Pagini

luni, septembrie 01, 2008

SENSUL TOLERANŢEI



I

E încă proaspătă amintirea faptului că, mai ales la iniţiativa lesne de înţeles a cercurilor evreieşti interna­ţionale, anul 1995, marcînd o jumătate de veac de la sfîrşitul celui de-al doilea război mondial, fusese decretat “An al Toleranţei”[1]. Co­me­morarea Holocaustului – Shoah-ului – le-a oferit greu în­cer­­caţilor evrei un nou prilej de a-şi absolutiza suferin­ţele istorice şi de a culpabiliza retroactiv popoare întregi[2].
Desigur, barba­riile istoriei, atîtea cîte au fost, nu trebuie uitate, pentru a fi împiedicată, pe cît posibil, repetarea lor. “Mă­surile” ar trebui să fie însă aceleaşi pentru toţi. Realitatea este că în acest secol au existat destule popoare cel puţin la fel de greu încercate ca şi evreii, dar de al căror capital de suferinţă lumea nu prea pare a se mai sinchisi. E de ajuns să fie aduse în discuţie popoarele expuse lungului “experi­ment” comunist. Dacă demenţa antievreiască a nazismului a făcut, conform afirmaţiilor curente, pînă la şase milioane de victime, demenţa anticreştină a comunismului a făcut, după statistici încă provizorii, în jur de o sută de milioane de victime, în condiţii adesea la fel de monstruoase. De ce s-ar cuveni mediatizată astăzi, atît de sistematic şi de pregnant, doar suferinţa unora, iar nu şi a celorlalţi? De ce s-ar cuveni diabolizate doar exce­sele hitlerismului “ari­an” (şi ale extremei drepte în gene­ral), iar nu şi cele ale marxismului “iudaic” (şi ale extre­mei stîngi în an­samblul ei)? De ce s-ar cuveni să se simtă vinovaţi numai neevreii faţă de evrei, în vreme ce evreii (dintre care s-au desprins mai pretutindeni principalii “artizani” ai revoluţiilor marxiste) nu sînt dispuşi să-şi recunoască nici măcar o minimă responsabilitate? Dacă a existat o reci­pro­­citate a răului, şi dacă ea poate fi imputată retroactiv, ar fi firesc să existe şi o reciprocitate a răspunderii şi a căinţei. (Ce frumoasă ar fi o lume a “cuminecării” întru iertare!) Iar dacă există o necesitate a toleranţei, ea se cade să fie una pentru toţi, căci altminteri devine un sim­plu artificiu demagogic, din care unii lasă impresia că profită pe spinarea celorlalţi.
Tocmai de aceea, înainte de a subscrie la impe­ra­tivul dezirabil al toleranţei, ar fi de folos să medităm puţin asupra ei, spre a-i stabili în mod just – dincolo de problema particulară de la care am pornit – limitele şi conţinutul. Căci de inflaţia vorbelor goale sîntem, desigur, cu toţii sătui.

II

Ideea de toleranţă este o obsesie a lumii moderne; ea a fost supralicitată mai ales de ideologia “iluministă” a secolului al XVIII-lea (încheiat în baia de sînge a Revo­luţiei franceze!) şi se află în strînsă legătură cu alte idei-lozincă (în numele cărora s-au comis cele mai cumplite orori “revoluţionare” de peste două secole încoace!): “liber­tate”, “egalitate”, “fraternitate”, “progres”, “drepturile omu­­lui” şi altele asemenea. Cel mai mult s-a făcut abuz de acest cuvînt în secolul XX, care a fost, cu toate acestea, poate cel mai intolerant din istorie (secolul războaielor mon­diale, al totalitarismelor „de dreapta” sau “de stînga” şi al tuturor iconoclasmelor ima­ginabile).
Nu încape discuţie că toleranţa este un lucru bun, în princi­piu. Noi, ca popor ortodox şi istoriceşte neagresiv, o ştim poate mai bine decît alţii, pentru că am practicat-o curent, cu foarte rare excepţii. Ajunge să amintim că Ortodoxia n-a cunoscut intoleranţele inchizitoriale ale Apusului, sau că în România soarta minorităţilor etnice şi religioase, dincolo de unele tensiuni conjuncturale, a fost de-a lungul istoriei mai blîndă decît oriunde, poate mult mai blîndă uneori decît ar fi cerut-o “interesele naţionale”...
De fapt, creştinismul ortodox este, în esenţa lui, o religie a toleranţei, iar Iisus Hristos rămîne, chiar şi în ochii ad­ver­sarilor Săi, cel mai tolerant personaj din istorie.
Problema care se pune este alta: ce înţelegem mai exact prin “toleranţă” şi cam pînă unde se poate întinde aceasta? Căci toleranţa în general este o noţiune mult prea vagă, irelevantă aproape, de vreme ce se poate aplica deo­potrivă bunătăţii divine ca şi... “caselor de toleranţă”!
Tolerant este Dumnezeu, şi totuşi a distrus Sodo­ma şi Gomora. Tolerant este Hristos, şi totuşi i-a alungat cu biciul pe zarafii din Templu. Toleranţi sînt marii înduhovniciţi, şi totuşi Sfîntul Nicolae l-a pălmuit pe ereticul Arie în plin sinod ecumenic. Cîntărită mai atent şi mai îndeaproape, toleranţa absolută, reclama­tă zgomotos de mentalitatea laică modernă, nu este decît o idee abstractă, “bună” mai cu seamă pentru uzul demagogic şi populist al discursului politic sau mediatic.

III

Toleranţa evanghelică este rodul iubirii creştine. Ea poate fi întinsă pînă la iubirea de vrăjmaşi, pînă la întoarcerea obrazului, pînă la rugăciunea pentru cei ce te răstignesc. Este o virtute şi o datorie individuală a fiecărui creştin, în împrejurări care privesc strict propria lui persoană. În astfel de cazuri, toleranţa nu este un semn de slăbiciune, cum li se va părea unora, ci unul de răb­dătoare şi jertfelnică iubire – “dezbrăcarea de sine”, pen­tru Dumnezeu şi pentru semeni. Cînd însă nu mai sînt în joc interese sau valori strict individuale, ci interese sau valori comunitare, lucrurile se judecă altfel. Aşa se înţelege ges­tul lui Hristos (Care apără cu biciul Templul comunităţii) sau gestul Sfîntului Nicolae (care apără chiar şi cu palma integritatea şi puritatea comunităţii mistice a Bisericii). Aşa se înţelege şi războiul de apărare, naţionalismul de­fen­siv (formă firească de autoconservare comunitară), ca şi co­recţia legală în cadrul corpului social (mergînd, în cazuri extreme, chiar pînă la aplicarea pedepsei cu moar­tea[3]). Intoleranţa, cînd este expresie a unei nece­sităţi trans-individuale, nu se opune iubirii. Cînd un părinte îşi pedepseşte copilul neascultător, el nu o face din ură, ci toc­mai din iubire. Cînd Dumnezeu Însuşi ne pedepseşte “pedagogic” pentru păcatele noastre, El o face tocmai din iubire. Cînd cineva îşi apără familia, neamul sau credinţa, fie şi cu arma în mînă, o face tocmai din iubire şi respon­sabilitate trans-individuală. Numai cine nu iubeşte nimic pe lume, în afara propriei persoane, este indiferent la toate şi, din comoditate, “tolerant”. O astfel de toleranţă, generică şi convenţională, este mai degrabă o dezertare şi un principiu dizolvant. Din nefericire, tocmai o astfel de formă absurdă de “toleranţă” intră în vederile lumii “eman­cipate” de azi: fiecare să aibă dreptul de a-şi face de cap, sfidînd rînduielile firii sau ale tradiţiei, în numele unei libertăţi vecine cu anarhia!
O atare toleranţă, ce se vrea inclusiv fundamentată juridic şi garantată constituţional, poate fi şi semnul unei lumi care “nu mai are nimic sfînt” în afară de capriciul individual sau de reflexul lui simpatetic: interesul “minoritar”; o lume a viciului legalizat, în care orice abe­raţie îşi poate cerşi dreptul la “normalitate” (vezi, de pildă, discuţiile recente în jurul homosexualităţii, de la dezincriminarea de jure şi pînă la “dreptul” homosexualilor de a se căsători între ei şi de a adopta copii). O tole­ranţă care tinde să distrugă familia, morala socială, naţio­nalitatea sau Biserica – iată ceva ce nu poate fi nobil şi sănătos, nici în principiu şi nici în fapt! Toleranţa, în înţelesul viciat în care este reclamată şi exaltată astăzi, paralizează reacţia sănătoasă de conservare a oricăror valori constituite şi expune indivizii şi naţiunile unei galopante disoluţii perverse (biologice, morale şi spirituale), ame­nin­ţînd să prefacă omenirea “globalizată” într-o acefală “turmă” de manevră, la discreţia “ingineriilor” socio-politico-economice ale unui establishment mai mult sau mai puţin transparent.
Ar trebui să ne gîndim mai serios că toleranţa, în înţeles necreştin şi adeseori mistificator, poate fi chiar mai păgubitoare omenirii decît intoleranţa însăşi...
Prin urmare, să ne rugăm ca Dumnezeu să ne păzească atît de nebunia intoleranţei oarbe, cît şi de prostia toleranţei necondiţionate!

Răzvan CODRESCU

[1] Cine s-ar fi gîndit că acesta avea să se încheie, din nefericire, tocmai cu asasinarea premierului israelian Yitzahak Rabin, “artizanul păcii”, de către studentul sionist Yigal Amir (descendent dintr-o veche familie de rabini, ca şi victima însăşi), nu fără “girul” anumitor medii rabinice ultraortodoxe (aceleaşi, poate, care aveau să iniţieze la New York, imediat după săvîrşirea faptei, o campanie de sprijinire a făptaşului în procesul care a urmat)? Mai mult chiar, la o zi de la înmormîntarea victimei, s-au operat arestări de tineri evrei “fundamentalişti” ce-şi manifestau pe străzile Tel-Aviv-ului, în maniera celor islamici, satisfacţia faţă de lichidarea premierului “trădător”, iar la puţin timp de la încheierea săptămînii de doliu, ţinute oficial în statul Israel, mormîntul a fost profanat cu ostentaţie de alţi doi studenţi talmudişti. Vorba ministrului nostru de Externe din acea vreme (Teodor Meleşcanu): “Nimeni nu-i imun la extremism...”
[2] Holocaustul rămîne o mare tragedie a istoriei contemporane, fără să fi fost nevoie, cum s-a spus, de proporţiile exagerate ce i-au fost conferite ulterior – cf., de pildă, Norman G. Finkelstein, The Industry of Holocaust, Ver­­­so, London-New York, 2000 (tr. rom.: Industria Holocaustului. Re­­flecţii asupra exploatării suferinţei evreieşti, Ed. AntetXXPress, f. l., f. a. [2001]), unde autorul (evreu american şi cadru universitar) face distincţie netă între holocaustul cu h (realitate istorică tragică şi incontestabilă) şi Holocaustul cu H (mit ideologic şi propagandistic, “menit să delegi­timeze orice critică adusă evreilor…”).
 [3] Pedeapsa capitală, abolită în România la scurtă vreme după execu­tarea sumară a soţilor Ceauşescu, a suscitat numeroase discuţii în pre­sa noastră post-decembristă. Nu este locul aici să dezvoltăm proble­ma, dar trebuie semnalată o curiozitate: creştinismul, în numele căruia cei mai mulţi s-au declarat potrivnici pedepsei cu moartea, a cunoscut-o şi a îngăduit-o de-a lungul întregii lui istorii, nu doar în forma extremă a Inchiziţiei apusene, dezavuată de Ortodoxie, dar chiar în legislaţia curentă a tuturor imperiilor şi statelor creştine, începînd cu Bizanţul ortodox (model necontestat de jurisdicţie şi statalitate “de drept divin”)! Se iscă între­barea: e mai creştină lumea de azi decît lumea medievală? Nu cumva avem de-a face cu o confuzie (mai mult sau mai puţin intenţionată) între rigorile creştinismului (de care ne-am îndepărtat) şi preceptele ideologice sau sentimentale ale umanitarismului laic (de care sîntem saturaţi)? Ar trebui ca teologii să ne spună – înainte de opiniile lor personale, de oameni cumsecade – dacă tradiţia patristică se pronunţă punctual şi limpede în acest sens. Simpla invocare universală a preceptului evanghelic că “Dumnezeu nu vrea moartea păcătosului, ci îndreptarea lui” nu acoperă complexitatea problemei, căci Dumnezeu – din raţiuni uneori evidente, iar alteori ascunse – pe multe nu le vrea, dar totuşi le îngăduie în intervalul imperfect al istoriei.

17 comentarii:

  1. Da, dar dl Baconsky continua in Dilema sa ne explice ca gresiti:
    “Nombrilismul confesional încurajează prostia conform căreia numai tu eşti abonat la mîntuire. Pari de acord cu principiul că „Duhul suflă unde voieşte“, însă eşti convins că Dumnezeu are o curioasă preferinţă statistică tocmai pentru Biserica unde ai avut meritul, norocul sau privilegiul de a te naşte. Cu o atare „logică“, aberaţia discursivă şi cea comportamentală sînt aproape garantate. Gîndirea de asemenea factură duce la halucinaţii colective, la forme de hipnoză entico-identitară, la deliruri de apartenenţă mesianică. Simpla ei premisă, absolutizată, generează mostruozităţi morale. Dar şi răstălmăciri teologice. Prima dintre ele ar fi postularea unui Demiurg rău. Idolatrizarea dreptei credinţe e mai mult decît obtuzitate spirituală: e dualism. Pentru că un Dumnezeu bun, atotputernic, mulţumit – conform Genezei – de propria făptură nu poate condamna 95% din omenirea „heterodoxă“ la pedeapsa de a nu cunoaşte decît umbra sau surogatul Adevărului rezervat în exclusivitate celor aleşi, printre care aprioric te numeri […].

    E absurd să vezi suferinţa săracilor din India, alinată graţie maicii Tereza de Calcutta, şi să-i condamni, după infernul terestru, la infernul veşnic, monopol al Ortodoxiei triumfătoare. E penibil să o respingi pe cealaltă Tereză, de Avilla, sub motivul că era catolică sau – şi mai „grav“ – evreică botezată. E jalnic să nu deschizi tratatele lui Augustin, Părintele Occidentului, doar pentru că nu a predicat la Cezareea Cappadociei... Iată prea puţin enumeratele motive care mă determină să ripostez – atît cît reuşeşte scrisul cuiva – atunci cînd constat că o nouă generaţie de intelectuali creştini (sau poate chiar de ierarhi) descifrează Ortodoxia „românească“ printr-o grilă provincială, sectar-autohtonistă. Nu cultiv deloc umanismul sentimental şi nici ecumenismul politizat. Caut doar să regăsesc izvoarele dreptei credinţe acolo unde curg: în misterul iubirii divine faţă de totalitatea Creaţiei.”

    RăspundețiȘtergere
  2. Se vede treaba ca nu se mai poate trai fara dl. Baconsky. Este el singurul care tine felinarul aprins in bezna noptii aratandu-ne calea de urmat? Ma tem ca nu. Prea putin ma intereseaza parerile domniei sale. Hai sa-i ascultam pe cei care chiar au de spus ceva in tara asta, nu doar ne servesc la nesfarsit cu dileme aberante. Aprioric ma numar printre cei care au urmarit traseul sinuos, cand spectaculos, cand banal, al domnului Baconsky. Dupa 18 ani pot sa spun ca inca nu m-am dumirit despre rostul sau in peisajul autohton pe care ni-l zugraveste in culori ori prea tari, ori spalacite.

    RăspundețiȘtergere
  3. Nu văd vreo legătură între ceea ce scrie d-l Baconsky în ultimul mumăr al "Dilemei" şi micul meu eseu despre sensul toleranţei, care nu-i o profesiune de credinţă confesională, ci se referă la o problematică atitudinală comună întregii lumi creştine şi întregii sensibilităţi tradiţionale.
    Personal, cred că d-l Baconsky, căruia nu i se poate contesta partea de dreptate, pune cam abrupt în cîrca Ortodoxiei păcatele unui anumit ortodoxism sau radicalism ortodox, omiţînd să facă distincţiile necesare.
    Poate că trebuie să reînvăţăm cu toţii să căutăm mai senini buna cale de mijloc şi dreapta cumpănire, nu ca să ne facem mai plăcuţi oamenilor, ci ca nu cumva să ne facem neplăcuţi lui Dumnezeu, a Cărui iubire şi milă este desigur mai încăpătoare şi mai complexă decît ne putem noi închipui. Disputele interconfesionale nu sînt invenţia oţioasă a vremii noastre, ci ele există de o mie şi mai bine de ani, dar sînt felurite moduri de a le purta, şi d-l Baconsky năzuieşte, cred, un ton mai "seniorial", care să lase loc şi valorificării a ceea ce avem în comun, nu doar evidenţierii a ceea ce - vrînd-nevrînd - ne desparte. Altminteri, nici d-l Baconsky, nici toată intelighenţia mai mult sau mai puţin "dilemistă", nici nimeni altcineva nu poate anula din mers - nici mistic, nici intelectual, nici diplomatic - o devenire istorică şi spirituală de o mie de ani. Realităţile divergente nu pot fi somate la o convergenţă artificială, dar pot fi abordate cu înţelepciune şi bunăvoinţă reciprocă, în numele lui Iisus Hristos, în Care credem şi pe Care-L mărturisim din moşi-strămoşi, şi răsăriteni, şi apuseni, ca Fiu al lui Dumnezeu şi Mîntuitor al lumii. Care lume, înainte de a fi a noastră sau a lor, este a Lui, din veci şi pînă în veacul vecilor.

    RăspundețiȘtergere
  4. Adica sa fim mai toleranti, daca nu cu ateii si cu paganii, macar cu cei ce cred in acelasi Dumnezeu si spera in aceiasi Inviere. Nu aceasta trebuie sa fie, domnule Codrescu, concluzia pe care n-ati mai formulat-o pana la capat? Dar nu cumva noi, tot certandu-ne intre noi, facem tocmai jocul si deliciul ateilor si paganilor, si ajungem mai placuti diavolului care dezbina decat lui Dumnezeu care uneste?! Cand se cearta domnul Teodor Baconsky cu domnul Mircea Platon, sa n-aiba - ce naiba! - orgasm domnul Gabriel Andreescu sau tovarasul Alexandru Mironov? Ca sa nu mai zic de lacheii lor gen Remus Cernea sau Emil Moise...
    Rad de noi Dracul si dracii, domnule Codrescu! Dumneavoastra, care ati scris si o carte despre toate draciile si indracirile astea, stiti bine ca asa e, dar parca v-ati codi s-o spuneti...
    Amica veritas sed magis amicus Plato?

    RăspundețiȘtergere
  5. Pr.Arsenie Papacioc spune ca limitele tolerantei este pana la pacat.Trebuie aparat adevarul cu orice chip.Cand este vorba de adevar o data taci, a doua oara taci, dar a treia oara te faci sabie.Da Dumnezeu iubeste toata creatia dar tot El ne mustra cand pacatuim,Sfintii au luat atitudine cand a fost vorba de caderi si erezii,nu au fost toleranti.Da in vremurile de acum se pune mare accent pe toleranta tocmai pentru a promova toate mizeriile,anormalitatile si desfraul la care se indreapta intreaga omenire.

    RăspundețiȘtergere
  6. Am spus cam acelaşi lucru, chiar dacă nu cu aceleaşi cuvinte. Poate că nu tocmai pe mine trebuia să mă trageţi nominal de urechi...
    Nu că m-aş pricepe la dracul mai mult decît alţii (vai de capul meu!), dar credeţi-mă că mi-s dragi şi adevărul, şi Plato... fără să le încurc măsurile.
    Cît despre toleranţă, iată o provocare punctuală pentru trecerea de la teorie la practică!

    RăspundețiȘtergere
  7. O precizare: răspunsul i-l dădusem primului "anonim", dar se potriveşte şi celui de al doilea...

    RăspundețiȘtergere
  8. Catre dl. Codrescu
    Nu, raspunsul dvs. nu mi se potriveste.

    RăspundețiȘtergere
  9. In analiza fenomenului papismului in Biserica se uita intotdeauna ca principala problema este cea eclesiologica, iar nu cea dogmatica.

    In Biserica apuseana au existat rataciri dogmatice cu duiumul inainte de schisma din 1054, insa ele nu au atins intensitatea celor Bizant. Aceasta a creat intre teologii apusului premisele pentru ratacirea din urma, care a venit prin cucerirea Romei de catre franci.
    Deci toate ratacirile dogmatice apusene, cele mai mici de dinainte si cele cu mult mai mari de dupa schisma, nu sunt adevaratul obstacol intre papism si Biserica. Papistii nu sunt eretici neaparat pentru dogmele pe care le-au inventat, cat din cauza faptului ca promoveaza o structura eclesiologica in care au alungat pe Hristos prin ideea de vicar si au alungat lucrarea Duhului Sfant prin negarea caracterului necreat al Energiilor divine. Iar ratacirile dogmatice sunt simple consecinte sau chiar strategii ale acestei eclesiologii criminale. Nu un Dumnezeu rau ii separa pe sarmanii rataciti din turma Sa, ci oaia ce rea, Bisisica cu ale sale trei coroane puse una peste alta...

    Aici e sofismul rationamentului promotorilor universalismului mantuirii ca si prezumtiva consecinta a Dragostei infinite a lui Dumnezeu.

    RăspundețiȘtergere
  10. E curios ca nimeni nu s-a legat inca de nota 3 si de problema pedepsei cu moartea. In evul mediu crestin nu numai ca pedeapsa cu moartea s-a aplicat tot timpul si pretutindeni, dar iata ca un Stefan cel Mare de exemplu, care facea abuz discretionar de ea ("degraba varsator de sange nevinovat"), este numarat astazi cu sfintii!

    RăspundețiȘtergere
  11. Nu este nimeni de vina (adica nu cine insinuati dvs. ca ar fi) ca macelarirea a o suta de milioane de oameni de catre regimurile comuniste din fostul lagar sovietic ramane un subiect marginal fata de tema holocaustului. Nimeni in afara de popoarele amnezice care au indurat bestialitatea acestei cumplite tiranii si carora li se pune, in consecinta, calusul a doua oara dupa prabusirea ei.Diferenta dintre poporul evreu si celelalte popoare consta in cultivarea memoriei. Unii isi aduc aminte cu precizie, altii uita cu seninatate. Pentru unii paradigma suferintei este inscrisa in codul social, pentru altii cazul Soljenitin ramane o curiozitate. In loc sa ii invinuim global pe cei dintai, ma gandesc ca ar trebui sa deschidem ochii in fata propriilor neajunsuri.

    In plus, formula 'marxismul 'iudaic' este cel putin nefericita: sa va aduc aminte cati evrei au infundat , alaturi de celelalte popoare cazute sub harapnicul sovietic, puscariile comuniste? Spre deosebire de nazism care avea obsesia exterminarii unei rase, comunismul a fost mult mai 'generos' in proiect si in fapta: exterminarea fara discriminare etnica.

    In plus, ceea ce lipseste popoarelor victimizate de comunism este rabdarea. In loc sa ne identificam cu sange rece macelarii si sa ii denuntam cel putin pe rand, noi preferam sa aruncam totul in carca unui fetis comod: 'evreii sunt de vina'. Cu o singura exceptie, lagarul comunist nu stie inca pe deplin ce a insemnat cu adevarat comunismul. Germania a avut taria sa priveasca adevarul in fata si sa faca, rabdator, necesara curatenie postcomunista. Ororile pe care le-a dezgropat legea Gauck in arhivele STASI nu se datoreaza, fapt documentat temeinic, in nici un caz 'evreilor', ci unei puzderii de jigodii marxist-leninist-staliniste pitite la toate nivelurile sistemului. Daca nu vrem sa pactizam cu discursul Islamului vindicativ (atentie, nu al Islamului in genere!),care e gata sa extermine fara examen critic tot ce ii sta inainte, ar trebui sa procedam cu minutie la dezvaluirea tuturor casapilor comunisti si sa restabilim cu acuitate responsabilitatile pe care fiecare le-au avut la 'bunul mers' al sistemului.

    Pentru informarea suplimentara poate ca merita amintit aici faptul ca la constituirea statului evreu unul dintre criteriile fundamentale a fost: 'structuri statale fara comunisti'.

    RăspundețiȘtergere
  12. Eu n-am spus că numai evreii au făcut comunismul, nici că
    "evreii sînt de vină" pentru că nevreii se dovedesc incapabili să-şi gestioneze cum se cuvine identitatea şi memoria. Sintagma marxism "iudaic", pusă în opoziţie cu cea de hitlerism "arian", persifla doar modul reducţionist sau simplificator în care au putut fi receptate (în epocă, dar şi mai tîrziu) nişte realităţi istorice mult mai complexe - tocmai de aceea am şi utilizat ghilimelele.
    Nu ignor că mulţi evrei (şi nu neapărat creştinaţi, ca N. Steinhardt) s-au opus comunismului şi chiar i-au îndurat represaliile, dar că alţii (şi nu puţini) l-au cultivat şi servit, acesta este un fapt, dincolo de orice posibilă interpretare (a mea sau a altcuiva).
    Altminteri, nu cred nicidecum că întregul popor evreu se cade să fie culpabilizat pentru extremismul unei părţi a lui, după cum nu cred că se cade să fie culpabilizat nici întregul popor german. Şi aceasta cu atît mai mult cu cît este vorba cu precădere de culpabilizări retroactive, fără nici o pertinenţă în raport cu generaţiile actuale.
    În fine, o realitate tristă (iar nu vreo teorie tendenţioasă) a feştelit, ca să zic aşa, frumoasa iniţiativă a decretării anului 1995ca "An al Toleranţei", ceea ce arată că avem cu toţii - evrei şi neevrei, creştini şi necreştini, orientali şi occidentali, europeni şi neeuropeni, tradiţionalişti sau modernişti etc. - încă multe de pus la punct, atît la nivel infracomunitar, cît şi intercomunitar, extremismul nefiind doar problema unora, nici toleranţa doar problema altora.
    Îndurăm, din mers, imperfecţiunile istoriei (care sînt imperfecţiunile umanului în starea lui căzută) şi nu vom ajunge nicăieri doar culpabilizîndu-ne şi suspectîndu-ne la nasfîrşit unii pe alţii, în vreme ce dreptatea şi toleranţa continuă să umble cu capul spart sau să fie prefăcute în simple (şi derutante) lozinci propagandistice.
    "Cuminecarea" întru căinţă şi iertare, despre care vorbeam, rămîne singurul deziderat care ar putea aduce pacea lumii şi care ar putea da măsura resurselor noastre de nobleţe, atîtea cîte ne-au mai rămas.
    Nu e o soluţie să ne minţim/amăgim, pe noi înşine sau unii pe alţii, pe limba ideologiilor curente, sau exacerbînd "idolii tribului", ci să ne străduim împreună, cu toată sinceritatea şi smerenia, să prefacem dezideratul generos în realitate vie, "întrupată" în comportamentul nostru cotidian.
    Pînă la urmă nu despre "toleranţă" sau "intoleranţă" este vorba, ci despre cinstea sufletească a fiecăruia. Căci dacă am fi cu adevărat iubitori şi cinstiţi în toate, dihotomia toleranţă-intoleranţă aproape că ar rămîne fără obiect. Şi în loc să tot privim înapoi, la rănile mai mult sau mai puţin vindecate ale istoriei, am putea privi încrezători înainte, spre lumina transfiguratoare a Ierusalimului ceresc.

    RăspundețiȘtergere
  13. Din cite am inteles, dl. Codrescu a amintit Holocaustul doar pentru a sublinia puternica ideologizare a virtutii tolerantei: este limpede ca o justificata intoleranta pentru crimele naziste este insotita de o nejustificata toleranta fata de crimele comunismului. Ideologia comunista continua sa faca victime si astazi, si cu toate acestea i se gasesc in permanenta justificari teoretice, in special in Vest.

    Nemtii au reusit sa se decomunifice mai lesne fiindca au avut in prealabil experienta denazificarii (si pe cea a degermanificarii, dar asta poate ca este o alta discutie). In plus, condamnarea Holocaustului nu a fost doar o proba morala, ci si un evident instrument politic: astfel, condamnarea nazismului presupunea totodata si un sprijin acordat fragilului stat Israel si, reciproc, nu puteai fi decit „nazist” in masura in care refuzai acest sprijin.

    Cit priveste toleranta in sine, Lowith ar fi spus ca ea nu este decit o secularizare a lui caritas, a virtutii supreme care nu cade niciodata, singura dinte cele trei virtuti teologale care trece in Imparatia lui Dumnezeu (1 Cor. 13, 8). Daca toleranta a ajuns valoarea suprema a lumii acesteia, este tocmai pentru ca lumea aceasta se simte implinita in aspiratiile ei, ca se considera o realizare a Imparatiei seculare. Misiunea crestinului, cel putin asa cum am inteles eu textul dlui Codrescu, nu este aceea de a respinge toleranta, ci de a-i gasi locul potrivit, si anume in sertarul virtutilor seculare. Doar in numele tolerantei vom putea cere dreptate pentru crestini acolo si atunci cind ei sint prigoniti (Edictul de toleranta din 313 a fost promulgat in definitiv de autoritatea pagina a imperiului), chiar daca noi va trebui sa raspundem intotdeauna in numele iubirii. Spre deosebire de natura rationala a conceptului de toleranta si de caracterul emotional al iubirii trupesti, iubirea crestina este paradoxala, de neinteles pentru lume. Ea nu poate fi cunoscuta si exersata decit, asa cum ne aminteste dl. Codrescu, in lumina Cetatii lui Dumnezeu. De aceea, iubirea crestina nu doar ca nu poate coincide cu virtutea seculara a tolerantei, dar ii poate fi chiar potrivnica. Tocmai acest conflict dintre virtutile crestine si cele seculare ii determina pe umanistii seculari (de felul dlui Patapievici) si pe crestinii liberali (de felul dlor Neamtu sau Bacosnky) fie sa le echivaleze, fie sa le izoleze pe cele crestine intr-un ungher privat al constiintei individuale. Asa ca cine a mentionat mai sus fragmentul dintr-un text al dlui Baconsky a inteles corect care este miza confruntarii dintre un Mircea Platon si intelighentia seculara. Cit despre corespondentul care crede ca este posibil compromisul de dragul concordiei universale, nu se poate spune decit fie ca este ipocrit, fie ca este pur si simplu prostit de discursul de tip Habermas practicat de ID si Dilema veche (vezi aplicarea lui "discourse principle" in eseul recent al dlui Patapievici, "Pledoarie pentru dreptul de a ofensa" din numarul pe septembrie al revistei Idei in dialog).
    Dl. Codrescu incearca sa pastreze lucrurile in rosturile lor. Faptul ca astfel de texte lamuritoare pot fi atit de rau intelese, ma face sa cred ca proiectul secularist a reusit.

    RăspundețiȘtergere
  14. Eu tot stau si ma mir cat de intoleranti sunt partizanii tolerantei!

    RăspundețiȘtergere
  15. Eu mă mir invers: cât de toleranţi sunt uneori intoleranţii!

    RăspundețiȘtergere
  16. Nu stiu daca numarul victimelor unui sistem poate da o masura. In definitiv Jack Spintecatorul a intrat in istorie cu mult mai putine victime. Cred ca pot intelege hitlerismul 'arian' - cum il numeste dl. Codrescu - dar imi este neclar comunismul... 'iudaic'. Din cate imi amintesc nazismul se bazeaza pe ura de rasa, in timp ce comunismul pe ura de clasa. Comunistii au fost atei, insemnand ca au respins orice tip de religie, fie ea crestina, mozaica sau musulmana. In plus nu vad ce putem intelege prin iudaism altceva decat o religie. Cand dl. Codrescu se refera la evrei ca artizani ai revolutiilor marxiste ii are in vedere pe practicantii religiei mozaice sau pe cei care apartin tipului rasial semit? Oare actrita americana Woopi Goldberg - o persoana de culoare - poate fi numarata in randurile evreilor, fiind practicanta a religiei mozaice?

    RăspundețiȘtergere
  17. Eu am pus faţă în faţă, exemplificativ, două tipuri de excese istorice. Altminteri nu ignor nici virtuţile poporului evreu, nici virtuţile poporului german. Iar Whoopi Goldberg n-are de-a face...

    RăspundețiȘtergere