SENSUL TOLERANŢEI

I

E încă proaspătă amintirea faptului că, mai ales la iniţiativa lesne de înţeles a cercurilor evreieşti interna­ţionale, anul 1995, marcînd o jumătate de veac de la sfîrşitul celui de-al doilea război mondial, fusese decretat “An al Toleranţei”[1]. Co­me­morarea Holocaustului – Shoah-ului – le-a oferit greu în­cer­­caţilor evrei un nou prilej de a-şi absolutiza suferin­ţele istorice şi de a culpabiliza retroactiv popoare întregi[2].
Desigur, barba­riile istoriei, atîtea cîte au fost, nu trebuie uitate, pentru a fi împiedicată, pe cît posibil, repetarea lor. “Mă­surile” ar trebui să fie însă aceleaşi pentru toţi. Realitatea este că în acest secol au existat destule popoare cel puţin la fel de greu încercate ca şi evreii, dar de al căror capital de suferinţă lumea nu prea pare a se mai sinchisi. E de ajuns să fie aduse în discuţie popoarele expuse lungului “experi­ment” comunist. Dacă demenţa antievreiască a nazismului a făcut, conform afirmaţiilor curente, pînă la şase milioane de victime, demenţa anticreştină a comunismului a făcut, după statistici încă provizorii, în jur de o sută de milioane de victime, în condiţii adesea la fel de monstruoase. De ce s-ar cuveni mediatizată astăzi, atît de sistematic şi de pregnant, doar suferinţa unora, iar nu şi a celorlalţi? De ce s-ar cuveni diabolizate doar exce­sele hitlerismului “ari­an” (şi ale extremei drepte în gene­ral), iar nu şi cele ale marxismului “iudaic” (şi ale extre­mei stîngi în an­samblul ei)? De ce s-ar cuveni să se simtă vinovaţi numai neevreii faţă de evrei, în vreme ce evreii (dintre care s-au desprins mai pretutindeni principalii “artizani” ai revoluţiilor marxiste) nu sînt dispuşi să-şi recunoască nici măcar o minimă responsabilitate? Dacă a existat o reci­pro­­citate a răului, şi dacă ea poate fi imputată retroactiv, ar fi firesc să existe şi o reciprocitate a răspunderii şi a căinţei. (Ce frumoasă ar fi o lume a “cuminecării” întru iertare!) Iar dacă există o necesitate a toleranţei, ea se cade să fie una pentru toţi, căci altminteri devine un sim­plu artificiu demagogic, din care unii lasă impresia că profită pe spinarea celorlalţi.
Tocmai de aceea, înainte de a subscrie la impe­ra­tivul dezirabil al toleranţei, ar fi de folos să medităm puţin asupra ei, spre a-i stabili în mod just – dincolo de problema particulară de la care am pornit – limitele şi conţinutul. Căci de inflaţia vorbelor goale sîntem, desigur, cu toţii sătui.

II

Ideea de toleranţă este o obsesie a lumii moderne; ea a fost supralicitată mai ales de ideologia “iluministă” a secolului al XVIII-lea (încheiat în baia de sînge a Revo­luţiei franceze!) şi se află în strînsă legătură cu alte idei-lozincă (în numele cărora s-au comis cele mai cumplite orori “revoluţionare” de peste două secole încoace!): “liber­tate”, “egalitate”, “fraternitate”, “progres”, “drepturile omu­­lui” şi altele asemenea. Cel mai mult s-a făcut abuz de acest cuvînt în secolul XX, care a fost, cu toate acestea, poate cel mai intolerant din istorie (secolul războaielor mon­diale, al totalitarismelor „de dreapta” sau “de stînga” şi al tuturor iconoclasmelor ima­ginabile).
Nu încape discuţie că toleranţa este un lucru bun, în princi­piu. Noi, ca popor ortodox şi istoriceşte neagresiv, o ştim poate mai bine decît alţii, pentru că am practicat-o curent, cu foarte rare excepţii. Ajunge să amintim că Ortodoxia n-a cunoscut intoleranţele inchizitoriale ale Apusului, sau că în România soarta minorităţilor etnice şi religioase, dincolo de unele tensiuni conjuncturale, a fost de-a lungul istoriei mai blîndă decît oriunde, poate mult mai blîndă uneori decît ar fi cerut-o “interesele naţionale”...
De fapt, creştinismul ortodox este, în esenţa lui, o religie a toleranţei, iar Iisus Hristos rămîne, chiar şi în ochii ad­ver­sarilor Săi, cel mai tolerant personaj din istorie.
Problema care se pune este alta: ce înţelegem mai exact prin “toleranţă” şi cam pînă unde se poate întinde aceasta? Căci toleranţa în general este o noţiune mult prea vagă, irelevantă aproape, de vreme ce se poate aplica deo­potrivă bunătăţii divine ca şi... “caselor de toleranţă”!
Tolerant este Dumnezeu, şi totuşi a distrus Sodo­ma şi Gomora. Tolerant este Hristos, şi totuşi i-a alungat cu biciul pe zarafii din Templu. Toleranţi sînt marii înduhovniciţi, şi totuşi Sfîntul Nicolae l-a pălmuit pe ereticul Arie în plin sinod ecumenic. Cîntărită mai atent şi mai îndeaproape, toleranţa absolută, reclama­tă zgomotos de mentalitatea laică modernă, nu este decît o idee abstractă, “bună” mai cu seamă pentru uzul demagogic şi populist al discursului politic sau mediatic.

III

Toleranţa evanghelică este rodul iubirii creştine. Ea poate fi întinsă pînă la iubirea de vrăjmaşi, pînă la întoarcerea obrazului, pînă la rugăciunea pentru cei ce te răstignesc. Este o virtute şi o datorie individuală a fiecărui creştin, în împrejurări care privesc strict propria lui persoană. În astfel de cazuri, toleranţa nu este un semn de slăbiciune, cum li se va părea unora, ci unul de răb­dătoare şi jertfelnică iubire – “dezbrăcarea de sine”, pen­tru Dumnezeu şi pentru semeni. Cînd însă nu mai sînt în joc interese sau valori strict individuale, ci interese sau valori comunitare, lucrurile se judecă altfel. Aşa se înţelege ges­tul lui Hristos (Care apără cu biciul Templul comunităţii) sau gestul Sfîntului Nicolae (care apără chiar şi cu palma integritatea şi puritatea comunităţii mistice a Bisericii). Aşa se înţelege şi războiul de apărare, naţionalismul de­fen­siv (formă firească de autoconservare comunitară), ca şi co­recţia legală în cadrul corpului social (mergînd, în cazuri extreme, chiar pînă la aplicarea pedepsei cu moar­tea[3]). Intoleranţa, cînd este expresie a unei nece­sităţi trans-individuale, nu se opune iubirii. Cînd un părinte îşi pedepseşte copilul neascultător, el nu o face din ură, ci toc­mai din iubire. Cînd Dumnezeu Însuşi ne pedepseşte “pedagogic” pentru păcatele noastre, El o face tocmai din iubire. Cînd cineva îşi apără familia, neamul sau credinţa, fie şi cu arma în mînă, o face tocmai din iubire şi respon­sabilitate trans-individuală. Numai cine nu iubeşte nimic pe lume, în afara propriei persoane, este indiferent la toate şi, din comoditate, “tolerant”. O astfel de toleranţă, generică şi convenţională, este mai degrabă o dezertare şi un principiu dizolvant. Din nefericire, tocmai o astfel de formă absurdă de “toleranţă” intră în vederile lumii “eman­cipate” de azi: fiecare să aibă dreptul de a-şi face de cap, sfidînd rînduielile firii sau ale tradiţiei, în numele unei libertăţi vecine cu anarhia!
O atare toleranţă, ce se vrea inclusiv fundamentată juridic şi garantată constituţional, poate fi şi semnul unei lumi care “nu mai are nimic sfînt” în afară de capriciul individual sau de reflexul lui simpatetic: interesul “minoritar”; o lume a viciului legalizat, în care orice abe­raţie îşi poate cerşi dreptul la “normalitate” (vezi, de pildă, discuţiile recente în jurul homosexualităţii, de la dezincriminarea de jure şi pînă la “dreptul” homosexualilor de a se căsători între ei şi de a adopta copii). O tole­ranţă care tinde să distrugă familia, morala socială, naţio­nalitatea sau Biserica – iată ceva ce nu poate fi nobil şi sănătos, nici în principiu şi nici în fapt! Toleranţa, în înţelesul viciat în care este reclamată şi exaltată astăzi, paralizează reacţia sănătoasă de conservare a oricăror valori constituite şi expune indivizii şi naţiunile unei galopante disoluţii perverse (biologice, morale şi spirituale), ame­nin­ţînd să prefacă omenirea “globalizată” într-o acefală “turmă” de manevră, la discreţia “ingineriilor” socio-politico-economice ale unui establishment mai mult sau mai puţin transparent.
Ar trebui să ne gîndim mai serios că toleranţa, în înţeles necreştin şi adeseori mistificator, poate fi chiar mai păgubitoare omenirii decît intoleranţa însăşi...
Prin urmare, să ne rugăm ca Dumnezeu să ne păzească atît de nebunia intoleranţei oarbe, cît şi de prostia toleranţei necondiţionate!

Răzvan CODRESCU

[1] Cine s-ar fi gîndit că acesta avea să se încheie, din nefericire, tocmai cu asasinarea premierului israelian Yitzahak Rabin, “artizanul păcii”, de către studentul sionist Yigal Amir (descendent dintr-o veche familie de rabini, ca şi victima însăşi), nu fără “girul” anumitor medii rabinice ultraortodoxe (aceleaşi, poate, care aveau să iniţieze la New York, imediat după săvîrşirea faptei, o campanie de sprijinire a făptaşului în procesul care a urmat)? Mai mult chiar, la o zi de la înmormîntarea victimei, s-au operat arestări de tineri evrei “fundamentalişti” ce-şi manifestau pe străzile Tel-Aviv-ului, în maniera celor islamici, satisfacţia faţă de lichidarea premierului “trădător”, iar la puţin timp de la încheierea săptămînii de doliu, ţinute oficial în statul Israel, mormîntul a fost profanat cu ostentaţie de alţi doi studenţi talmudişti. Vorba ministrului nostru de Externe din acea vreme (Teodor Meleşcanu): “Nimeni nu-i imun la extremism...”
[2] Holocaustul rămîne o mare tragedie a istoriei contemporane, fără să fi fost nevoie, cum s-a spus, de proporţiile exagerate ce i-au fost conferite ulterior – cf., de pildă, Norman G. Finkelstein, The Industry of Holocaust, Ver­­­so, London-New York, 2000 (tr. rom.: Industria Holocaustului. Re­­flecţii asupra exploatării suferinţei evreieşti, Ed. AntetXXPress, f. l., f. a. [2001]), unde autorul (evreu american şi cadru universitar) face distincţie netă între holocaustul cu h (realitate istorică tragică şi incontestabilă) şi Holocaustul cu H (mit ideologic şi propagandistic, “menit să delegi­timeze orice critică adusă evreilor…”).
 [3] Pedeapsa capitală, abolită în România la scurtă vreme după execu­tarea sumară a soţilor Ceauşescu, a suscitat numeroase discuţii în pre­sa noastră post-decembristă. Nu este locul aici să dezvoltăm proble­ma, dar trebuie semnalată o curiozitate: creştinismul, în numele căruia cei mai mulţi s-au declarat potrivnici pedepsei cu moartea, a cunoscut-o şi a îngăduit-o de-a lungul întregii lui istorii, nu doar în forma extremă a Inchiziţiei apusene, dezavuată de Ortodoxie, dar chiar în legislaţia curentă a tuturor imperiilor şi statelor creştine, începînd cu Bizanţul ortodox (model necontestat de jurisdicţie şi statalitate “de drept divin”)! Se iscă între­barea: e mai creştină lumea de azi decît lumea medievală? Nu cumva avem de-a face cu o confuzie (mai mult sau mai puţin intenţionată) între rigorile creştinismului (de care ne-am îndepărtat) şi preceptele ideologice sau sentimentale ale umanitarismului laic (de care sîntem saturaţi)? Ar trebui ca teologii să ne spună – înainte de opiniile lor personale, de oameni cumsecade – dacă tradiţia patristică se pronunţă punctual şi limpede în acest sens. Simpla invocare universală a preceptului evanghelic că “Dumnezeu nu vrea moartea păcătosului, ci îndreptarea lui” nu acoperă complexitatea problemei, căci Dumnezeu – din raţiuni uneori evidente, iar alteori ascunse – pe multe nu le vrea, dar totuşi le îngăduie în intervalul imperfect al istoriei.