"RĂZBOI" ŞI "PACE"

Sf. Arhanghel Mihail călăuzind în luptă oştirea creştină

(detaliu de frescă din naosul bisericii de la Pătrăuţi)

Dimensiunea războinică a istoriei, dintotdeauna şi de pretutindeni, provoacă o seamă de nedumeriri în con­ştiinţa creştină. Este oare “pacea” evanghelică, la care ne cheamă Hristos, opusul războiului ca înfruntare armată? Este com­patibil războiul cu spiritul creştin, în vreo mă­sură oarecare? Îi este îngăduit creştinului să ridice “sa­bia”, arma în general?
Întrebările acestea nu-s tocmai uşoare. Există, de­si­gur, soluţia răspunsurilor simpliste: acel “nu” categoric al anumitor grupări sectante (care refuză serviciul militar şi orice atingere a unei arme) sau retorica umanitaristă a “pacifismului” contemporan, ajuns la lozinca paradoxală a “lup­tei pentru pace”…
Sînt cîteva lucruri care ne avertizează asupra com­plexităţii problemei; nu-i vorba de a forţa aici nişte răs­pun­suri, ci doar de a atrage atenţia asupra acestei comple­xităţi (ce sfidează în multe privinţe abstracţiunea – oricât de bine intenţionată! – a lozincilor curente).
Mai întîi că “pacea” evanghelică (“Fericiţi făcă­torii de pace, căci aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema” – Matei 5, 9) ne apare mai degrabă, asemenea celorlalte “fericiri” ale Predicii de pe munte, ca o problemă de atitu­dine interioară şi personală; nu este pacea în sens poli­tic, ci în sens duhovnicesc. Dar chiar şi pe planul acesta lăuntric, ea nu exclude – ba chiar implică – “războiul ne­văzut”, lupta paulinică a omului duhovnicesc cu ispitirile de orice fel[1].
Vorbind în pilde, Iisus spune: “Întoarce sabia ta la locul ei, că toţi cei ce scot sabia de sabie vor pieri!” (Ma­tei 26, 52). Dar tot El: “Nu socotiţi că am venit să aduc pace pe pămînt; n-am venit să aduc pace, ci sabie” (Matei 10, 34). Şi, înaintea prinderii Sale, în noaptea Ghetsi­ma­nilor, îndeamnă: “Acum [...] cel ce nu are sabie să-şi vîn­dă haina şi să-şi cumpere” (Luca 22, 36). E limpede că acest joc al co­no­taţiilor nu poate fi redus nicidecum la denotaţia curentă a “sabiei” şi a “păcii”, dar lasă loc unui creştinism mai “bărbătesc”, ce pare să sperie mentalitatea de laşă înţelepciune a “capului plecat” pe care “sabia nu-l taie...”[2].

Iar blîndul Iisus, Cel ce se ruga pentru cei ce-L răs­tigneau (“Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac” – Luca 23, 34), ni se înfăţişează altădată în ipostaza biciuitorului: “Şi-a găsit şezînd în Templu pe cei ce vindeau boi şi oi şi porumbei, şi pe schimbătorii de bani. Şi făcîndu-şi un bici de ştreanguri, i-a scos pe toţi afară din Templu, şi oile şi boii, şi schimbătorilor le-a vărsat banii şi le-a răs­turnat me­­sele. Şi celor ce vindeau porumbei le-a zis: Luaţi aces­tea de aici! Nu faceţi din casa Tatălui Meu casă de negustorie! Şi şi-au adus aminte ucenicii Lui că este scris: «Rîvna casei Tale mă mistuie»” (Ioan 2, 14-17). Aşa se explică, poate, şi gestul Sfîntului Nicolae, cel ce l-a păl­mu­it pe ereticul Arie în plin sinod ecumenic, apărînd Bi­se­rica Legii Noi, precum Hristos apărase odinioară Templul Legii Vechi.
Printre alte nume ale lui Dumnezeu, Biblia ne-a familiarizat şi cu acela de “Domnul oştirilor”[3]; dacă Vechiul Testament este plin de relatările episoadelor războinice ale “poporului ales”, Noul Testament se în­che­ie cu viziunea tainică a Armaghedonului[4], a marii înfrun­tări de pe urmă între slujitorii lui Hristos şi slujitorii lui Antihrist, Ioan făcînd apel la terminologia clasică a răz­boiului. Cei “chemaţi şi aleşi şi credincioşi” (17, 14) nu-şi înclină capul, nici nu întorc obrazul, ci se angajează în luptă.
Tradiţia creştină este plină de sfinţi-militari (în frunte cu Sfîntul Mare Mucenic Gheorghe, Purtătorul de biruinţă, cinstit la noi şi în alte părţi ca patron al oştirii, uneori împreună şi cu Sfîntul Mare Mucenic Dimitrie, Izvorîtorul de mir). Marelui Constantin nu i se porunceşte: “Nu te lupta!”, ci “Luptă-te în numele crucii şi vei învinge!” (In hoc signo vinces). “Războiul sfînt” împotriva necredincioşilor a constituit, de-a lungul Evului Mediu creştin, o constantă, din Bizanţ şi până în Penin­sula Iberică. Cavalerul creştin – mai tîrziu Cruciatul – a căpătat, mai ales în Apus, proporţii mitice, exemplare. La noi, un Ştefan cel Mare, “atletul lui Christos”[5], apărător cu arma în mînă al “por­ţilor creştinătăţii” (dar, mărturiseşte cronicarul, şi “de­gra­bă vărsătoriu de sînge nevinovat”!), stă astăzi, glorios, în ceata sfinţilor…

Sf. Mare Mucenic Gheorghe

(pe steagul de luptă al lui Ştefan cel Mare şi Sfînt)

Mihail, Arhistrategul oştirilor cereşti, ne arată din icoane spada lui de foc. Există numeroase legende creş­tine conform cărora armatele dreptcredincioşilor erau în­so­ţite în războaie de cîte un înger al Domnului, dacă nu chiar de însuşi Arhanghelul Mihail (a se vedea, mai sus, fresca din naosul de la Pătrăuţi).

Nici unul dintre Sfinţii Părinţi n-a considerat pă­că­tos pe oşteanul ce luptă în războaie. Nici n-a recoman­dat neamurilor să se lase prădate şi nimicite. Împăraţi, generali, armate întregi au pornit la bătălie, sute şi sute de ani, cu binecuvîntarea ierarhilor bisericeşti. În sînul arma­telor creştine au existat întotdeauna preoţi şi duhov­nici, rînduiţi de Biserica însăşi. Uneori au pus chiar ei mîna pe arme, în ceasurile de cumpănă, însufleţind oşti­rile de cre­dincioşi. În orice caz, la capătul a două mii de ani de creş­tinism, cu greu poate fi contrazisă aserţiunea că “pa­cea nu-i decît răgazul dintre două războaie”...
Să fim noi “mai creştini” decît cei vechi? Cine s-ar încumeta să o afirme?! Gîndindu-ne la toate acestea, e poate mai înţelept să căutăm răspunsuri nuanţate la întrebările pe care le-am formulat la început. Se pare că, mă­car în anumite condiţii, războaie, armate şi arme îşi au rostul lor în istorie (care nu e domeniu al perfecţiunii); că uneori Dumnezeu ne cere alte măsuri comportamentale, atunci cînd nu mai este în joc simpla noastră indivi­dua­litate, ci comunităţile mistice sau istorice din care facem parte (aspect la care m-am referit ceva mai pe larg în articolul postat anterior); că, în fine, există o demagogie a păcii, aşa cum există şi una a războiului.
În orice caz, să nu confundăm adevărurile com­plexe ale creştinis­mului cu sloganurile ideologice moderne ale “pa­ci­fismului” şi/sau “umani-tarismului” laic (împinse pînă la insidiosul Make love not war). Sigur că pacea este prefe­ra­bilă răz­bo­iului, dar nu întotdeauna şi nu cu orice preţ. Iar Pacea adevărată – atîta cîtă este cu putinţă “aici” şi “acum” – nu-şi are temeiurile în afara, ci înlăuntrul nos­tru. Pacea (împăcarea) creştină nu ţine de civilitate, ci de sfinţenie. Ea nu este scop în sine, ci mijloc al mîntuirii. Nu al vreunei “mîntuiri” istorice (după care tînjeşte con­junctural umanitatea dezdumnezeită)[6], ci al Mîntuirii în eter­nitate, din perspectiva căreia şi “războiul”, şi “pacea”, în accepţiunea lor curentă, nu sînt, pînă la urmă, decît două feţe alter­native ale deşertăciunii.

Răzvan CODRESCU

Sf. Mare Mucenic Dimitrie

(veche icoană sîrbească)

[1] Ceea ce Apostolul numeşte “lupta cea bună a credinţei” (I Timotei 6, 12; cf. şi II Timotei 4, 7).
[2] Nota bene: „dar nici soarele nu-l vede” – conchide proverbul din bătrîni.
[3] Ebr. Yahvé Sabaot. Deşi iniţial era vorba de „oştirile cereşti”, cu timpul s-a ajuns ca „Dumnezeul oştirilor” să fie înţeles, într-un sens mai concret, drept cel ce-i susţine în luptă pe războinicii lui Israel (cf. şi André-Marie Gerard, Dic-tionnaire de la Bible, R. Laffont, Paris, 1989, p. 1212), ca în Ieşirea 7, 4, sau I Regi 17, 45.
[4] “... războiul zilei celei mari a lui Dumnezeu, Atotţiitorul” (Apoc­a­lipsa 16, 14).
[5] Athleta Christi, cum l-a numit Papa Pius al II-lea încă de la 1463.
[6] De unde nostalgia ideologizată a acelei discutabile pax romana, pe care s-ar părea că încearcă s-o maimuţărească astăzi nu mai puţin discutabila pax americana…