el această întrevedere:
Dej a venit spre mine şi mi-a întins mâna, întrebându-mă:
- Ce faci, ceferistule?
Această familiaritate demonstrează că cei doi se cunoşteau. Se cunoşteau probabil din perioada 1949-1950, când Crăciun trimisese Comitetului Central, lui Dej personal, câteva note informative secrete ale lui Vasile Luca, din perioada când acesta fusese informator al Siguranţei, descoperite de el în arhiva poliţiei din Braşov.
După ce au mai schimbat câteva banalităţi, Dej intră direct în subiect, întrebându-l:
- Spune-mi, ce deţinuţi are Aiudul acum? Câţi şi de ce nuanţă?
La care Crăciun răspunde prompt:
- Sunt cam 4000 de legionari, vreo 400 de politicieni „foşti” din partidele istorice, miniştri, ofiţeri din armată, prefecţi... Urmează cam 400 de foşti comunişti, ofiţeri de Miliţie şi Securitate.
- Cine sunt şi ce caută acolo? – întrebă Dej, referindu-se la aceştia din urmă.
Şi Crăciun începu să înşire:
- Vasile Luca, Bellu Zilber, colonelul Kweiler – şeful paşapoartelor pe ţară, colonelul Haralambie – locţiitor politic la armata Ardealului, generalul Bratu – şeful tribunalelor militare, coloneii de Securitate Sepeanu şi Dulgheru, generalul Ady Ladislau – şeful anchetelor pe ţară, comunistul Jakob Sany, Czeler – fost şef de Securitate al regiunii Crişana...
– Ajunge! – îl întrerupse Dej, apoi întrebă ipocrit:
- Ce-au făcut ăştia, măi Crăciun?
După ce Crăciun răspunde la această întrebare, Dej revine la ceea ce îl interesa:
- Mai am de discutat o problemă. Vreau ca să duci (acolo) o muncă de reeducare, de lămurire, cu legionarii, cu vârfurile lor... treptat, cu tact şi subtilitate, încât să primeşti de la ei nişte declaraţii, nişte angajamente, prin care se obligă, în faţa ţării şi a naţiunii, că, după ce vor fi eliberaţi, nu vor mai face nici un fel de politică. N-am nevoie de ataşamentul lor, nu mă interesează... Tot ce vreau este ca, după ce îi vom elibera, să nu ne oblige să-i încarcerăm din nou.
Am reprodus aceste citate din cartea ziaristului clujean Viorel Cacoveanu, intitulată Satanizarea României, apărută în 2006 în Editura „Obiectiv” din Craiova, pentru că ele confirmă aserţiunea noastră că reeducarea de la Aiud a fost clocită în birourile Comitetului Central şi ale Ministerului de Interne şi că ea viza, ca şi cea de la Piteşti, uciderea spiritualităţii legionare. Cu cât tact şi cu câtă subtilitate a procedat Crăciun în această „nobilă muncă de reeducare” vom vedea în cele ce urmează.
Arogant şi sieşi suficient, ca orice semidoct ajuns stăpân pe destinele oamenilor, dur şi lipsit de orice urmă de omenie, ca un gauleiter nazist insensibil la suferinţele şi frământările sufleteşti ale oamenilor, colonelul Gheorghe Crăciun şi-a îndeplinit cu prisosinţă misiunea «încredinţată de partid», aceea de a împinge la sinucidere conştiinţele întemniţate în Aiud. Cu toate acestea, nu aş putea spune despre el că era o bestie, o brută sadică, asemeni altor comandanţi de închisoare, precum Goiciu sau Maromet, de exemplu. Nu. El nu-şi permitea răutăţi gratuite, precum cei mai sus pomeniţi, şi săvârşea răul nu orbit de furie şi de «sfântă mânie proletară», ci calculat, cu discernământ, pătruns fiind de importanţa misiunii pe care o avea de îndeplinit. Mai mult chiar, acest om dur şi nemilos îşi permitea câteodată să aibă şi «conştiinţă», să fie uman chiar. Îmi amintesc că într-o noapte de decembrie (1959?), pe un ger năpraznic, când izolările Aiudului erau pline până la refuz (se ştie ce însemna izolarea pe timp de iarnă: cameră neîncălzită, complet goală, cu ciment pe jos, în care cel pedepsit era băgat sumar îmbrăcat şi cu hrana redusă la o trăime, pentru trei, cinci, şapte sau chiar unsprezece zile), colonelul Crăciun a venit însoţit de ofiţerul de serviciu şi de gardianul de pază şi, dând dispoziţie să se deschidă uşile tuturor izolărilor, ne-a trimis la celule, zicând: Aţi avut noroc că a visat nevastă-mea urât şi m-a trezit rugându-mă să vin să vă scot de aici, ca să nu vă am pe conştiinţă. Şi de, poţi rezista smiorcăielilor unei muieri?
Şi asemenea «gesturi de omenie» obişnuia să facă adeseori colonelul Crăciun. De exemplu, una dintre pedepsele care se administrau celor consideraţi refractari, şi a căror cerbicie trebuia înfrântă, era refuzul de a li se acorda, în cazul că aveau nevoie, asistenţă medicală. Şi colonelul Crăciun a uzat des şi din plin de această pedeapsă împotriva celor care refuzau reeducarea. Când i se raporta că vreunul dintre cei pedepsiţi în acest mod este în stare gravă, el făcea, ca din îmtâmplare, o inspecţie în celula respectivă şi, «alarmat» de starea celui în cauză, dădea dispoziţie să fie internat în spitalul penitenciarului şi să i se dea îngrijirile necesare. Desigur, pentru unii, această suspendare a pedepsei era salutară, dar au fost şi destule cazuri când ea s-a dovedit inutilă. Aşa s-a întâmplat, de exemplu, cu una dintre cele mai luminoase figuri ale Aiudului, profesorul George Manu, care a murit în 1961 de t.b.c. în spitalul penitenciarlui, după ce mult timp i se refuzase asistenţa medicală pentru că nu acceptase misiunea de intermediar între deţinuţi şi administraţie în vederea reeducării. Dar asupra acestui caz vom mai reveni.
Învestit cu puteri depline şi bucurându-se de totala încredere a mai marilor săi (era apreciat şi protejat, după cum am văzut deja mai sus, de însuşi Gheorghiu-Dej), colonelul Crăciun îşi permitea să fie, aşadar, din când în când, şi «omenos». Pentru că nu risca nimic. De fapt, nu făcea altceva decât să anuleze nişte pedepse pe care tot el le dăduse. Şi de fiecare dată făcea acest lucru cu ostentaţie, vrând să demonstreze cât de «mărinimos» este el şi cât de «uman» este regimul pe care îl slujeşte. Atitudine cinică şi perversă. Dar pentru a înţelege mai bine profilul „omenos” şi „moral” al acestui adevărat satrap care a fost colonelul Crăciun, să-l lăsăm pe el singur să se definească, reproducând un pasaj din Raportul pe care el îl înaintează Ministerului de Interne la terminarea activităţii de reeducare:
Prin munca cultural-educativă, am urmărit să zdruncinăm încrederea legionarilor de rând în şefii lor, să arătăm rolul nefast pe care l-au jucat preoţii şi teologii în activitatea trădătoare şi criminală a „Gărzii de Fier”, să desfiinţăm zeii şi miturile lor.
Pe lângă munca culturală ce-am desfăşurat-o cu elemente izolate şi masa de legionari, am făcut apel şi la unii din cei mai sănătoşi la minte, vizând direct şi în mod repetat preoţii şi medicii, cărora le-am cerut să ne ajute să introducem lumina în capetele bolnave şi întunecate ale legionarilor. Concret: am cerut preoţilor să se arate goi – cum sunt ei – mincinoşi şi şarlatani; să artate participarea lor directă la întunecarea minţilor legionare şi participarea directă la crimele legionare; doctorii să le demonstreze că minţile legionare sunt aparte de minţile oamenilor normali, să le demonstreze ştiinţific nebunia lor.
Apelurile noastre au găsit ecou şi am obţinut rezultate pozitive. Subliniez că în discuţiile cu legionarii vocabularul nostru a fost dur şi nu am îndulcit cuvintele. I-am învăţat pe preoţi să vorbească la persoana întâia când spun despre crime şi escrocherii. De altfel, cu timpul s-au obişnuit majoritatea legionarilor să spună „adevă-ruri” (ghilimelele îmi aparţin), oricât de greu le venea la început. Cred că este de prisos să mai comentăm aceste aberaţii ale „pedagogului” care a condus acţiunea de reeducare de la Aiud.

După decembrie 1989, colonelul Crăciun, pensionar acum, şi-a rescris şi el, ca mai toţi marii ticăloşi ai timpului, autobiografia, compunând o ediţie nouă, revăzută, corectată şi înfrumuseţată a propriului său trecut. Într-un interviu acordat fostului general de Securitate Neagu Cosma, intitulat «Adevărul despre temniţele staliniste», apărut în paginile revistei România Mare din 6 ianuarie 1998, colonelul Crăciun se arată «îndurerat» pentru nedreptatea care i se face, nerecunoscându-i-se «acţiunea umanitară» pe care a întreprins-o el la Aiud. De asemenea, imaginea lui este temenic spălată şi cosmetizată în cartea – înduioşător de naivă – amintită mai sus (Satanizarea României), a ziaristului clujean Viorel Cacoveanu, căruia colonelul Crăciun, după ce i s-a „spovedit”, i-a încredinţat însemnările sale justificative (vreo 2000 de pagini scrise, bineînţeles după 1989, pentru posteritate).

Demostene ANDRONESCU

(din volumul de memorii şi versuri din închisoare

în curs de apariţie la Editura Christiana din Bucureşti)

Trei supravieţuitori ai temniţelor comuniste:

Păr. Gh. Calciu, Păr. Iustin Pârvu şi poetul D. Andronescu

(la Mînăstirea Petru-Vodă, în toamna lui 2006)