TRADIŢII ŞI "APUCĂTURI"

Tradiţie şi tradiţionalism

Tradiţia (sau Predania, cu un arhaism care redă per­fect înţelesul etimologic al cuvîntului) înseamnă trans­miterea de la o generaţie la alta a unei valori deschise, înzestrate pe de o parte cu capacitatea unei permanente actualizări interne, iar pe de altă parte cu aceea de a genera noi valori complementare. Tradiţia e o realitate întotdeauna vie, di­na­mică şi organică; dacă un dat tradiţional îşi pierde aceste atribute, atunci nu mai avem de-a face cu o tradiţie propriu-zisă, ci doar cu o simplă relicvă a trecutului (survivance du passé, în sensul “arheologic” al folcloristicii romantice). Aceasta este şi diferenţa fundamentală dintre Tradiţie şi tradiţionalism: prima este memorie creatoare, al doilea este memorie osificată. Orice tradiţionalism riscă, în ulti­mă instanţă, să se constituie într-un cimitir al Tradiţiei, într-un formalism rigid şi steril, precum cel al fariseilor din vremea lui Iisus[1].
O formă curentă a tradiţionalismului prost este apucătura (expresia, în română, a lui “aşa am apucat” – motivaţie comodă a “încre-menirii” existenţiale). Apucă­tura reprezintă o pseudo-tradiţie, un fel de inerţie pri­mi­tivă de ordin mental sau comportamental, o “formă” care îşi ignoră “fondul”[2]. Tradiţia este creatoare, apucătura es­­te repetitivă (în termeni blagieni: tradiţia este “catali­zatoare”, apu-cătura este “imitativă”). Altfel spus, tradiţia pro-pune o continuitate calitativă şi organică, pornind de la o esenţă modelatoare, în vreme ce apucătura caută a im-pune un soi de continuitate cantitativă şi mecanică, por­­nind de la un mimetism exterior.
A distinge între tradiţii şi apucături ţine, pînă la ur­­mă, de “deo-sebirea duhurilor”. Adeseori, apucătura tin­de să treacă drept tradiţie, aşa cum, după vorba paulinică, Satana se îmbracă în înger al luminii. Lumea românească de azi trăieşte din plin tensiunea dintre tradiţii şi apu­cături. Diavolul românesc se “împieliţează” adesea în pro­­priile noastre inerţii (care nu se regăsesc doar într-un anume primitivism existenţial, ci şi într-un anume con­venţionalism propagandistic). Înstrăinaţi de duhul Tradi­ţiei autentice, dar resimţind obscur nevoia unor repere, ne lăsăm purtaţi de ispitele unui conservatorism sterp şi decerebrat (atunci cînd nu adoptăm, dimpotrivă, fronda dizolvantă a modernităţii, filosofia “dracului cu cărţi”, care este un alt mod al diavolului de a lucra în actua­litate). Aşa cum slăbirea adevăratei credinţe predispune la superstiţia ieftină (sînt oameni care consideră religia o superstiţie, dar sînt convinşi că, dacă o pisică neagră le taie calea, “o să le meargă rău”!), tot aşa eclipsa adevă­ratei tradiţii predispune la un conservatorism superficial şi stagnant (faţa repro-babilă a “mioritismului” nostru[3]), care dacă nu duce de-a dreptul la faliment, rămîne, în orice caz, o modalitate fals principială de “a bate pasul pe loc”.
Căderea Tradiţiei în apucături este semnul morţii sufleteşti a unui neam – o formă de scleroză comunitară. Ea poate fi la fel de primejdioasă unui destin naţional ca şi pierderea identităţii. Or, noi ne mişcăm astăzi, mai mult decît oricînd, între monstruozitatea uitării de sine (reto­rica “neantului valah”) şi caricatura unei memorii vici­oase (lumea lui “aşa am apucat”)!
Urgenţa acestei vremi ar fi să ne (re)descoperim tra­­diţiile şi să ne cenzurăm apucăturile. Să ne asumăm trecutul/memoria în spirit, nu în literă. Să facem saltul esenţial (şi exorcizator) de la suficienţa gregară la respon­sabilitatea cuminecătoare. Să părăsim idolii tribului pen­tru Dumnezeul Cel Viu, Care este Alfa oricărei tradiţii şi Omega oricărei apucături.

Ortodoxie şi ortodoxism

Pe fondul raportului mai general dintre Tradiţie şi tradiţionalism se luminează şi raportul particular dintre Ortodoxie şi ortodoxism. Aidoma Tradiţiei în genere, Orto­doxia este o realitate vie şi ne-istovită, purtînd pecetea inconfundabilă a Duhului. Ortodoxismul se arată a fi, în schimb, un soi de convenţionalism mimetic, o reducţie ideologică a Tradiţiei creştine răsăritene, un abuz de Ortodoxie. Poziţia ortodoxă este realistă, organică, deschisă, orien­tată spre eschaton. Poziţia ortodoxistă este, dimpotrivă, idealistă, artificială, închisă în propria-i suficienţă, înfeu­dată unui trecut nedigerat. Ortodoxul autentic este “bo­ier” în sens steinhardtian; ortodoxistul este cel mai adesea “mitocan”, în sens mai degrabă caragialesc...
Din păcate, Ortodoxia şi ortodoxismul sînt con­fun­date adesea (fie din superficialitate, fie din tenden­ţi­o­zitate); atunci cînd confuzia nu este deliberată, se simte îndărătul ei o altă confuzie curentă: cea dintre religie şi cultură (pe care am amendat-o în altă parte). Căci orto-doxismul (identificabil adeseori cu “ateismul ortodox” deconspirat fără cruţare de un Sorin Du­­mi­trescu în vremurile lui bune[4]) nu ţine atît de viaţa bisericească sau de dis­cursul strict teologic, cît de o anume publicistică ideo­logizantă, revendicată de obicei, fără su-ficiente temeiuri interne, de la strălucita eseistică a perioadei interbelice[5]. Criza Ortodoxiei, în măsura în care se poate vorbi despre ea, ţine de ordinea religioasă, pe cînd excesele ortodo­xiste ţin cu precădere de ordinea culturală (şi uneori, în subsidiar, de cea politică). Problematica Ortodoxiei trans­cende istoria; problematica ortodoxismului se înfundă în istorie.
Dacă ne pretindem a fi oneşti şi responsabili, n-avem dreptul să confundăm criza Ortodoxiei cu excesele orto­doxismului, aşa cum nu vom confunda Tradiţia vie (care poate avea şi ea eclipsele ei) cu tradiţionalismul osificat (care este vicios în chiar esenţa lui). Nu putem pune în cîrca Ortodoxiei păcatele curente şi venale ale ortodoxis­mului, chiar dacă cele două poziţii se intersectează acci­dental.
Desigur, criza istorică a Ortodoxiei se cade să ne preocupe mult mai mult decît perpetuarea totuşi margi­nală a ortodoxismului. Aici trebuie să ne transpunem însă în ordinea pur religioasă şi să înţelegem limpede un lucru fundamental: spre deosebire de ortodoxism, Orto-doxia are o sorginte dumnezeiască; slăbiciunile cu care se con­fruntă nu ţin de esenţa ei spirituală, ci de nevrednicia conjuncturală a celor care o slujesc. Ortodoxismul poate pieri pe limba lui; Ortodoxia, fiind de la Dumnezeu, nu poate să piară.
Primejdia care ne paşte este alta: aceea de a ză­dărnici circum-stanţial, prin nevrednicia noastră belicoasă, lucra­rea firească a Bisericii în veac. Sîntem astfel responsabili, în faţa lui Dumnezeu, nu doar de noi înşine, dar şi de fiecare suflet de frate rătăcit (“Iar cine va sminti pe unul dintr-aceştia mici care cred în Mine, mai bine i-ar fi lui să i se atîrne de gît o piatră de moară şi să fie afundat în adîncul mării” – Matei 18, 6).
Biserica Ortodoxă trebuie să se ferească şi să se delimiteze ferm de ortodoxism, chiar dacă acesta se străduieşte s-o linguşească; pentru Biserică, ortodoxismul nu poate fi, pe termen lung, decît un “tovarăş de drum” păgubos şi compromiţător[6], dînd apă la moara adver-sarilor generici ai Tradiţiei şi asemănîndu-se cîinilor intraţi în ieslea vite­lor, care nici nu mănîncă, nici nu lasă vitele să mănînce.
Pe de altă parte, însă, simpla delimitare de orto­doxism nu rezolvă impasul generic cu care se confruntă astăzi Biserica Ortodoxă[7]. Dar aceasta este, deja, o altă discuţie...
În orice caz, o grijă de căpătîi a celui care se identifică astăzi prin Tradiţie şi Ortodoxie se cade a fi aceea de a nu se lăsa să alunece, în iureşul ispitirilor curente, pe panta noroioasă a tradiţionalismului sau ortodoxismului, care dacă nu duce cu tot dinadinsul în iad, nici de rai n-are cum să apropie. Cu tradiţionalismul şi ortodoxismul nu putem să ne mişcăm decît în cercul vicios al acestei lumi; cu Tradiţia şi Orto-doxia înaintăm în bătaia de lumină a celei ce va să fie[8].

Răzvan CODRESCU

[1] “Tradiţia […] nu acceptă asimilarea cu tradiţionalismul: conser­va­torism sterp şi repetitiv, inevitabil blocat într-o formă temporală sub­alternă (ideologică, religioasă, politică), sil­­nic prezentată ca supremă, imperisabilă şi chiar […] «sa­cră». Nu aşa vom fi în stare să pre­­sim­ţim adevărul tradiţiei autentice, căreia i se adaugă, spontan, calificati­vul de ea însăşi impus: vie. Tra­di­­ţia veritabilă dăinuieşte într-o regiu­ne a fiinţei ce înso­ţeşte, de la ori­­­­­gini, formele şi epocile temporale, o re­­gi­une în care se manifestă sensul actual şi ultim a tot de advine. A­cest sens trans­cen­dent, mai cu­­­rînd decît aparenţele – adesea venera­bile – care îl propun şi ascund totodată, acest sens se cere – şi e dat – Tradiţiei să-l recu­noască. Ve­ghea ei aţinteşte orizontul Spiritului liber («acolo unde e Duhul e libertatea»). Sensibilitatea ei – căci se poate vorbi despre o «sensibilitate» faţă de Tradiţie – este inclusivă, nu exclu­sivă” (André Scrima, Timpul Rugului Aprins. Maestrul spiritual în tradiţia răsăriteană, Editura Humanitas, Bucureşti, 1996, p. 135).
[2] În ordinea “culturală”, apucătura cea mai penibilă este festivismul folclorizant (utilizat şi politic, ca formă de populism patriotard).
[3] Din atare perspectivă (iar nu în tendinţa sa generalizatoare), d-l H.-R. Patapievici are perfectă dreptate cînd scrie (surprinzînd latura “pa­triotică” a tradiţionalismului gregar): “La noi patriotismul este în special retrospectiv (în loc să fie prospectiv şi politic). Din acest mo­tiv şi este atît de uşor să fii patriot printre români: nu trebuie să în­frunţi nimic, e suficient să te instalezi comod în opereta istoriei naţio­nale şi să perorezi. În loc să lucrezi cu tine însuţi, să faci ca timpul să-ţi fie favorabil, patriotismul românesc lucrează cu ideale, cu ex­pre­­sii definitive ale trecutului, cu discursuri solemne, cu ade­renţa la vulgata bunului român...” (Politice, Editura Humanitas, Bucureşti, 1996, p. 75).
[4] A se vedea volumul Rock & popi. Carte de veghe creştină, Editura Anastasia, Bucureşti, 1998, pp. 131-132: “... riscul credinciosului ortodox – scrie autorul, pe urmele lui Merejkovski – este să fie atît de hipnotizat de Ortodoxie încît să ajungă s-o iubească mai mult chiar decît pe Hristos!”. Şi mai departe: “Ateul ortodox exaltă fără rezerve valoarea muzeală a Ortodoxiei. Pe aceasta o aclamă zgo-motos, sărind ca ars [...] atunci cînd careva îndrăzneşte să se atingă fie şi de cel mai neînsemnat fir de păr din creştetul ortodoxioarei lui”.
[5] Epoca interbelică românească s-a caracterizat, în plan spiritual, prin fericita întîlnire dintre cultură şi creştinism. “Explozia” cultu­rală fără precedent s-a săvîrşit pe fondul unei renaşteri a spiritului ortodox, dovedind că presupusa incompatibilitate între valorile cre­din­ţei şi valorile creaţiei este o simplă prejudecată a modernis­mului iconoclast. “Redescoperirea” Ortodoxiei (marcată, în plan teo­logic, mai ales de operele lui Nichifor Crainic şi Dumitru Stăniloae) a atras după sine o rodnică adîncire a tradiţiei naţionale (la tendinţele catolicismului către un universalism abstract, Ortodoxia a căutat să răspundă printr-un universalism concretizat în forme naţionale, cu un simţ acut al firescului şi al organicului). Semnificativă rămîne trece­rea de la tradiţionalismul “chtonian” al sămănătorismului la spiritua­lis­mul “uranian” al gândirismului: “Sămănătorul a avut viziunea magnifică a pămîntului românesc, dar n-a văzut cerul spiritualităţii sale [...] Peste pămîntul pe care din Sămănătorul am învăţat să-l iubim, noi vedem arcuindu-se coviltirul de azur al Bisericii Orto­doxe” (Nichifor Crainic, “Sensul tradiţiei” ). Creştinismul ortodox – afirmă acelaşi autor – “e tradiţia eternă a Spiritului care, în ordinea ome­nească, se suprapune tradiţiei autohtone” (art. cit.). Această între­pătrundere între factorul etnic şi factorul creştin – sinteză de “sînge” şi “spirit”, expresie particulară a armoniei “teandrice” – a fost teme­iul complexei mişcări gândiriste, formă îndrăzneaţă de neobizanti­nism românesc, replică naţională şi ortodoxă la diferitele “spiritua­lisme” occidentale ale vremii (neotomismul, guénonismul, “existen­ţia­lismul creştin” şi o anumită latură a expresionismului). Pentru a denumi această mişcare cultural-religioasă (ce numai tangenţial a avut şi un caracter politic “de dreapta”), s-a încetăţenit mai ales termenul de “ortodoxism” (eticheta sub care G. Călinescu a tratat-o, cu destulă neînţelegere, în Istoria... lui). Termenul, chiar fără sensul peiorativ pe care l-a căpătat cu timpul, este prea larg şi se potriveşte mai degrabă ansamblului manifestărilor naţional-creştine ale epocii, care nu s-au redus la “gândirismul” propriu-zis. Sub eticheta călinesciană mai încap cel puţin încă două “curente” de epocă: şcoala lui Nae Ionescu (persiflată de Şerban Cioculescu cu denumirea de “trăirism”, pe care “năiştii” de astăzi tind să o ia de bună!) şi legiona­rismul (în ipostaza năzuită de întemeietorul lui, Corneliu Codreanu: aceea de “şcoală spirituală” altoită pe tradiţia ascetică şi eroică a creş­­­ti­nis­mului). Toate acestea sînt manifestări spirituale sau politice incontestabil înrudite, întretăindu-se adesea, dar care nu trebuie con­fun­date, nici judecate prin analogie cu orto-doxismul epigonic actual.
[6] Ortodoxismul actual, lipsit de orice forţă creatoare, emană mai ales dinspre tabăra naţional-comunismului (mai mult sau mai puţin “cos­me­tizat”), fiind una dintre feţele propagandei protocroniste (de la un Dan Zamfirescu la un Artur Silvestri, dar cu triste reflexe şi într-un anumit segment al lumii clericale).
[7] Acest impas are două aspecte majore: cel duhovnicesc şi cel insti­tu­ţional. Aceste două aspecte nu trebuie confundate, nici nu se află – la o privire sincronică – într-un raport strict de determinare reciprocă.
[8] În tradiţionalism/ortodoxism o sincronie epigonică se prevalează parazitar de o diacronie legitimantă. În Tradiţie/Ortodoxie sin-cronia şi dia-cronia sînt depă-şite în ceea ce am numit într-un alt context meta-cronia soteriologică.