DAN STANCA: DELICT DE OPINIE ?

Deoarece mulţi nu sînt la curent cu motivele pentru care, de mai bine de două luni, scriitorul şi jurnalistul Dan Stanca este şantajat să-şi dea demisia de către conducerea ziarului România liberă, precizez (la solicitările repetate ale unor frecventatori ai acestui blog) că îi sînt imputate două texte (calificate abrupt drept „antisemite” şi „revizioniste”): unul scris chiar de dumnealui (editorialul „Orori din veacul trecut” – Aldine, anul XIII, nr. 641, vineri 3 octombrie 2008), altul doar găzduit de suplimentul Aldine cu un an în urmă, pe vremea cînd la conducerea României libere încă se afla mult mai rezonabilul om de litere şi de presă Emil Hurezeanu (articolul – apărut iniţial chiar într-o publicaţie evreiască! – „România salvată de la Holocaust. Restituirea adevărului...”, semnat de Iosif Toma Popescu, ţărănist din vechea gardă – Aldine, vineri 23 noiembrie 2007).
Reproduc aici cele două texte incriminate (pe care mi le-a pus la dispoziţie, la rugămintea mea, chiar d-l Dan Stanca). Comentariile şi judecăţile le las pe seama cititorilor. Eu mă rezum aici la a-mi reafirma solidaritatea cu d-l Dan Stanca şi cu oricare jurnalist căzut victimă „terorismului ideologic”, de oriunde ar veni şi de orice natură ar fi acesta. (R. C.)

ORORI DIN VEACUL TRECUT

de Dan Stanca

Orori teribile îngreunează conştiinţa secolului trecut. Ele sunt consecinţa Holocaustului şi a Gulagului. Acestea sunt cele două feţe negre ale secolului XX, pentru care la o Judecată de Apoi, mai presus de judecata istoriei, cei vinovaţi vor da cu atît mai mult socoteală. Parcă niciodată crimele, atrocităţile, abuzurile, agresiunile şi încălcările drepturilor omului nu au fost mai numeroase şi mai diabolic puse la punct. Din păcate, sunt încă destule persoane care au o anumită vârstă, şi cu toate acestea au trecut prin timp şi prin viaţă ca gâsca prin apă, fără să ştie nimic din ce s-a întâmplat atunci. Adică ceva ştiu, fiindcă îşi mai aduc cât de cât aminte din ce au învăţat la şcoală, sau au auzit la colţul străzii şi au citit prin colţul gazetei, dar emoţional, afectiv sunt complet indiferente. Împotriva unei asemenea indiferenţe, cei care într-adevăr ştiu ce au fost Holocaustul şi Gulagul au datoria să avanseze permanent întru reamintire, slujindu-se de un instrument din ce în ce mai dispreţuit: memoria.
Ştim că în anul 2004 Ion Iliescu a semnat documentul prin care România îşi recunoştea vinovăţia faţă de masacrele comise împotriva evreilor în Transnistria şi în alte locuri, din anii ‘40. Comisia Internaţională pentru Studierea Holocaustului în România a fost prezidată de istoricul Elie Wiesel, laureat al Premiului Nobel, născut, cum se ştie, la Sighet. În acel raport scrie negru pe alb: „Dintre toţi aliaţii Germaniei naziste, România poartă responsabilitatea pentru cea mai mare contribuţie la exterminarea evreilor în afara Germaniei”. Însă tot România, după Uniunea Sovietică (ca să nu vorbim de China, că intrăm în alt continent), a fost ţara unde regimul comunist a comis cele mai cumplite crime. Deşi a semnat acel document, preşedintele de atunci nu s-a abţinut şi i-a decorat puţin mai târziu pe Vadim Tudor şi Gheorghe Buzatu, persoane care-l adoră pe Antonescu. Din această cauză, pe 14 decembrie 2004 Elie Wiesel i-a returnat lui Ion Iliescu decoraţia „Steaua României”, care îi fusese decernată în iulie 2002.
Acestea sunt câteva date ale ultimilor ani. Într-o comparaţie inedită, dacă în primul război mondial avem Mărăşeşti şi Turtucaia, deci binele şi răul, lumina şi întunericul, tot aşa în al doilea război mondial există graniţa Ardealului de Nord şi... Transnistria.

(Aldine, vineri 3 octombrie 2008)

ROMÂNIA SALVATĂ 

DE LA HOLOCAUST.
RESTITUIREA ADEVĂRULUI...

de Iosif Toma Popescu

Cei mai multi evrei din regat au devenit fie cetateni sovietici, fie cetateni unguri. Doar polonezii pot aprecia refuzul administratiei noastre. Publicam mai jos un articol care aduce niste precizari interesante privind soarta evreilor romani din timpul celui de-al doilea razboi mondial. Asa cum se stie, studiul acestei probleme prezinta dificultati aparte, daca tinem cont de numeroasele si importantele modificari pe care granitele Romaniei le-au suferit in august 1940, atunci cand Basarabia si Bucovina de Nord au fost anexate de catre URSS, Transilvania de Nord de catre Ungaria si Dobrogea de Sud de catre Bulgaria. Astfel, numeroasa populatie evreiasca din aceste provincii s-a trezit sub o noua conducere, in vreme ce in restul tarii Ion Antonescu a preluat puterea, iar regele Carol abdica si era inlocuit de fiul sau, Mihai. Retragerea administratiei, a politiei si a armatei romane din teritoriile pierdute a fost insotita, in multe locuri, de pogromuri contra populatiei evreiesti, inclusiv la Bucuresti, in data de 21 ianuarie 1941, la initiativa «Garzii de Fier», organizatie extrem de antisemita. In aprilie 1941 soseste la Bucuresti delegatul lui Eichmann, Gustav Richter, care are drept prima misiune introducerea in Romania a legislatiei antisemite. Pe 29 iunie 1941, la o saptamana de la atacul germanilor contra URSS, trupele nemtesti si romanesti se dedau la un masacru al evreilor din Iasi, iar la 3 iulie frontul de sud se pune in miscare si, in spatele avangardei Wehrmacht-ului, apar in Romania detasamentele Einzatszruppe D, sub comanda lui Otto Ohlendorf. Foarte rapid, operatiunile militare se desfasoara in Basarabia si Bucovina de Nord, unde este masacrata populatia evreiasca si unde fortele romanesti coopereaza cu cele ale Wehrmacht-ului, si mai ales cu cele ale Einzatszruppe. Frontul se restrange destul de repede catre est si la sfarsitul lui iulie ajunge deja la Nistru.
La inceputul lui august 1941, romanii incep sa faca deportari de familii intregi din populatia evreiasca din Basarabia si din Bucovina dincolo de Nistru, in Transnistria, si asta in conditiile salbatice in care atat barbatii cat si femeile sunt folositi pentru a executa muncile cele mai extenuante, in zonele periculoase, aproape de teatrul de razboi; sunt doborati de foamete, epidemii si epuizare fizica. Responsabilitatea guvernului roman in aceste evenimente e mare, desi nu e usor sa o separi de aceea a responsabililor germani. In restul Romaniei, evreii sunt ghetoizati, iar legile antisemite ii fac sa decada si-i izoleaza. Toate acestea arata ca responsabilitatea guvernului de la Bucuresti, al lui Ion Antonescu, este una de netagaduit. Anumite pasaje din ceea ce urmeaza trebuie citite avand in minte acest aspect al problemei.
Cu toate acestea, trebuie spus ca proiectele privind deportarile intregii populatii evreiesti din Romania catre lagarele de exterminare din Polonia nu vor fi niciodata puse in aplicare si nici, in general, deportarile in afara frontierelor romanesti ale evreilor care locuiau pe teritoriul «vechii Romanii», cea de dupa 1940. Datorita rapoartelor Marelui Rabin al Romaniei din acea vreme, Dr. Alexandru Safran, stim ca acest rezultat fusese obtinut printr-o serie de interventii pe langa Maresalul Ion Antonescu si Mihai Antonescu, vice-prim-ministru, demersuri facute in diferite perioade de catre Regina-Mama, de catre Patriarhul ortodox Nicodim, nuntiul apostolic Monseniorul Cassulo si de catre mitropolitii ortodocsi: al Transilvaniei, Balan, si al Bucovinei, Tit Simedrea. Articolul pe care-l publicam aduce o lumina noua si interesanta asupra istoriei eforturilor depuse pentru a–i cruta pe evreii romani de deportarea catre lagarele de exterminare din Polonia, precizand interventiile lui Iuliu Maniu, fost prim-ministru, sef al Partidului National Taranesc. Acestea par sa fi ramas necunoscute pana in prezent.

Mai multe studii remarcabile, publicate in ultimele decenii, proiectii de filme, dezbateri publice privind prescrierea crimelor, in legislatia vest-germana, anchetele internationale privind teribilele masacre care au avut loc in diverse tari au avut o puternica influenta asupra opiniei mondiale si putem spera ca omenirea va gasi mijloacele cele mai potrivite de a face sa inceteze pentru totdeauna si peste tot practicile genocidului.
Denuntarea crimelor si prezentarea lor obiectiva nu pot decat sa serveasca acestei mari cauze a umanitatii, dar recunoasterea actiunilor de mare curaj, duse pentru a combate fortele dementiale ale exterminarii, constituie de asemenea un act de justitie obligatorie, ca si un sprijin pentru constiinta universala, in eforturile sale care incearca sa puna capat tiraniei criminale. Din pacate, in dezbaterile care continua, mentionam foarte putin sau deloc eroismul familiilor poloneze care, cu pretul vietii, au salvat mii de evrei, fermitatea opusa de catre danezi la deportarea evreilor din tara lor, rolul pe care Biserica catolica romana l-a jucat in salvarea a numeroase persoane etc.
Convingerea ca orice contributie la stabilirea adevarului constituie indeplinirea unei datorii morale m-a determinat sa scriu acest raport asupra evenimentelor care au crutat Romania de cruzimile Holocaustului si care au salvat mai ales viata evreilor care au trait pe teritoriul Romaniei, sub conducerea guvernului de la Bucuresti.
In Romania, dupa ultimul recensamant, 850.000 de evrei traiau in momentul declansarii celui de-al doilea razboi mondial. Repartizarea teritoriala a populatiei evreiesti in Romania nu a fost uniforma: in anumite provincii, ca Basarabia, Bucovina de Nord, Transilvania de Nord si Tara Crisurilor, evreii erau mai numerosi atat in orase cat si in sate, in vreme ce in restul tarii, adica in Banat, Oltenia, Valahia, Dobrogea, Moldova meridionala, erau mai putin numerosi si traiau mai degraba in orase. Densitatea mai mare in regiunile amintite se datora emigratiei masive si prelungite a evreilor originari din Ucraina, Bielorusia si Galitia, din secolul al XIX-lea si inceputul secolului XX.
Dupa crearea Romaniei Mari din 1918, populatia evreiasca s-a gasit in plina inflorire atat gratie atitudinii favorabile a administratiei romanesti, cat si caracterului romanilor, lipsiti de orice sentimente xenofobe. Cand trupele sovietice ocupa Basarabia si Bucovina de Nord, in iunie 1940, numarul evreilor care au trecut pe teritoriul ramas sub controlul guvernului de la Bucuresti a fost cu totul insignifiant. Dupa Dictatul de la Viena, din vara lui 1940, cand trupele unguresti ocupa Maramuresul, Transilvania de Nord si regiunea Crisurilor, numarul evreilor ramasi pe teritoriul controlat de guvernul de la Bucuresti a fost de asemenea insignifiant. Asadar, in urma dezmembrarii Romaniei in 1940, majoritatea celor 850.000 de evrei romani au devenit fie cetateni sovietici, fie cetateni unguri, in asa fel incat pe teritoriul controlat de la Bucuresti puteau fi numarati doar 250.000-300.000 de evrei.
Printre consecintele extinderii dominatiei germane asupra Romaniei, in 1940, cand trupele lui Hitler au intrat in tara, putem mentiona de asemenea schimbarea statutului favorabil de care evreii din Romania se bucurasera pana atunci. Desi regimul personal al maresalului Ion Antonescu nu a fost rasist, guvernul de la Bucuresti a fost totusi constrans in urma presiunilor naziste sa decreteze niste legi care stabileau un statut discriminatoriu si limitativ al drepturilor evreilor care traiau pe teritoriul romanesc. De exemplu, evreilor le era interzis sa faca parte din armata, sa exercite anumite profesii, sa detina fabrici industriale si comerciale etc. Toate aceste masuri nu vizau anumite categorii de evrei, care erau scutiti, datorita vechimii familiilor lor in Romania, sau datorita faptului ca ei insisi sau predecesorii lor luasera parte la Razboiul pentru Independenta sau la crearea Romaniei Mari, sau gratie altor merite. Este evident ca legislatia discriminatorie a provocat pagube materiale evreilor din Romania, in special membrilor anumitor profesii, cum ar fi cea de avocat (dat fiind ca profesia lor era exercitata in public si interzisa evreilor). Ceilalti s-au adaptat imprejurarilor. Industriasii si negustorii si-au continuat activitatea dupa ce au gasit un nume fals, de tip crestin, ca sa-i acopere.
Ca in toate epocile dificile din istoria poporului evreu, membrii cei mai saraci ai comunitatii au suferit mai mult decat ceilalti din cauza acestor masuri drastice. Cu toate acestea, nici o lege nu a fost promulgata cu scopul de a leza demnitatea umana a evreilor, nu au fost obligati sa poarte semne distincive, cum ar fi «Steaua lui David». Nici o masura nu a fost luata, de asemenea, cu scopul de a atenta la sanatatea sau la viata evreilor.
Faptul ca eu cunosc aceste imprejurari personal sau din sursa directa imi da dreptul sa declar ca, pe teritoriul romanesc controlat de guvernul de la Bucuresti, nu au existat camere de gazare, nici alte instalatii de exterminare masiva a populatiei evreiesti, ca nu s-au luat masuri destinate sa distruga integritatea fizica sau mentala a evreilor, ca nu au fost practicate experiente cu titlu de cobai asupra populatiei evreiesti. Pot sa constat de asemenea ca guvernul de la Bucuresti nu a organizat niciodata masacre ale evreilor pe teritoriul romanesc care s-a aflat sub controlul sau, nici nu a tolerat ca asemenea masacre sa fie infaptuite. In concluzie, tin sa subliniez ca pe teritoriul romanesc controlat de guvernul de la Bucuresti nu au fost luate masuri care sa duca la distrugerea in masa a unei populatii, pe motive de rasa, religie sau motive politice.
Cunosc toate aceste fapte pentru ca in epoca eram avocat in Baroul de la Bucuresti si unul din cei mai apropiati colaboratori ai lui Iuliu Maniu, presedintele Partidului National Taranesc Roman, pe care-l voi numi «Presedintele» pe parcursul articolului meu. La solicitarea unor conducatori ai uniunii comunitatilor evreiesti din Romania, a diversi rabini, a anumitor persoane particulare si chiar la cererea anumitor membri ai Inaltului Comandament din Cairo, Iuliu Maniu a intervenit pe langa maresalul Antonescu, fie personal, fie prin intermediul dr. Nicolae Lupu sau al doamnei Ella Negruzzi, pentru solutionarea favorabila a diverselor probleme ale populatiei evreiesti din Romania. Maresalul Antonescu a rezolvat intotdeauna favorabil cererile de aceasta natura, pe care presedintele i le-a adresat. De exemplu, Iuliu Maniu a intervenit personal pe langa maresalul Antonescu sa opreasca evacuarea evreilor din anumite localitati si sa ingradeasca trimiterea lor in lagare de concentrare. Acest demers a fost facut de presedinte in iunie 1942, la cererea conducatorilor Uniunii comunitatilor evreiesti din Romania.
La acea epoca, relatiile intre cei doi oameni de stat erau destul de reci pentru ca, cu un an inainte, cand armata romana a ajuns la Nistru, presedintele ceruse maresalului sa nu treaca pe malul stang al fluviului si sa nu purceada la operatiuni militare pe teritoriul rusesc. Dar maresalul nu i-a satisfacut cererea si trupele romanesti au intrat in Ucraina. Numai iminenta marilor pericole care-i amenintau pe evreii din Romania a putut sa-l determine pe presedinte sa mearga sa-l intalneasca pe maresal. Acesta i-a confirmat lui Iuliu Maniu ca guvernul german cerea trimiterea evreilor in lagare. Cu ocazia primei intalniri cu Hitler, maresalul a obtinut consimtamantul Führer-ului pentru ca Abwehr si Gestapo sa colaboreze cu politia romaneasca, dar ca cele doua organizatii nemtesti sa nu faca arestari pe teritoriul romanesc. Focuri de arma, trase dintr-un hambar, asupra unei mici unitati militare germane aflate temporar in Moldova, ca si descoperirea de afise cu continut antinazist, i-au oferit guvernului german pretextul de a pretinde ca proprii sai agenti sa faca arestari, pentru ca – afirmau nemtii – politia romana nu era suficient de activa, iar transporturile venite de pe front erau amenintate de catre evrei.
Intr-adevar, in anumite cazuri, participarea evreilor parea sa fie dovedita, dar faptele evocate aici, ca de exemplu difuzarea clandestina de afise in orasele Galati, Sibiu, Timisoara etc., nu era de natura sa constituie un pericol pentru armata germana. Autorii descoperiti – romani si evrei – au fost arestati si condamnati la inchisoare de catre tribunale militare romanesti. Maresalul Antonescu a respins cererea guvernului hitlerist, dar a trebuit sa promita ca va lua masuri de siguranta impotriva evreilor, adica ii va trimite in lagare.
Presedintele l-a rugat insistent pe maresal sa renunte la acest proiect pentru ca, prin expulzarea din localitatile de rezidenta, li se inlatura orice posibilitate de a-si castiga existenta si ca trimiterea in lagare ar fi facilitat deportarea lor de catre nazisti.
In anii aceia, in Romania circulau zvonuri asupra deportarilor de evrei din tarile ocupate de nemti, dar nu se cunostea nici numele lagarelor, nici ororile care aveau loc acolo. Maresalul Antonescu a promis sa ordone intreruperea evacuarii si si-a exprimat speranta ca evreii vor fi suficient de prudenti ca sa nu le dea nemtilor pretexte pentru o interventie directa. In realitate, in urma raportului pe care presedintele l-a facut catre conducatorii comunitatilor evreiesti asupra convorbirilor sale cu maresalul, acestea au stabilit contacte cu guvernul, dand garantii ca fiecare comunitate isi va supraveghea proprii sai membri. Cu privire la aceste contacte, dr. Th. Lavy a scris un articol publicat in Israel, in Viata noastra (Notre vie), din 13 iunie 1980. Asupra continutului intelegerilor la care s-a ajuns, ale conducatorilor evrei cu guvernul, nu am informatii de prima mana; de aceea nu pot sa relatez nimic, ca sa nu colportez zvonuri. Comunitatile nu puteau sa se oblige la supravegherea evreilor veniti clandestin in Romania.
Intr-adevar, anumiti evrei arestati pentru difuzarea de afise antinaziste au venit clandestin in Romania, mai ales dupa ocuparea Transilvaniei de Nord de catre unguri. Pentru a impiedica infiltrarea evreilor straini, guvernul Antonescu a promulgat o lege care prevedea pedepse grele impotriva acestei categorii de imigranti clandestini. Aceasta lege nu a fost aplicata, desi cateva sute de evrei din aceasta categorie au fost descoperiti de catre politia romana. Era vorba despre niste nefericiti a caror viata era o perpetua tragedie. Proveneau din Austria, Cehoslovacia si Polonia. Dupa ce au scapat in mod miraculos de raziile din tarile respective, au reusit sa ajunga pe teritoriul controlat de guvernul de la Bucuresti. Tribunalele militare de la Bucuresti ezitau sa le aplice sanctiuni penale severe si au cerut instructiuni guvernului. Maresalul Antonescu inclina sa-i trimita in tarile lor de origine, ceea ce echivala cu o condamnare la moarte. Liderii evreilor din Romania au cerut din nou ajutorul lui Iuliu Maniu. Presedintele i-a cerut dr. N. Lupu, presedinte al organizatiei national-taranesti din Bucuresti, sa se duca in numele sau la maresalul Antonescu si sa faca demersurile necesare pentru a-i salva pe evreii in pericol. De data asta, Iuliu Maniu nu s-a dus personal, ci l-a delegat pe dr. Lupu, pe langa maresal, pentru ca fusese prevenit de acesta ca informatori nazisti se gaseau in anturajul sau. Se pare ca dr. Lupu a pledat calduros si l-a convins pe maresal, pentru ca acesta i-a promis ca evreii in cauza vor fi ajutati sa ajunga in Turcia, ceea ce au si facut de altfel dupa ce si-au procurat acte, cu ajutorul comunitatilor si a anumitor personalitati romanesti.
Am aflat, in 1957, dintr-o conversatie cu Mihail Popovici, vice-presedinte al Partidului National Taranesc, si cu ziaristul evreu Sereanu, ca primul ii ajutase, de asemenea, pe acesti evrei, intervenind in favoarea lor pe langa ambasadorul Turciei la Bucuresti. Populatia evreiasca din Romania nu a fost dusa in epoca in lagare, dar teama deportarii a durat cat a durat razboiul. Din cand in cand, bietii oameni, care traiau deja in stare de angoasa, erau alertati. O informatie falsa, un zvon se raspandeau cu viteza fulgerului si aduceau teroarea in fiecare casa evreiasca. De mai multe ori, erau puse in circulatie in mod deliberat zvonuri despre indivizi care ar fi vrut sa smulga bani de la persoane terorizate, promitandu-li-se salvarea vietii. Guvernul Antonescu a reprimat aceste infractiuni de conjunctura si, in perioada 1943-1944, mai multe grupuri de santajisti au fost judecati si condamnati. Trebuie mentionat ca printre acestia se gaseau romani, nemti, unguri si chiar evrei, unii facand parte din familii care se bucurau de o buna reputatie.
Vremurile iesite din comun pot sa exalte virtutea si sa exacerbeze inclinatiile odioase. In calitatea mea de avocat, am avut in timpul razboiului un client care era cetatean austriac, pe jumatate evreu. Locuia demult in Romania, pentru ca reprezenta interesele familiei sale din strainatate, posesoare a majoritatii actiunilor unei fabrici textile din Bucuresti. Restul actiunilor apartineau altui evreu, cetatean roman care, in pofida legii rasiale, pusese stapanire pe toata fabrica, prin intermediul anumitor romani, care jucau rolul unor «oameni de paie». Recurgand la santaj, il ameninta pe austriac ca-l denunta la Gestapo, vrand sa-l constranga sa cedeze oamenilor sai actiunile familiei sale. Dupa razboi, clientul meu s-a dus sa traiasca in Austria, dar cosmarul acelor vremuri inca il urmarea. O alta intalnire a avut loc intre Maniu si Antonescu, in legatura cu proiectul unei contributii exceptionale de razboi pe care evreii ar fi trebuit sa o plateasca. Nu se stia nimic precis despre valoarea acestui fel de impozit, dar, conform anumitor zvonuri, era vorba despre sume fabuloase de care evreii nu puteau sa se achite, ceea ce ar fi furnizat un pretext pentru a-i acuza de sabotaj si a-i deporta. Ca de obicei, conducatorii evrei au facut apel la Iuliu Maniu. Maresalul Antonescu i-a spus presedintelui ca avea in vedere o contributie impusa doar evreilor, dat fiind ca acestia nu participau la campania militara. Iuliu Maniu a observat ca neparticiparea la razboi nu putea fi imputata evreilor, pentru ca era consecinta limitarii ce decurgea din statutul lor de cetateni romani, din cauza politicii de discriminare rasiala. Maresalul i-a replicat zambind ca multi romani ar fi fericiti sa fie obiectul unei asemenea restrictii ca sa nu fie nevoiti sa mearga in stepele rusesti. Atunci cand Iuliu Maniu a remarcat ca se putea presupune ca razboiul nu era agreat, maresalul a fost de acord ca nu era, dar a precizat ca fusese obligat sa o faca. Era prima data cand maresalul facea aluzie la participarea fortata la razboi a Romaniei. Guvernul Antonescu a renuntat la proiectul contributiei speciale din partea evreilor.
La cererea anumitor indivizi, Iuliu Maniu a intervenit pe langa maresalul Antonescu pentru a obtine pensii pentru evreii in varsta care lucrasera in Romania, dar care nu aveau cetatenia romana. Existau mai multi evrei in aceasta situatie si, printre ei, un profesor foarte cunoscut. Neglijasera sa-si faca la timp formalitatile pentru obtinerea cetateniei romane, iar legea romaneasca prevedea ca doar cetatenii romani puteau beneficia de o pensie din partea statului roman. Presedintele a trimis-o pe doamna Ella Negruzzi, presedinta organizatiei national-taranesti a femeilor, la maresal, care le-a acordat persoanelor in cauza cetatenia romana printr-un decret cu actiune retroactiva. Cea mai importanta interventie a lui Maniu a fost atunci cand a contribuit la impiedicarea deportarii evreilor si comunistilor din Romania in lagare de exterminare din Polonia.
Desi Romania a fost ocupata de nazisti, nimeni nu a fost deportat de pe teritoriul controlat de guvernul de la Bucuresti, in lagarele hitleriste de exterminare. Cunosc personal acest fapt pentru ca am avut un rol modest in actiunea de salvare, ceea ce-mi permite sa fac un raport mai detaliat asupra acestor imprejurari. L-am cunsocut pe profesorul George Alexianu cu ocazia studiilor mele universitare si, mai tarziu, cand am inceput sa profesez ca avocat, m-a ajutat pe plan profesional, trimitandu-mi-i pe unii dintre prietenii sai, care aveau proces. In timpul razboiului, Alexianu era un colaborator apropiat al maresalului Antonescu, care-l numise guvernator civil in Transnistria. Profesorul Alexianu stia ca eram colaboratorul lui Maniu si, de fiecare data cand il intalneam, imi vorbea cu respect despre presedinte. In vara lui 1944, Alexianu m-a invitat in biroul sau din Bucuresti, ca sa-mi spuna ca un trimis al guvernului german – pe nume Richter – se gasea in capitala romaneasca, venise pentru a organiza cu administratia romaneasca deportarea evreilor si a comunistilor din Romania in lagare din Polonia. Profesorul Alexianu mi-a dat aceasta informatie cu scopul vadit ca eu sa o transmit lui Maniu, ceea ce am facut in aceeasi zi. O data aceasta informatie confirmata de catre persoane din anturajul fostului prim-ministru Gigurtu, Iuliu Maniu m-a intrebat daca voiam sa duc o scrisoare din partea sa maresalului. Desigur, am fost de acord si audienta la maresal a fost obtinuta de profesorul Alexianu, care m-a dus cu masina sa. Dat fiind ca nu cred ca e momentul sa fac un raport detaliat al acestei audiente, vreau doar sa precizez ca in scrisoarea catre maresal, Maniu il ruga sa nu tolereze deportarea ceruta de nemti, iar, in raspunsul sau, maresalul Antonescu il asigura pe presedinte ca, atata vreme cat va fi la guvernare, nimeni nu va fi deportat dincolo de granitele romanesti.
Ion Antonescu si-a tinut cuvantul, pentru ca nimeni nu a fost deportat in lagarele de exterminare naziste de pe teritoriul romanesc controlat de guvernul sau. Astfel, mii de oameni care ar fi trebuit sa fie exterminati in lagare ca acela de la Auschwitz-Oswiecim, Birkenau-Brzezinska, au fost salvati. Cei mai amenintati erau evreii si comunistii. Daca comunistii erau putini la numar in acea vreme in Romania, in schimb existau intre 250.000 si 300.000 de evrei pe teritoriul romanesc controlat de guvernul Antonescu. Doar aceia care traiesc intr-o tara ca Polonia, unde milioane de familii deplang moartea a cel putin uneia dintre rudele lor si in care fiecare localitate pastreaza urme ale represaliilor sangeroase, isi pot da seama de importanta refuzului pe care maresalul Antonescu l-a dat proiectului nazist de deportare a locuitorilor din Romania in lagare din Polonia. A fost fara indoiala un act de umanitate si foarte curajos. Mai tarziu, am primit informatii care mi-au consolidat convingerea. In anii ’50, ma gaseam in inchisoarea de la Ocnele Mari, unde am petrecut mai multi ani, fara condamnare, nici proces si fara sa mi se comunice nici macar verbal motivele detentiei mele. Mai multe sute de persoane se gaseau in aceleasi conditii. Printre ele, un om destul de cunoscut in Romania in perioada interbelica si care mi-a povestit ca in primavara lui 1944 a fost convocat la o sedinta unde se stransesera filo-germani notorii si de asemenea un emisar al guvernului nazist, pe nume Richter. Obiectivul intalnirii era formarea unui guvern pentru a-l inlocui pe cel al lui Antonescu. Toti romanii au respins aceasta propunere si, in plus, i-au comunicat maresalului acest proiect. Era cu siguranta vorba de un santaj din partea nazistilor, in urma respingerii propunerii lor de deportare. Fermitatea maresalului i-a derutat si au trebuit sa renunte.
In anii ’70, traversam Maramuresul, Transilvania de Nord si Tara Crisurilor, si peste tot am intalnit oameni care mi-au spus ca in perioada mai-iunie 1944, nu doar din orase, dar si din sate un mare numar de evrei si de tigani au fost deportati in lagarele din Polonia, de unde nu s-au mai intors. Bastinasii – martori ai acestui fapt – m-au condus la placi comemorative ca sa-mi arate, gravat in piatra, numarul victimelor. Mi-au povestit scene cutremuratoare traite in timpul zilelor si noptilor cand administratia ungureasca le aresta pe aceste biete victime, pentru a-i inghesui in trenuri si camioane cu destinatia lagarelor de exterminare. Toate localitatile de unde au fost deportati evrei si tigani se gasesc in regiunile romanesti ocupate de trupele unguresti din vara lui 1940, ca o consecinta a Dictatului de la Viena. Nu exista nici o posibilitate sa scape de acest destin nefericit, pentru ca politia ungureasca nu ierta pe nimeni. La Oradea-Mare, exista un hotelier evreu foarte bogat. Cand regentul Ungariei, amiralul Horthy, si-a facut intrarea triumfala in acest oras dupa ocuparea localitatii de catre trupele unguresti in 1940, acest hotelier evreu a pavoazat, pe cheltuiala lui, drumul parcurs de amiral calare pe o vitica argintata. La inceputul lui iunie 1944, cand politia ungureasca a venit sa-l aresteze, hotelierul si-a invocat in van fidelitatea fata de Ungaria; politistii l-au ridicat alaturi de multi alti evrei si nu s-a mai intors. Toate aceste regiuni de unde s-au facut deportari au ramas sub administratia ungureasca pana la sfarsitul anului 1944, cand trupele romanesti si sovietice au alungat-o.
Daca aceste regiuni s-ar fi aflat sub controlul guvernului de la Bucuresti, e sigur ca acesti oameni ar fi fost salvati de la un destin tragic. Aceste regiuni au revenit la patria-mama in 1945. In zilele noastre, in anumite publicatii despre Holocaust, se mentioneaza sute de mii de victime evrei din Romania, fara sa se precizeze ca provinciile de unde au fost facute deportarile apartineau in vremea aceea Ungariei si ca administratia ungureasca este responsabila pentru ele. Este o nedreptate fata de Romania si e una din cauzele care m-au determinat sa scriu acest articol. In anii ’50 si ’60, am aflat ca alte personalitati romanesti, dintre care profesorul George Bratianu, au intervenit pe langa maresalul Antonescu in favoarea evreilor. Dat fiind ca nu detin aceste informatii din sursa sigura, nu pot sa le declar cu garantia autenticitatii.
Atat cat stiu, nimeni nu a evocat ajutorul dat evreilor in timpul razboiului si imi explic aceasta tacere prin faptul ca cei care i-au ajutat pe evrei considera actiunile lor ca pe indeplinirea unei datorii umane. Dar tine de datoria morala a conducatorilor evrei romani, ca si a celor care au beneficiat de aceste actiuni, sa faca cunoscut unui public larg numele binefacatorilor lor si asistenta pe care au primit-o. Este posibil ca Iuliu Maniu sa fi intreprins si alte actiuni in favoarea evreilor pe care eu nu le cunosc. Nu am fost decat un colaborator al presedintelui, am primit din partea sa diverse misiuni de incredere, dar Maniu a avut multi alti colaboratori si un secretar particular. El nu avea obiceiul sa vorbeasca despre activitatea sa de binefacator si nu as fi aflat niciodata despre intrevederile avute cu maresalul Antonescu daca procesul guvernului Antonescu din mai 1946 nu ar fi avut loc. Incepand cu 6 martie 1945, Partidul National Taranesc a trecut in opozitie, deci nu a participat in nici un fel la acest proces. Mai mult, a considerat contrara Constitutiei legea speciala, promulgata in 1946, privind judecarea guvernului Antonescu. Constitutia din 1923, reintrata in vigoare in 1944, prevedea ca pedeapsa capitala nu poate fi aplicata decat in timp de razboi si, in 1946, nu mai existau ostilitati. Tonul dezlantuit al anumitor ziare oficiale lasa de inteles ca maresalul Antonescu fusese deja condamnat la moarte. La inceputul lunii mai 1946, Iuliu Maniu i-a trimis o scrisoare lui Petru Groza, seful administratiei de atunci din Romania. Cu aceasta ocazie, am aflat de demersurile presedintelui, pe care le-am mentionat, ca si de faptul ca insusi Comandamentul aliat din Cairo ii ceruse sa-i apere pe evreii si comunistii din Romania. Scrisoarea adresata de presedinte lui Petru Groza a fost adusa de mine doctorului N. Lupu, pentru ca sa o inmaneze liderului comunist. Catre sfarsitul anului 1945, dr. Lupu s-a despartit de Partidul National Taranesc si a pastrat o atitudine rezervata, dar Maniu l-a rugat sa-i duca aceasta scrisoare lui Petru Groza pentru ca dr. Lupu intervenise personal in favoarea evreilor pe langa maresal si era in bune relatii cu Groza.
Petru Groza i-a raspuns presedintelui, prin intermediul dr. Lupu, ca va supune colectivului sau demersul facut in favoarea maresalului Antonescu si ca, in orice caz, acesta nu va fi acuzat de masacrul evreilor, pentru ca asemenea orori nu au avut loc pe teritoriul romanesc. Personal, ma vad obligat sa aduc la cunostinta opiniei publice imprejurarile in care viata evreilor si a comunistilor din Romania a fost salvata, pentru ca aceste fapte constituiau baza apararii acuzatilor. Dar, pentru a-mi face depozitia in fata instantei numita Tribunalul Poporului, ar fi trebuit sa fiu propus ca martor. Nu stiu pentru care motive i s-a numit maresalului un aparator din oficiu; il cunosteam, dar nu-mi inspira nici o incredere. In acelasi lot cu maresalul se gasea si profesorul Alexianu, fost guvernator civil in Transnistria, al carui aparator era unul din prietenii mei. Am mers la acesta si i-am vorbit despre intentiile mele. A comunicat propunerea mea lui Alexianu cand l-a vazut la inchisoare, dar acesta nu a fost de acord ca sa depun marturie in proces, pentru ca intelesese in cursul anchetei penale - cand vorbise deja cu acuzatorii publici ai evenimentelor expuse aici - ca toata apararea lui Iuliu Maniu nu putea decat sa infurie aceasta instanta politica si sa inrautateasca situatia acuzatului. I-am comunicat presedintelui opinia lui Alexianu. Dar maresalul il propusese deja pe Maniu ca martor al apararii, iar cand acesta si-a sustinut depozitia, maresalul nu a vrut sa stie decat doua lucruri, mai precis: daca Maniu a stiut pe data de 23 august 1944 ca el, maresalul, a fost arestat in aceeasi zi in Palatul regal si daca il considera tradator de tara. Iuliu Maniu a declarat ca aflase de arestarea maresalului din data de 23 august 1944 abia a doua zi dimineata, pe 24 august 1944, si ca nici un om de buna credinta nu-l poate considera pe maresal tradator de tara. La sfarsitul audientei, s-a apropiat de boxa acuzatilor si i-a strans mana maresalului.
Dupa condamnarea la moarte a lui Antonescu si a colaboratorilor sai, presedintele i-a adresat o scrisoare lui Petru Groza, amintindu-i ca salvarea evreilor si a comunistilor din Romania se datora maresalului si cerandu-i sa comute pedeapsa capitala. In aceasta scrisoare se mentiona si faptul ca Petru Groza, el insusi arestat din cauza unui incident, fusese eliberat de maresal la cererea presedintelui. Asupra circumstantelor acestui fapt, Pamfil Riposanu, fost secretar particular al lui Petru Groza si in prezent avocat la New York, e mai bine informat. A doua scrisoare a fost inmanata lui Petru Groza tot de dr. N. Lupu, iar acesta o primise din partea lui Maniu prin intermediul avocatului L. Leon. Acesta mi-a spus ca Petru Groza a raspuns ca nu putea face nimic pentru ca marile puteri aliate, care controlau executarea conventiei de armistitiu, se opuneau comutarii pedepsei capitale in acest proces. Nu am avut posibiliatea sa verific daca afirmatiile lui Groza sunt adevarate.
Nici Iuliu Maniu, nici maresalul Ion Antonescu nu s-au prevalat niciodata de actiunile lor generoase, iar propria mea constiinta m-a impins sa afirm ca toate aceste acte curajoase si umanitare au fost rezultatul fondului uman caracteristic natiei noastre romane.

Traducere din limba franceză de
Al. Mihalcea(Aldine, vineri 23 noiembrie 2007)