SCHIŢĂ DE ANTROPOLOGIE CREŞTINĂ
Om fragmentat, sclavul fericit nu ştie încotro s-o apuce. Dorinţe, tentaţii, pasiuni, idei dintre cele mai felurite trag de el în toate direcţiile. Se aruncă în dreapta, se aruncă în stânga, începe un “proiect” doar să-l abandoneze pentru un altul. Inima îl sfătuieşte să urmeze o cale, mintea îl călăuzeşte în direcţia opusă. Se agită mereu, din vânzoleala lui nu se încheagă însă mare lucru. Îşi doreşte o slujbă, o casă, o maşină, o prietenă, nevastă, “ceva” sau “nu ştiu ce”. Alege mereu, dar nimic nu-l satisface. Trăieşte în incoerenţă.
Suverane, dorinţele sale se realizează în “ceva” care nu ţine cont nici de calităţile intrinseci ale obiectului dorit, nici de contextul existenţial al “eul”-ului. Un BMW nu ar avea ce căuta pe nişte drumuri desfundate. Nici nu-i menit să stea parcat pe trotuar în faţa unui bloc din Ferentari. Sclavul fericit îşi doreste BMW-ul, nu că Siegfried ar fi cea mai desăvârşită maşină, ci, pur şi simplu, din “aşa vreau eu!”. Jinduirile sclavilor fericiţi sunt decontextualizate, bazate pe porniri impulsive sau deliberări abstracte, care sfidează coerenţa situaţiei reale.
Pe plan intelectual, sclavii fericiţi se metamorfozează în robii gândirii dezîntrupate, incoerenţa din dorinţe contaminează ideile şi princi-piile. Malaxorul confuzionist amestecă reflexia cu reflexele pavlo-viene, cultura cu demagogia culturală, ierarhia valorilor cu promis-cuitatea relativismului, insignifiantul cu esenţa problemelor. Mixtura rezultată mânjeste orice discurs critic situat în afara mediocrităţii conexioniste.
Dorinţa de BMW material sau spiritual exprimă, de fapt, năzuinţa de a fi “cineva” prin “ceva”. “Cineva” eşti doar atunci când ai un centru de greutate în jurul căruia se echilibrează jinduirile şi convingerile tale. Centrul trebuie să fie precum o sferă de oţel înghiocată în catifea. Vigoare în foi de molcomire. Dacă eşti cu adevărat “cineva”, centrul tău îţi oferă un echilibru dinamic şi o zonă de amplitudine maximă. Dacă eşti “ceva”, n-ai nici un centru. Decontractat, reacţionezi cu indiferenţă şi dezinteres. Sau, dimpotrivă, umbli bezmetic prin insignifiant şi divergent. Când “ceva” îţi oferă totuşi un centru, de obicei e o masă informă ce acţionează ca un magnet imens, aspiră orice oscilaţie, vibraţie şi nuanţă, reduce totul la verticala rigidă a zidului.
“Cineva” se îndoieşte în fermitatea sa, ezită înainte de a da verdicte. Iubeşte nuanţa. ”Ceva”, ori n-are nici o părere, ori vorbeşte bălmăjit, ori scoate din mânecă răspunsuri prefabricate şi, prin simplificări instrumentale, reduce realitatea la câţiva parametri utilitari (“economia de piaţă”, “drepturile omului”, “toleranţă”, “contract social”). “Ceva” se situează în planul omogenităţii, “cineva” în cel al consecvenţei. “Ceva” distruge antinomiile, le transformă prin diverse “inginerii” în soluţii convergente. “Cineva” păstrează vie unitatea contrariilor (concordia discors). “Ceva” este norma impusă, “cineva” normalitatea trăită. “Ceva” se pliază după funcţii şi roluri, se ascunde în spatele unor măşti, “cineva” se depliază într-o persoană.
Suverane, dorinţele sale se realizează în “ceva” care nu ţine cont nici de calităţile intrinseci ale obiectului dorit, nici de contextul existenţial al “eul”-ului. Un BMW nu ar avea ce căuta pe nişte drumuri desfundate. Nici nu-i menit să stea parcat pe trotuar în faţa unui bloc din Ferentari. Sclavul fericit îşi doreste BMW-ul, nu că Siegfried ar fi cea mai desăvârşită maşină, ci, pur şi simplu, din “aşa vreau eu!”. Jinduirile sclavilor fericiţi sunt decontextualizate, bazate pe porniri impulsive sau deliberări abstracte, care sfidează coerenţa situaţiei reale.
Pe plan intelectual, sclavii fericiţi se metamorfozează în robii gândirii dezîntrupate, incoerenţa din dorinţe contaminează ideile şi princi-piile. Malaxorul confuzionist amestecă reflexia cu reflexele pavlo-viene, cultura cu demagogia culturală, ierarhia valorilor cu promis-cuitatea relativismului, insignifiantul cu esenţa problemelor. Mixtura rezultată mânjeste orice discurs critic situat în afara mediocrităţii conexioniste.
Dorinţa de BMW material sau spiritual exprimă, de fapt, năzuinţa de a fi “cineva” prin “ceva”. “Cineva” eşti doar atunci când ai un centru de greutate în jurul căruia se echilibrează jinduirile şi convingerile tale. Centrul trebuie să fie precum o sferă de oţel înghiocată în catifea. Vigoare în foi de molcomire. Dacă eşti cu adevărat “cineva”, centrul tău îţi oferă un echilibru dinamic şi o zonă de amplitudine maximă. Dacă eşti “ceva”, n-ai nici un centru. Decontractat, reacţionezi cu indiferenţă şi dezinteres. Sau, dimpotrivă, umbli bezmetic prin insignifiant şi divergent. Când “ceva” îţi oferă totuşi un centru, de obicei e o masă informă ce acţionează ca un magnet imens, aspiră orice oscilaţie, vibraţie şi nuanţă, reduce totul la verticala rigidă a zidului.
“Cineva” se îndoieşte în fermitatea sa, ezită înainte de a da verdicte. Iubeşte nuanţa. ”Ceva”, ori n-are nici o părere, ori vorbeşte bălmăjit, ori scoate din mânecă răspunsuri prefabricate şi, prin simplificări instrumentale, reduce realitatea la câţiva parametri utilitari (“economia de piaţă”, “drepturile omului”, “toleranţă”, “contract social”). “Ceva” se situează în planul omogenităţii, “cineva” în cel al consecvenţei. “Ceva” distruge antinomiile, le transformă prin diverse “inginerii” în soluţii convergente. “Cineva” păstrează vie unitatea contrariilor (concordia discors). “Ceva” este norma impusă, “cineva” normalitatea trăită. “Ceva” se pliază după funcţii şi roluri, se ascunde în spatele unor măşti, “cineva” se depliază într-o persoană.
Persoana, omul decis
Nu te naşti persoană. Devii persoană în momentul în care te-ai echilibrat în jurul centrului tău de gravitaţie. Spre deosebire de individ, persoana are câteva convingeri de oţel care-i oferă o imagine clară despre rostul ei şi al lumii. “Nu putem trăi omeneşte fără idei. De ele depinde ceea ce facem. A trăi nu-i nici mai mult, nici mai puţin decât să faci un lucru în loc de un altul”[1]. Persoana, omul decis. “A fi decis”, condiţie ontologică, stare de echilibru dinamic între “a decide ceva” şi a “acţiona”.
Viaţa, energiile tale vitale nu se mai scurg haotic sau canalizate de forţe şi norme exterioare. Mintea, inima şi coloana vertebrală lucrează împreună convingeri. Mintea le făureşte într-un glob incandescent, inima le îmbracă în velur, şira spinării transformă substanţa ideatică în energie spirituală, distribuind-o prin organele interne, ţesuturi, ligamente, oase şi muşchi. Dispar astfel abstracţiunile reducţioniste ale gândirii dezîntrupate: “trupul spiritual”, “corpul fenomenal”, “corpul fără organe”. Persoana nu înmagazinează convingerile în chip de pulbere explozivă sau exces de vitalitate. Nu le categoriseşte kantian, nici nu le poartă precum stoicii sau postmodernii[2] deasupra lucrurilor lumii în chip de “efecte incorporate”. Gândirea personalistă este încarnată, ideile ei sunt vii, substanţă şi energie tensionată.
Convingerile noastre fundamentale sunt de natură ontologică, trimit la rădăcina ultimă a lucrurilor. Ni se va explica savant că orice convingere de oţel nu poate fi decât “metafizică”, o ficţiune sau convenţie arbitrară, reală şi naturală fiind doar evidenţa empirică, manifestată astăzi prin utilitarismul “excesului de realitate”: hipercomplexitate, superabundenţă informaţională, carambolajul evenimentelor manipulate mediatic, relativism.
Sub semnul Satanei
Acuzele vin de la sclavul amăgit de Satana. Cea mai mare realizare a Necuratului a fost să se facă pierdut. Să amăgească pretinzând că, de fapt, el nu există. Oricine îi pomeneşte azi numele într-o discuţie intelectuală, chiar şi una teologică, riscă să stârnească hohote de râs.
Precum primii creştini şi Părinţii Bisericii, omul decis crede că “Satana nu este un simplu concept negativ, ci, dimpotrivă, o adevărată putere. Are liber arbitru, «planuri» şi «uneltiri», o forţă personală capabilă să perceapă, încă dinainte de Înviere, că Hristos este Fiul lui Dumnezeu. Stau sub comanda sa legiuni întregi de demoni şi puteri invizibile, şi unele dintre ele sunt mai rele decât celelalte. Diavolul şi armata lui de draci au aceleaşi învăţături. Astfel există o «înţelepciune drăcească», «înţelepciunea fruntaşilor veacului acestuia»”[3].
Diavolul s-a impus ca “stăpânitorul lumii acesteia”[4] întrucât este “cel ce are puterea morţii”. Moartea nu vine de la Dumnezeu, care a creat o lume “foarte bună”. Diavolul l-a împins pe om să greşească, iar prin păcat omul s-a separat de divinitate, ceea ce i-a adus în mod fatal moartea. “Dumnezeu este viaţa; pierderea vieţii este moarte. Astfel, Adam şi-a pregătit moartea prin separarea sa de Dumnezeu”, spune Sf. Irineu[5]. In mod indirect, prin păcat, Diavolul introduce în creaţie moartea, întrucât “plata păcatului este moartea”[6]. Energiile demonice acţionează ca o forţă parazitară, stricătoare ale rostului omului şi a firii, o agitaţie anormală prin care lucrurile sunt mişcate contra direcţiei lor naturale – prin “natural” înţelegându-se ceea ce există conform milei lui Dumnezeu[7]. Diavolul se dovedeşte astfel principala cauză a păcatului, iar omul atât victima, cât şi complicele său. Doar învierea morţilor şi schimbarea la faţă a întregii creaţii prin harul lui Dumnezeu vor avea darul să-l înfrângă pentru totdeauna pe “cel ce are puterea morţii” (doar vremelnic!).
Fiul lui Dumnezeu nu s-a întrupat să ne predice drepturile omului şi pacea universală, ci “s-a arătat să nimicească lucrările diavolului”[8]. Şi “să izbăvească pe toţi aceia care prin frica morţii erau supuşi robiei toată viaţa lor”[9]. “Între Dumnezeu şi Satana nu există compromis. Din contră, un mare război este în curs de desfăşurare”[10].
Războiul are loc în lume, nicidecum în afara ei[11], şi se va termina în veacul veacului, “vrăjmaşul cel din urmă care va fi nimicit va fi moartea”[12]. Pentru noi, creştinii, în această bătălie nu există cale de mijloc. Ori creştem şi devenim persoane, oameni decişi – latinescul decidere înseamnă “a separa, a tranşa” – luptând pentru viaţa întru Duhul Sfânt, ori rămânem sclavi fericiţi supuşi robiei. Nu putem să dezertăm platonic din lume şi materie. Trebuie să rămânem pe frontul real, acolo unde se dă bătălia adevărată împotriva Satanei (pe cei neîmbărbătaţi în duh, cel viclean îi amăgeşte cu iluzia luptei şi îi atrage în bătălii imaginare). Doar înfruntând rezistenţa Necuratului, ne reechilibrăm în Hristos. Doar lupta întru Adevăr este mântuirea noastră.
În Paradis, prin puterea Duhului Sfânt, omul se simţea întărit în nemurire. Un copil pe calea desăvârşirii întru Sfânta Treime, cum îl defineşte Sf. Irineu. (Creaţie a lui Dumnezeu, dar distinctă de El prin esenţă, omul este, prin fire, “foarte bun”, dar nu nemuritor şi “incoruptibil”). Nedesăvârşit, “necopt” încă la minte, cedează în faţa atacurilor diavoleşti şi astfel păcatul îl pătrunde ca o infecţie printr-o rană deschisă. De acum înainte viaţa sa va sta sub spectrul morţii, iar păcatul îi va fi legea supremă. Separat de lumina lui Dumnezeu, va orbecăi prin întunericul unei lumi ieşite din ţâţâni, roasă şi ea de păcat. Grija sa cea mare: să supravieţuiască în mediul vrăjmaş. Panica, spaima şi invidia îi vor ţine simţurile încordate. Va ucide pentru a nu fi ucis. Va minţi pentru a nu fi minţit. Va iubi doar pe cei care-l vor iubi. Urii îi va răspunde cu ură. Frica de moarte îl va face meschin şi hain, laş şi umil. Destinul său originar – de-a se dărui în deplină libertate lui Dumnezeu şi aproapelui său – va lua o direcţie contrară, dragostea jertfelnică preschimbând-o în iubire de sine. Să-şi învingă nesiguranţa şi dezechilibrul ontologic, va încerca să se reechilibreze în planul demonic al plăcerilor oferite de Putere şi spectacolul ei: bogăţie, glorie, desfrâu, violenţă. (Mai toţi “eroii civilizatori” din illo tempore sunt răzbunători, însetaţi de sânge, de orgii sexuale, se laudă cu leii căsăpiţi şi originea lor divină, simt o nevoie permanentă de a fi adulaţi.)
Posedat de moarte, omul căzut nu va reuşi să-şi găsească echilibrul pierdut. Va trăi într-o stare de permanentă confuzie, oscilând bezmetic între necrofobie şi necrofilie. Pe de-o parte, va depune eforturi disperate să nege realităţile inexorabile ale morţii. O va face apelând însă la uneltele ei letale: în loc s-o subjuge, moartea va fi cea care-l va purta în robie. Pe de altă parte, Necuratul îi va insufla o dragoste pătimaşă: omul căzut va iubi doar mortul ce-i poartă propiul său chip.
Grecul antic nu a celebrat viaţa în diversitatea formelor ei concrete. Hedonismul său intelectual, exprimat prin eudaemonia – împlinirea de sine prin contemplarea Unului împietrit în perfecţiunea sa – este necrofilică. Şi tot necrofilice par a fi concepţiile sale estetice. În cosmologiile presocraticilor, contemplarea frumuseţii, prezentă în nemişcarea arhetipurilor, este un mijloc de eliberare din închisoarea vieţii întrupate. La Platon frumuseţea este echivalentă cu simetria şi armoniile pitagoreene şi orice schimbare este o perturbare a ordinii eterne. (Doar în Phaedrus Platon se referă la dragoste ca legătură între fiinţe în carne şi oase din această viaţă[13].)
În civilizaţia tehnocratică a Imperiului roman, moartea şi violenţa erau o măsură a vieţii. Moartea ca spectacol o găsim omniprezentă în colosseum. Sacrificiul în război pentru binele “eternei” Rome servea drept ideologie oficială, iar sinuciderea era formă de protest împotriva corupţiei. La nivel “tehnic”, legiunile, sistemul juridic şi democraţia asigurau funcţionarea impecabilă a maşinăriei imperiale. Societatea romană nu avea însă un centru de gravitaţie, îi lipsea sfera de oţel a convingerilor fundamentale. O lume necrozantă, de idoli falşi, aparenţe, exces şi iraţionalitate se ascundea în spatele pragmatismului roman. Începând cu secolul I î. H., “bogaţii se scufundă într-o imoralitate totală, şi la fel clasele de jos prin intermediul sclavilor. Lamentările lui Cato şi judecăţile severe ale lui Plinus şi Tacitus nu vin de la nişte persoane dezamăgite, ci reflectă starea generală a moravurilor din acea vreme. Întâlnim cruzime faţă de sclavi, o risipă fabuloasă de bani şi bunuri, corupţie politică, escrocherii, poligamie, concubinaj cu sclavii, o creştere impresionantă a ratei divorţurilor prin consimţământ individual (femeile având dreptul să-şi repudieze soţii), prostituţie în masă, homosexualitate şi pederastie, care, potrivit lui Suetonius, sunt duse până la limite de nedescris. Şi lista poate continua; totul era permis în lumea romană”[14].
“Eul găurit”
Permis, fiindcă vechiul om era construit pe o lipsă, o “coloană absentă” precum acel je troué (“eu găurit”) al poetului Henri Michaux. Nu avea consistenţă proprie. Pentru a-şi acoperi deficienţa ontologică, se hrănea mereu cu altceva care-i oferea iluzia unui fundament al fiinţei sale. În lumea antică, determinările sau obiectivările, injectate pentru a umple golul, acţionau ca un ecran în spatele căruia prezent era doar neantul.
Într-o astfel de lume, totul este catatonic sau agitat de o energie entropică. Perfecţiunea (nemurirea) platonică implică ideea de închidere şi omogenitate (“Moartea singură este perfectă”, afirmă Cioran). Ideea de desăvârşire în sensul de libertate (Dumnezeul creştin este perfect întrucât îşi exercită suveranitatea în mod absolut) – nimic mai străin de mentalitatea antică. Mişcarea, frenetică uneori, se desfăşoară într-un plan omogen. (Doar tensiunea între planuri diferite creează diferenţa de potenţial prin care ţâşneşte evenimentul creator.) Călătoriile lui Ulise sunt pline de peripeţii şi metamorfoze, dar, în fond, totul nu-i decât un voiaj imobil printr-o lume supusă necesităţii. Ulise, eroul raţional, supravieţuieşte prin adaptare la circumstanţe.
Pentru antici, diversitatea realităţii concrete era o iluzie. “Realitate” însemna “obiectivare”, copie sau “exteriorizare” – “construcţie”, i-ar spune postmodernii – a unei abstracţiuni. Trebuie insistat, credem, pe ideea multiplicării aparenţelor cu statut de realitate în lumea antică. Imperiul roman a creat un gigantic mecanism de iluzionare pentru a transforma cuvintele şi imaginile în ficţiuni “substanţiale”. Atotprezent pe monezi şi efigii, clădiri şi altare, chipul Cezarului era un idol, o imagine goală cu pretenţia de a avea consistenţă ontologică. Cezarul mânuia aparenţele – era stăpân al semnificantului (imaginea, forma), un domeniu care-i aparţinea în exclusivitate. Multiplicate la infinit, imaginile sale se transformau în normă abstractă, repetiţie, permutare vastă de elemente echivalente.
Cum să demontezi giganticul mecanism de iluzionare al lumii căzute? Cum să-i distrugi forţa de seducţie, splendoarea ei supraumană? Cum să reciclezi în dragoste dezinteresată “principiul plăcerii”, să înfrânezi desfrânarea? Cum să calci moartea cu viaţa?
Nici o idee din lume n-ar fi putut reînnoi lumea.
Iisus este Adevărul, Evenimentul în persoană, Persoana-eveniment. Credem cuvântul lui Dumnezeu fiindcă avem încredere în Iisus, Cel ce l-a rostit. Fără persoana Lui, creştinismul este o colecţie de dogme moarte sau o simplă terapie sufletească. Prin persoana Lui, cuvântul e viu.
Energia evenimentului este dragostea care personalizează – reînnoieşte, diferenţiază şi unicizează o situaţie dată. Când iubesc un loc sau o fiinţă dragă se creează un eveniment, o zonă de coerenţă energetică între mine şi celălalt. Nu este o situaţie “anormală”, un exces, cum o vede Alain Badiou. Dimpotrivă. Evenimentul se naşte în urma unui act de asceză[15]. Tot ceea ce există în această zonă delimitată de energiile dragostei este restaurat în plinătatea sa originară şi refigurat pe un plan superior. Numesc acest plan “persoana-eveniment” sau “zona personalist-evenimenţială”.
Diavolul desfigurează (în greacă diabolos înseamnă “cel ce separă, dezbină”). Provoacă accidente şi haos. Sau configurează mecanic unităţi şi pseudoevenimente, aglomerând fragmente disparate pe baza unor principii abstracte. Atât accidentul, cât şi “perfecţiunea” împietrită sunt stări şi procese morbide care desfigurează omul, îi amputează plinătatea sa ontologică.
Diavolul este creator de “realitate prin aderare”[16]. O iluzie la care aderi se substituie realităţii concrete. Pentru sclavul fericit, real este doar ceea ce el percepe a fi în avantajul lui egoist, iar ireal, dragostea ascetică şi libertatea. În viaţa de zi cu zi nu aderi la realitate întrucât te loveşti de probleme divergente, păreri contradictorii, impresii fragmentare şi confuze. Divergenţa aspectelor, percepută ca un obstacol, nu-i plăcută, te oboseşte, cere eforturi permanente de reechilibrare. Eşti precum un căpitan la timonă ce trebuie să menţină vasul pe linia de plutire în timp de furtună. Dacă vasul nu are centrul de greutate bine echilibrat, iar echipajului îi lipseşte experienţa personală a navigaţiei pe furtună, vor sfârşi cu toţii pe fundul oceanului. Nu poţi înfrunta apele dezlănţuite cu ochii pe manualul de navigaţie. Un marinar experimentat ştie că soluţiile convergente din manual, generalizări pe baza unui proces de reducere abstractă, nu există în realitate. Există doar deciziile personale, capacitatea omului de a se aduna în jurul centrului său de greutate, care, la rândul lui, poate fi menţinut doar prin relaţia ascetică cu ceilalţi. Când uiţi de tine, de interesul tău înfeudat instinctului de supravieţuire, abia atunci te recalibrezi în cadrul echilibrului general. Concentrat pe propria persoană, tragi greu la cântar, eşti un balast. Dacă marinarii s-ar “fixa” în ei înşişi pe timp de vijelie, ar fi ca nişte bolovani mişcători prin cala vaporului. În loc să stea la cârmă, căpitanul ar trebui să aranjeze bolovanii în funcţie de greutatea fiecăruia, pentru a restabili echilibrul vasului. (Iată de ce democraţiile bazate pe self-interest şi nu pe o relaţie personală sunt greoaie, au nevoie să fie reechilibrate din afară pe baze juridice sau economice. De obicei, sfârşesc în totalitarism sau managerialism. Este un mit al democraţiei că bolovanii s-ar aranja “de la sine”.)
Cum Naiba ştie slăbiciunile omeneşti, realitatea complexă o înlocuieşte cu o inginerie drăcească, unde deodată totul “se potriveşte la fix,” se echilibrează confortabil, fără efort. Halucinaţia tehnoglobalistă s-a impus drept “realitatea mileniului” prin adecvarea ei la aspiraţiile, temerile şi imaginea de sine a sclavului fericit. (De aici religiile sale terapeutice, care-i satisfac dorinţa “de a fi în regulă cu sacrul”.) Visul este mai real decât realitatea întrucât aderi necondiţionat la imaginile sale convergente. În vis nu iei distanţă pentru a evalua ceea ce ţi se întâmplă. Aceeaşi constatare este valabilă pentru utopie. Nu-i opui rezistenţă atâta timp cât nu te desprinzi din imaginile sale. Dacă accepţi cu seninătate monstruosul şi absurdul, ba încă le găseşti “normale”, se datorează raţionalităţii incoerenţei[17] caracteristice stării demonice şi echivalenţelor ei în plan psihopatologic şi moral (alcoolism, drog, nebunie, desfrâu). Promiscuitatea conexionistă, totalitarismul orizontalei şi alte fenomene postmoderne par deja naturale întrucât te fascinează, îţi fixează privirile exclusiv asupra lor, aşa încât nu le mai pui sub semnul întrebării. Nu te întrebi, de pildă, cum s-a reuşit ca fragmentul să fie în acelaşi timp viziune de ansamblu, sinteza – deconstrucţie, stânga intelectuală să-i aduleze pe Heidegger şi Nietzsche, iar dreapta să promoveze conservatorismul prin globalizare şi “revoluţia permanentă” (vezi credo-ul neoconservatorilor). Nu te mai întrebi fiindcă stai strâns lipit de pseudopersoanele care administrează pseudorealitatea. Romanii le numeau larve, “cadavre astrale”. Fiind goale pe dinăuntru, le-au asemănat cu “măştile astrale”, vampiri impersonali care se fixează pe faţa celor vii, împrumutându-le chipul lor palid[18].
Larva şi persoana
În vechime larva ţi se aciuia în suflet. Te rodea pe dinăuntru, îţi distrugea identitatea prin substituţie. În locul tău, vorbea demonul din tine, chipul tău era înlocuit de mască, figura ta demonic desfigurată. Pseudopersoana, larva de astăzi, trăieşte alături de tine, într-o proximitate sufocantă, care nu-ţi mai permite să mai ai un acasă. Se aşază în fotoliul tău, îţi citeşte cărţile din bibliotecă, îţi culege trandafirii din curte, îţi bea paharul de lapte pe care ţi l-ai pregătit pentru seară. Nu-l zăreşti nicăieri, dar efectele trecerii sale le întâlneşti la tot pasul. (Când te uiţi în oglindă, parcă în spatele chipului tău s-ar afla totuşi o siluetă nedesluşită...) Îi simţi răsuflarea rece în ceafă. Adormi. Se apleacă asupra ta, cu gura lui glacială îţi atinge buzele şi începe să-ţi tragă afară viaţa, cum ai trage vinul dintr-un butoi. Deschizi ochii. În paharul de lapte gol, pe care l-a lăsat pe podea, auzi cum se preling ultimele picături din tine...
Bântuind prin apropriere, prin casa şi rostul tău, diavolul caută să-ţi distrugă reperele fundamentale. În limbaj postmodern, asta înseamnă abolirea principiului de identitate. Poţi să distrugi o biserică cu buldozerul, aşa cum au făcut comuniştii. Sau poţi s-o zdruncini din temelii, implantând la zece metri de ea un colos din sticlă şi beton. Te dezechilibrezi – altfel spus, îţi pierzi identitatea – nu numai prin distrugerea convingerilor de oţel, ci şi prin simpla lor zdruncinare. Nu-i nevoie de o lovitură în moalele capului. O piedică pusă dibaci are puterea să te arunce în prăpastie. Omul împleticit nu mai judecă la rece. Se prinde de orice punct care-i pare stabil.
Războiul dintre Dumnezeu şi Diavol, văzut şi nevăzut, s-a desfăşurat întotdeauna în şi prin istorie. A luat forme concrete. Azi Diavolul se zbate să acapereze proximitatea, zona personală şi potenţial evenimenţială a omului.
Dar ce este omul? Întrebarea “Ce este omul?” şi-o puneau grecii antici. Pentru ei omul este ceva, parte dintr-o substanţă eternă, imuabilă – la Platon, “omul ideal”, la Aristotel, “natura umană” (specia). “Ceva”-ul trimite la o Weltschauung substanţialistă sau idealistă, în care particularitatea este derivată dintr-o generalitate abstractă (idee, formă). Întreaga istorie a gândirii occidentale, de la scolastică la gândirea postmodernă, este roasă de erezia substanţialistă şi esenţialistă[19].
Din punct de vedere creştin, întrebarea “Ce este omul?” nu are sens. Lumea a fost creată din nimic prin voinţa lui Dumnezeu, un “Cineva” perfect autonom (“Eu sunt Cel ce sunt”[20]). Lumea nu este o “emanaţie”, copie sau prelungire a unui “ceva” considerat principiu etern, imuabil. Dându-i libertatea de a sta “pe propriile-i picioare”, Dumnezeu a vrut ca lumea să fie “foarte bună” – vie, concretă, de o infinită varietate. Lumea şi-ar fi pierdut atât concreteţea, cât şi varietatea – cele două fiind indisolubil legate – dacă Dumnezeu ar fi rupt creaţia din coasta sa sau ar fi sufocat-o cu dragostea. Este nevoie de un “spaţiu” între Dumnezeu şi creaţie pentru ca aceasta din urmă să rămână ea însăşi. Atotputernicul nu controlează panteist lumea, ci o susţine în existenţă prin energiile necreate care umplu “spaţiul” dintre om, semenii săi şi divinitate[21]. (Lipsa acestui “spaţiu” dă naştere la consecinţe catastrofale, nu numai în planul religiei, ci şi în plan social. Colectivismul şi individualismul ar fi unele dintre ele.)
A fi o persoană înseamnă să fi fost creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Imago Dei nu este un “ceva” divin, sălăşluitor în interioritatea noastră (raţiune, conştiinţă, suflet). Chipul lui Dumnezeu se manifestă în noi ca o comuniune personală: participarea noastră la viaţa întru Hristos prin puterea Duhului Sfânt. Altfel spus, suntem persoane întrucât ne aflăm într-o relaţie iubitoare cu Hristos şi semenii noştri.
Dacă ne plasăm în afara comuniunii personale, întruchipate de Biserica lui Hristos, chipul lui Dumnezeu se înceţoşează, iar energiile dătătoare de viaţă ale Duhului Sfânt nu mai acţionează asupra noastră. Depinde de calitatea relaţiei noastre cu Dumnezeu şi aproapele nostru dacă rămânem un trup necrozat şi dezechilibrat, răvăşit de păcat, sau ne desăvârşim întru Hristos, reechilibrându-ne în Biserică, în chip de trup personal, aşa încât, în final, să putem atinge stadiul trupului duhovnicesc transfigurat. Pe plan social, evoluţia ar fi de la sclavul fericit (pseudopersoana, fragmentul robit de “ceva”) la persoană (omul decis) şi, în cele din urmă, la persoana-eveniment (omul înnoit); de la anarho-tirania[22] de azi, devastată de corupţie şi/sau managerialism, la o ordine personalist-conservatoare stabilă, fondată pe respect faţă de unicitatea aproapelui şi a spaţiului său personal (proprietate, familie, tradiţie, neam). În final, scopul comun al unei societăţi personalist-conservatoare ar fi să încurajeze o existenţă evenimenţială unde, prin dragoste, fiecare persoană să devină un Eveniment, una pentru cealaltă, faţă către faţă. Nu facem nici un secret din faptul că persoana-eveniment, ca role model social, este radical diferită de individul monadic, omul de grup, expert-ul sau star-ul care promovează idealurile civilizaţiei conexioniste.
Gândirea analogică
Nu avem intenţia să transpunem în plan cultural sau social categoria teologică a persoanei. În mod sigur, triadologia patristică greacă a secolului IV-lea, pe baza căreia Yannaras şi Zizioulas au ridicat fundamentele personalismului ortodox contemporan, nu avea în vedere politici identitare sau justificarea unor practici ecumeniste. Pe Părinţii greci nu îi interesa să construiască un model personalist de identitate umană pe tipar trinitar. Doreau doar să argumenteze cu tărie afirmarea în Dumnezeu a unităţii şi trinităţii în faţa renaşterii politeismului elenic, reprezentat de arianism, şi a monoteismului iudaic îngust, reprezentat de sabelianism[23]. Dezbaterile teologice actuale din jurul personalismului ori neagă implicaţiile personaliste ale triadologiei patristice (Ioannis Panagopoulus), ori amestecă categoria teologică (ontologică) cu conceptul persoanei vehiculat de personalismele seculare (Mounier), obiectivist-tomiste (Maritain, personalismul catolic) sau mistic-spiritualiste (Berdiaev).
O ontologie a persoanei, indiferent pe ce baze biblice este creată, nu poate fi transplantată în plan social. Ţinând însă seama că persoana este în acelaşi timp o realitate eshatologică şi una istorică, putem să stabilim un model analogic al persoanei operant la nivel socio-cultural.
Logica analogică este discreditată în discursul intelectual actual. Chiar ştiinţele umaniste nu-i acordă un loc privilegiat, considerând-o apanajul imaginaţiei artistice. Noua scolastică ortodoxă scrie teze de doctorat despre “taină” şi “credinţa vie” servindu-se de o gândire instrumentală moartă. Ecrane ideologice şi intelectualiste filtrează Cuvântul lui Dumnezeu, încearcă să “obiectiveze” dogma, s-o despartă de puterea Duhului ei însufleţitor.
Persoana funcţionează într-un dublu registru şi orice încercare de a uni planurile printr-un principiu de identitate abstract este menită eşecului. În opinia noastră, doar un limbaj şi gândire analogice ar putea “transcrie” termenii din registrul ontologic în cel al persoanei ca praxis social. Personalismul evenimenţial îşi are rădăcinile în sol ontologic – “metafizic” în limbaj secularizat –, dar încearcă să ofere răspunsuri la probleme concrete. Răspunsurile sale nu vor fi însă convergente, nu vor anihila antinomiile. Soluţiile nu vor oferi dogme convenabile.
Personalismul nu-i pentru cei care vor să găsească un mod mai eficient de a-şi satisface dorinţele. Dacă sistemul economic actual îţi oferă o prostituată, personalismul îţi propune o nevastă drăgăstoasă; în loc de un hamburger, înfulecat la volanul maşinii, o friptură într-o grădină de vară, la un pahar de vorbă; în loc de mall-ul impersonal, magazinul din colţ, unde vânzătorul îţi spune pe nume; în loc de o filozofie abstractă, un om întreg care-ţi vorbeşte; în loc de revoluţii, utopii şi experimente, născute din haos şi plictiseală, evenimente desfăşurate în rânduială.
Ovidiu HURDUZEU
20 august 2008,
El Dorado Hills, California
---------------------------------
Acest text a fost preluat, cu îngăduinţa d-lor Ovidiu Hurduzeu
şi Mirel Cristian, de pe blogul MANIFEST: A TREIA ROMANIE.
---------------------------------
[1] Ortega y Gasset, citat de E. F. Schumacher în “Small is Beautiful”, Harper Perenial, London, 1973.
[2] De exemplu, Chrysip şi Deleuze.
[3] John S. Romanides, The Ancestral Sin, Zephyr, Ridgewood, 2002, p. 76.
[4] Ioan 12, 31.
[5] Citat de Romanides, The Acestral Sin, , p. 80, nota de subsol.
[6] Romani 6, 23.
[7] Romanides, p. 82.
[8] I Ioan 3, 8.
[9] Evrei 2, 14.
[10] Romanides, p. 84.
[11] Cf. Ioan 17, 15: “Nu te rog să-i iei din lume, ci să-i păzeşti de cel rău”.
[12] I Corinteni 15, 26.
[13] Grace M. Jantzen, Foundations of Violence. Death and the Displacement of Beauty, Volume 1, Routledge Taylor & Francis Group, London and New York, 2004.
[14] Jacques Ellul, The Subversion of Christianity, William B. Eerdmans Publishing Company, Grand Rapids, Michigan, 1986, p. 84.
[15] Asceza, ca dragoste dezinteresată sau jerfelnică, nu este o luptă împotriva naturii individuale sau nevoilor naturale biologice ale omului, după cum consideră Yannaras. Este o luptă împotriva patimilor care urâţesc omul şi-l separă de Dumnezeu, de semenii săi şi chiar de el însuşi. Urâţenia este o pervertire a naturii, un dezechilibru pe care asceza încearcă să-l înlăture.
[16] Expresia îi aparţine poetului Henri Michaux (cf. L’infini turbulent, Gallimard, Paris, 1964).
[17] Sintagmă folosită şi de Annie Le Brun în Du trop de réalité. Autoarea franceză o aplică realităţii postmoderne fără să sesizeze caracterul de construcţie fantasmagorică (demonică), de “real prin adeziune” a “raţionalităţii incoerenţei”. “Realul prin adeziune” nu este un trop de réalité. Este o iluzie. Spre deosebire de realitatea concretă, care conţine totdeauna şi alte realităţi (sacrul, imaginarul), realul prin adeziune este omogen şi totalitar.
[18] “Este remarcabil cum diferite tradiţii au folosit acceiaşi termeni pentru a exprima falsa realitate a măştii astrale; în Cabală este numită klipot (coaja), în timp ce în Teozofie termenul este “carcasă”. Şi mai remarcabil este faptul că găunoşenia falsei realităţi, acest miez al carcasei, este legat în înţelepciunea populară de calitatea sau atributul de a fi “impur” sau “rău”. Astfel atât în basmele nemţeşti, cât şi în cele ruseşti, spiritul răului este gol pe dinăuntru ca un trup fără şira spinării (drept urmare lipsit de baza fizică a forţei trupeşti), un trup fals, care este în consecinţă o falsă entitate. De asemeni, în tradiţia populară egipteană avem zeul care imită realitatea şi binele. Este vorba de Osirius descris în hieroglifa Dzedu, al cărei înţeles ideogramic înseamnă şira spinării. Spiritelor rele sau impure, lipsindu-le şira spinării, le lipseşte substanţa; spiritele bune, posedând şira spinării, au însă baza ontologică... Gândirea medievală îl numea pe diavol “maimuţa lui Dumnezeu” deoarece prima tentaţie satanică a fost “să fie precum zeii” – altfel spus să fie un dumnezeu nu în substanţă, ci prin asemănare înşelătoare. Este cu totul îndreptăţit să nu ne referim la o maimuţă, ci la păcat, la mască, la asemănarea iluzorie, golită de orice esenţă şi putere (Pavel Florensky, Iconostasis, St. Vladimir Seminary Press, Crestwood, NY, 1996, pp. 53-55).
[19] Vezi excelentul studiu al lui Colin Gunton, The One, The Three and the Many. God, Creation and the Culture of Modernity, Cambridge University Press, 1993.
[20] Ieşirea 3, 14.
[21] Cei care văd în “umplerea” spaţiului dintre om şi divinitate un panteism deghizat nu se pot desprinde de gândirea gnostic-esenţialistă. Energiile nu topesc fiinţa umană în Dumnezeu şi nici nu înglobează Dumnezeul personal în sufletul dilatat la infinit al Omului Universal. Energiile necreate, numite şi “puterea harului”, îi unesc pe oameni fără să-i confunde. Chiar dacă energiile necreate le copleşesc pe cele create (ale omului), cum se întâmplă în starea de extaz, persoana continuă să-şi menţină vie identitatea, Dumnezeu îi respectă “spaţiul” său personal-relaţional: “Extaz asta înseamnă, să ieşi din tine, să ieşi în Hristos, ca persoană deosebită; trăieşti şi prin Hristos ca persoană deosebită, pentru că altfel n-ai mai trăi iubirea, şi eşti şi una cu El” (citat dintr-o convorbire a Părintelui Dumitru Stăniloae cu Sorin Dumitrescu – cf. Şapte dimineţi cu Părintele Stăniloae, Anastasia, Bucureşti, 2002, p. 149).
[22] “Anarho-tirania”, termen lansat de eseistul american Samuel Francis, denumeşte o ordine socială în care cei ce respectă legile sunt penalizaţi de către stat sau atacaţi de elemente criminale, în vreme ce instituţiile statului îi fac scăpaţi pe adevăraţii criminali. Drept exemplu tipic, Francis citează imigraţia ilegală din SUA. Deşi ar trebui pedepsită conform legilor, statul ezită s-o facă: graniţele nu sunt controlate, imigranţii ilegali nu sunt prinşi – o situaţie caracteristică unei stări de anarhie. Laxitatea statului faţă de imigraţia ilegală se răsfrânge “tiranic” asupra cetăţenilor cinstiţi, care trebuie să suporte efectele negative ale prezenţei imigranţilor ilegali în mijlocul lor (criminalitate înaltă, creşterea cheltuielilor sociale etc.) În condiţiile României, statul creează o stare de anarhie tolerând activitatea mafiilor economice şi politice. Cetăţeanul de rând resimte această condiţie ca o “tiranie”, fiind nevoit la tot pasul să suporte consecinţele minciunii, delapidărilor şi agresiunilor nesancţionate de organele statului.
[23] Ioan I. Ică, “Persoană sau/şi ontologie în gândirea ortodoxă contemporană”, în Persoană şi comuniune, Editura Arhiepiscopiei Ortodoxe Sibiu, 1993, p. 369.
Avocatii dlui Neamtu ne intrebau de ce nu-i comentam studiile in engleza ale marelui om. Vin si eu si intreb: de ce nu comenteaza avocatii dlui Neamtu acest studiu despre persoana vs larva? Sau nu au inteles ca despre ei e vorba?
RăspundețiȘtergereIaca, le-am pus acum o intrebare ajutatoare.
Larvele tac. Sau scriu doar in germana si greaca veche.
RăspundețiȘtergereTextul dlui Hurduzeu contine trei dezacorduri, doua virgule in plus si un argument dezagreabil. Na, ca am comentat.
RăspundețiȘtergereLipsit de vlaga, amice, ca de obicei, lipsit de vlaga. "Un argument dezagreabil"? Ce inseamna asta? Ca nu-ti place teza sau ca nu-ti plac argumentele aduse in sprijinul tezei? sau tu si cand scrii in romaneste gandesti in engleza? Si ce inseamna "dezagreabil"? Ca nu-ti convine? Ti-e incomod? E bine atunci. Ca nu trebuie ca larvele sa se simta prea in largul lor printre oameni. Ma bucur ca ti-e nesuferit textul lui Hurduzeu, ca si mie mi-e nesuferita Romania pe care vreti sa o creati voi.
RăspundețiȘtergereDecat comentarii imbecile, de genul celui semnat advocatus diaboli, mai bine deloc!
RăspundețiȘtergereCatre toti anonimii blogosferei: nu este neaparata nevoie sa comentam ceva ce ne depaseste puterea de intelegere. Ar fi mult mai bine sa ne vedem de treburile noastre si sa ii lasam pe altii mai pregatiti sa-si asume un punct de vedere. In acest fel am avea si ceva de invatat. Cat despre reiterarea subiectului Neamtu... asta seamana cu invirtitul pisicii in jurul cozii. Inteleg ca in bucatarie putem vorbi de el, sau in tramvai, dar acum ne aflam in cu totul alt loc, va las pe voi sa-l identificati, dupa ce mai cititi odata eseul domnului Ovidiu Hurduzeu.
RăspundețiȘtergerePrincipalul scop e să se citească, nu să se comenteze. Tăcerea e uneori mai semnificativă şi mai profitabilă decît vociferaţia.
RăspundețiȘtergereSatana este stăpînul (nelegitim) al acestei lumi, al lumii căzute din Dumnezeu, înstrăinate de Dumnezeu. Într-o astfel de lume, nu pot exista decît sclavi, fiindcă libertatea nu este decît în Dumnezeu. Scopul Satanei este acela de a-i face pe oameni mulţumiţi, satisfăcuţi în starea lor de robie. Întrucît robia este o stare nefirească, omul nu va putea fi mulţumit de starea sa decît temporar, în acele momente în care uită de sine, de firea lui. Cu cît este omul mai împăcat cu starea de sclavie, cu cît este mai fericit ca sclav, cu atît a ajuns el mai departe de ceea ce trebuia să fie. Firescul omului e de a fi persoană în relaţie cu Persoana absolută, Iisus Hristos, Fiul întrupat al lui Dumnezeu. Nefirescul omului este de a fi un nod în reţea. Aici nu mai e vorba de Neamţu ca individ, cum se indigna cineva, ci de Neamţu ca simbol al sclavului fericit că s-a integrat. De altfel, nu pare oare nimănui curioasă frecvenţa cu care s-a tot vorbit de integrare în ultimii 18 ani?
RăspundețiȘtergere„Diavolul este creator de “realitate prin aderare” ne spune dl. Hurduzeu şi ne explică şi de ce. Iar o dată cu darul aderării, dracul îţi oferă şi iluzia libertăţii. Sclavul însă, de cele mai multe ori, nu pune problema libertăţii, ci pe cea a drepturilor. Cum ar reclama libertatea un sclav fericit că e sclav? Drepturile revendicate de sclavii fericiţi nu pot fi decît cele care îi fac şi mai fericiţi, înrobindu-i cu atît mai mult: dreptul de a ucide pruncii nenăscuţi, dreptul de a abuza de minori, dreptul de a se degrada fără limite. Chiar dacă eşti liber de sistem, precum creştinii, sistemul va încerca să te folosească în interesul lui. De pildă, te invită la o dezbatere pe tema homosexualităţii; chiar dacă te opui homosexualităţii, şi oferi argumente puternice împotriva ei, sistemul e mulţumit. Şi-a realizat scopul. Le-a demonstrat tuturor că ceea ce creştinii consideră că este o gravă afecţiune spirituală (dar care pare să ţină pentru unii specialişti neutri şi de sănătatea mintală) este o temă „interesantă”, care „merită dezbătută”. Iar, la final, concluziile le trage tot sistemul.
Ceea ce încearcă să construiască „sistemul” de multă vreme, iar analizele dlui Hurduzeu îmi demonstrează că este pe punctul de a reuşi, este un tip de societate fericită precum cea din Minunata lume nouă a lui Huxley. După cum se ştie, una din lozincile scandate de indivizii acelei societăţi era: „toţi aparţin tuturor”. Orice creştin vede că lozinca respectivă are o puternică încărcătură religioasă (şi de aceea sistemul are neapărată nevoie de teologi precum Neamţu & Co.). Din punctul meu de vedere, tocmai tipul ăsta de religie a intrat în discuţie cu ocazia controversei legate de gestul mitrop. Corneanu, ceea ce îmi explică replica neaşteptat de nervoasă a dlui Baconsky. Într-adevăr, orice creştin ştie că „toţi sîntem ai tuturor”. Dar numai în Hristos. Ca şi în scena ispitirii din pustie, Satana se dovedeşte şi în acest caz un priceput teolog – suficient de priceput pentru a lăsa Persoana în afara reţelei.
Va multumesc, domnule Fedorovici, va asteptam. Excelent comentariu, felicitari.
RăspundețiȘtergereGandul rau: stie cineva care este legatura dintre Siegfried si Humanitas?
RăspundețiȘtergereDuioşia automobilistică a d-lui Liiceanu...
RăspundețiȘtergereDar oare cum se vor simţi Daseinii cînd tot Dasmanul va merge cu merţanul?
RăspundețiȘtergereCel care spune ca este Dasein, acela este Dasman.
RăspundețiȘtergereAcuma, şi la sclavii ăştia fericiţi există diferite grade (dl Hurduzeu n-a mai stat să explice, dar sigur ştie): unii sînt fericiţi în măsură mai mare, alţii în măsură mai mică; unii sînt mai mult fericiţi, alţii sînt mai mult sclavi. N-are de-a face Daseinul cu Dasmanul decît în teorie... Cît despre merţan, ce să mai zic...
RăspundețiȘtergereFrumos articol, ...in consecinta si "thread-ul" asociat este pe masura. Cum se cunosc unii ...din comentarii...
RăspundețiȘtergereParcă aţi fi vorbiţi... Şi Răzvan Ionescu în textul de azi din Gazeta de Transilvania tot de la "Minunata lume nouă" a lui Huxley porneşte. Simple coincidenţe?
RăspundețiȘtergereDl. Hurduzeu a explicat foarte bine: sclavii nefericiti sint nefericiti pentru ca nu sint destul de sclavi. Sclav fericit este si unul care crede ca s-a implinit ca om pentru ca are o masina Maybach, si venerabilul filozof care crede ca s-a implinit fiindca si-a pus problema autenticitatii. Venerabilul filozof are in posesia sa o problema filozofica si un Siegfried pe comanda speciala. Ca asa sint autenticii, unici si fericiti.
RăspundețiȘtergereSclav este oricine care crede ca este sau poate deveni liber prin altceva decit prin Persoana Fiului. In masura in care crede ca a dobindit libertatea altfel prin relatia cu Persoana divina, el este fericit.
As, ce coincidente draga... Nu ti-e clar ca scriem din loja?
RăspundețiȘtergereCel care este autentic doar atunci cind conduce un BMW, nu este autentic. Este doar un intelectual roman ultragiat ca politistii francezi (sau erau germani? nu mai retin precis) care au indraznit sa-l opreasca pentru a-l legitima nu simtisera genul proxim si diferenta specifica care-i separa de soferul masinii.
RăspundețiȘtergereCa un gentleman creştin, trec să salut de pe noua adresă. Va mai urma un blog, strict teologic (am văzut că nu-i bine să le amestec, efectul fiind cam ca atunci când combini bere cu rom).
RăspundețiȘtergereSau larvele cu persoanele, ca să ne păstrăm în con-text...
RăspundețiȘtergereTotuşi, frate Vania, ce ţi se întîmplă cu blogul ăla?!