DE DEO ET DE MORTUIS

O mărturisire cu care eram dator

Istoricul Neagu Djuvara, pe care multă lume se va fi supărat, e de părere că stăm să dispărem din istorie. Domnia-sa se întemeiază, ca istoric, pe cercetarea atentă a cauzelor care au dus, de-a lungul timpului, la dispariţia a numeroase neamuri, din vechiul Orient şi pînă în Lumea Nouă. Trei ar fi principalele cauze (sau mai degrabă condiţii fatale) ale ieşirii din istorie: regresul demografic întins pe mai multe generaţii, emigrările în masă şi perpetua incapacitate a celor ajunşi la guvernare (vorba lui Arghezi: “Într-o ţară care-a fost, / Era mare cel mai prost…”).
Toate acestea se regăsesc, chiar cu asupra de măsură, în lumea românească post-comunistă: am ajuns, statistic, ţara cu cea mai scăzută natalitate şi cu cea mai ridicată mortalitate din Europa (ceea ce are, negreşit, o explicaţie mai adîncă decît sărăcia şi mizeria, căci se constată, tot statistic, că în comunităţile sărace şi mizere, ca bunăoară şatrele ţigăneşti sau ghetourile de tristă amintire, mortalitatea ridicată este de regulă compensată de o puială aproape iepurească); toţi cîţi s-au născut mai de soi în România (iar de la o vreme chiar şi soiurile mai proaste, dar cu ambiţie şi tupeu) au plecat, sînt pe picior de plecare ori visează să plece cîndva în Occident (sau măcar în periferii mai respirabile, ca Africa de Sud, Australia sau Argentina); în fine, de aproape două decenii România se dovedeşte o ţară neguvernată şi chiar neguvernabilă, indiferent de culoarea politică a aleşilor conjuncturali.
Argumentelor istorice şi statistice ale d-lui Djuvara li se aduc, îndeobşte, contra-argumente lirice şi caragialeşti, altoite, mai toate, pe ponciful naţional al celor “2000 de ani”: că ne-am născut creştini şi am avea un fel de trecere specială la bunul Dumnezeu (chiar dacă slugărim şi ne îndulcim tot mai abitir pe la curţile lui Mamona); că am îndurat noi multe şi uite că am trecut peste toate (chiar dacă n-am avut timp să durăm o civilizaţie mai acătării şi ni s-a dus cu-ncetişorul vestea că am fi bărbaţii hoţi şi femeile curve, iar laolaltă – o adunătură de “muieţi-s posmagii?”); că sîntem stirpe paşnică şi viguroasă şi, cînd n-am dat blînd de pămînt cu duşmanii, i-am fi asimilat de li s-ar fi pierdut urma (chiar dacă astăzi am ajuns să bîţîim majoritar în ritm de manele şi să lăsăm impresia că numele ţării s-ar trage mai degrabă de la rrom decît de la român)…
D-l Djuvara, adoptînd calea omului de ştiinţă, face inventarul documentat al cauzelor exterioare. Există însă cel puţin trei mari cauze interioare, care ţin de istovirea şi pervertirea sufletului românesc, mai ales în ultima jumătate de veac: disperarea de sine (sîntem, orice am face, mici, marginali şi persecutaţi de istorie), neputinţa sau refuzul conştientizării responsabile a turpitudinii în care am ajuns (şi care ne face nu doar codaşii Europei contemporane, dar şi ruşinea crepusculară a propriei noastre istorii) şi aproape totala lipsă de moralitate şi onoare (la capătul unui lung proces de prostituare oportunistă, de la vlădică pînă la opincă, nemaicontînd, pînă la urmă, în care dos ne mlădiem limba)[1].
Cînd un neam ajunge, prin nevrednicia cîtorva generaţii, într-o asemenea fundătură a devenirii lui istorice, cînd se transformă într-un popor ce-şi spurcă deopotrivă trecutul şi viitorul în cloaca puturoasă a unui prezent larvar, mai merită el să facă umbră pămîntului? Noi nu numai că riscăm să dispărem din istorie, dar tindem să o merităm cu prisosinţă. Cuprinşi de un fel de frenezie sinucigaşă, ne-am învechit în păcat ca Lazăr în mormînt şi răspîndim duhoare de hoit în toate cele patru vînturi, ajungînd să mutăm din loc nu doar nasul fin al “domnişorilor mulţumiţi” din Occident, dar chiar şi nările grădinăreşti ale megieşilor bulgari. Ca şi pe Lazăr cel mort de patru zile, pare că numai o minune dumnezeiască ne-ar mai putea învia – ba încă una săvîrşită cu ochi înlăcrimaţi...

Cineva m-a întrebat ofuscat, deunăzi, de ce nu mă iau de mînă cu “de-alde Patapievici”, de ce nu-i cer tovărăşeşte iertare că i-am amendat cîndva ireverenţiozităţile antiromâneşti, de ce mai exalt virtuţile dreptei naţionale şi creştine, de ce mai scriu şi mai tulbur apele?
Mai întîi trebuie spus că pe d-l Horia-Roman Patapievici eu l-am respectat şi continui să-l respect, ca pe un intelectual autentic şi ca pe o mare conştiinţă tragică, chiar dacă mi s-a întîmplat să mă delimitez, în mai multe rînduri, de anumite idei sau excese de limbaj ale domniei-sale. N-am mai nimic să-i imput d-lui Patapievici în ce priveşte critica lumii româneşti contemporane, sau a tradiţio-nalismului prost, nici în ce priveşte deschiderea principială spre Europa şi spre bunătatea pierdută a modernităţii[2], chiar dacă ne pot despărţi detaliile. Mă separ de domnia-sa atunci cînd, disperat de nevrednicia prezentului, înţelege să o extindă forţat asupra întregului trecut românesc, mergînd pînă la contestarea temeiurilor identitare. Altfel spus, atunci cînd, scîrbit de abjecţia din jur şi voind să-i scuipe pe cei vii, îi nimereşte pe cei morţi şi nu se înfioară.
Spre deosebire de d-l Patapievici, eu cred că, dincolo de imanenţa poporului, există o transcendenţă a neamului, conexată la Dumnezeu. Cînd spun “popor”, înţeleg o ipostază actualizată a neamului, uneori fastă, alteori nefastă, în funcţie de virtuţile sau păcatele liber exercitate de fiecare trăitor curent. Iar cînd spun “neam”, înţeleg comunitatea, deopotrivă istorică şi transistorică, a tuturor genera-ţiilor trecute, prezente şi viitoare subsumate ontologic aceluiaşi “model” identitar de origine divină, avînd o dinamică structurală complexă, a cărei evaluare definitivă este legată de misterul eschatologic, în raport tainic cu fiecare destin personal. Chiar în stare degenerată, “chipul” neamului continuă să subziste în fiecare dintre noi, aşa cum, creştineşte vorbind, la nivelul ontologic al condiţiei panumane, păcatul n-a desfiinţat în noi “chipul” lui Dumnezeu, ci numai l-a stricat sau l-a obscurizat. Omul şi-a “ieşit” din fire, pe toate registrele existenţei lui, dar Dumnezeu îi lasă posibilitatea şi-i adresează chemarea de a-şi “veni” la loc în firea sa, mîntuirea reprezentînd o provocare complexă, deopotrivă particulară şi generală, personală şi comunitară, istorică şi transistorică. Inşi şi neamuri (realităţi ontologic solidare) se pot pierde sau se pot cîştiga, căzînd toate sub “judecată”: nu atît sub judecata omenească a istoriei (care este parţială şi poate fi nedreaptă), ci sub Marea Judecată a lui Dumnezeu, cea de la “plinirea vremii” (kairós).
Eu unul mă ostenesc şi scriu, pe măsura modestă a puterilor mele, mai ales din sentimentul unei îndatoriri mistice şi morale faţă de Dumnezeu şi de morţii mei. Şi poate – dacă nevrednicia poporului român de azi nu va curma traseul istoric al neamului românesc – pentru urmaşii noştri, care vor fi îndreptăţiţi să ne judece, aşa cum şi noi ne judecăm astăzi antecesorii, cu admiraţie sau cu obidă. Dacă n-aş avea credinţa că Dumnezeu există, că morţii mei sînt vii întru El, că fiecare – mai devreme sau mai tîrziu – “ne vom adăuga la neamul nostru” şi că Hristos “ne va judeca pe fiecare în rîndul cetei sale”, atunci aş dispera, ca d-l Patapievici, de fraţii mei cei vii, dar, spre deosebire de domnia-sa, aş înceta “să mai tulbur apele” acestui fund de lume şi m-aş duce în Occident, să spăl blidele Martei şi picioarele lui Iuda, fără nici o ispită de-a mai privi înapoi.
Aşa, însă, rămîn şi mă rog, cu rugăciunea tatălui îndurerat: “Cred, Doamne; ajută necredinţei mele!” (Marcu 9, 24). Şi nu strigătul în pustie mă sperie, ci o posibilă pustie fără de strigăt...

Răzvan CODRESCU

[1] În aceste condiţii, „de la Nistru pîn’ la Tisa”, comunismul se reface din bucăţi, ca balaurul din poveste. Făt-Frumoşii „tranziţiei” şi „integrării” noastre, cam toţi din os de Împărat Roşu, fie îmbătrîniţi pe lîngă spînii Răsăritului, fie vrăjiţi de zînele Apusului, au lovit o dată cu năduf, pentru ca apoi, ani îndelungaţi, să tot dea cu săbiile-n bălţi. Am făcut ce-am făcut şi am reuşit să călcăm cu stîngul în mileniul trei: neocomunismul trăieşte un apogeu nesperat, dezastrul şi mizeria au ajuns la metastază, iar pe acest fond de disoluţie galopantă, de la stînga stîngii la dreapta stîngii, marea obsesie a clasei noastre politice, dar şi mai abitir a celei intelectuale, e să nu cumva să renască... legionarismul! Daltonismul politic românesc continuă să confunde înverşunat roşul cu verdele şi verdele cu roşul, chiar dacă situaţia a devenit demult... albastră.
[2] Regretatul Constantin Noica – „legionarul”, „protocronistul”! – putuse vorbi cu temei, acum vreun sfert de secol, despre „bunătatea timpului nostru”, dar „omul recent”, radiografiat necomplezent de d-l Patapievici, a reuşit între timp să pună – democraticeşte – lumea pe butuci.

(Fotografiile sînt preluate de pe internet, în scopuri cît se poate de necomerciale...)