ÎNTRE "CAZUL CORNEANU" ŞI "CAZUL BĂDILIŢĂ"

I

Constat cu amărăciune că d-l Cristian Bădiliţă, prin violenţa constantă a scrisului său gazetăresc şi prin obsesivul său război cu toată lumea ortodoxă, şi-a pierdut pînă şi graţia cu care bătea cîmpii în urmă cu un număr de ani, acum ajungînd să-i bată greoi şi împiedicat, ca într-un fel de balet cu ursul (mai tipic pentru un botoşănean decît pentru un sorbonnard). Tot mai singur şi mai ulcerat, nemaireuşind să ţină pasul cu propria-i imagine despre sine, uimeşte în ultimele articole de gazetă, mai mult chiar decît prin reaua-credinţă, prin inepţiile teologice colportate cu aer savant, trădîndu-şi astfel, în furia oarbă a polemicii, impostura de fond în materie de creştinism, pentru că ori n-a citit de fapt sursele pe care le invocă, ori le-a citit neatent sau pe sărite, ori are pur şi simplu darul de a nu înţelege mai nimic din ceea ce citeşte. În pofida aparenţelor, filologul remarcabil din el n-a fost niciodată dublat de un teolog pe măsură, ci doar de un eseist filozofant certat cu dreapta credinţă, adept al unui gnosticism eclectic şi resentimentar, pe un fond deconcertant de laxitate morală (fatal, de obicei, talentelor fără caracter).
Greco-catolicii, în al căror intempestiv purtător de voce se erijează în ultima vreme, ar fi înţelept să se mai gîndească înainte de a jubila: n-au de partea lor vreo rara avis, ci doar un zurbagiu rătăcit ce le cîntă conjunctural în strună, crezîndu-i ceea ce i-ar conveni lui să fie şi ignorîndu-i fără scrupule în ceea sînt ei de fapt. Omul e la fel de străin – nu doar prin asumarea reperelor, dar şi prin structură – şi de greco-catolicism, şi de romano-catolicism, şi de ortodoxie, arătîndu-se mai degrabă de un intelectualism protestant fără angajare, cu care religios se află niciunde, iar confesional nu-l poate duce nicăieri.
D-l Mircea Platon – în articolul “Cîteva lămuriri referitoare la «cazul Corneanu»”, reprodus şi mai jos – a fost îngăduitor (sau n-a avut vreme), atacînd doar o mică parte din enormităţile celor “12 mirări despre «cazul Corneanu»” ale d-lui Bădiliţă. Păcat că un teolog de talia lui Ioan I. Ică jr, în a cărui densă introducere la recentul corpus Canonul Ortodoxiei d-l Bădiliţă ar fi putut afla contra-argumente avizate la multe dintre elucubraţiile sale anticonfesionale, nu-şi foloseşte măcar din cînd în cînd autoritatea şi forţa condeiului pentru a limpezi public, în numele dreptei cuviinţe creştine, apele tulburate de o serie întreagă de neaveniţi cu morgă erudită, ce întreţin, din obscure raţiuni personale sau de grup, derute şi tensiuni dizolvante în sînul unei lumi româneşti tot mai neduse la Biserică (şi uneori nici la doctor).
Nu-i mai puţin adevărat că, în cele din urmă, autoritatea care ar putea pune capăt întregului delir mediatic iscat de gestul recent al ierarhului Nicolae Corneanu, luînd măsurile care se cuvin luate şi făcînd precizările care se cuvin făcute, este Sf. Sinod al B.O.R. (ce poate constata şi cu acest prilej cît de riscantă este orice întîrziere sau orice ezitare în reacţia la astfel de provocări de maximă gravitate).

II

Subscriind celor observate punctual de d-l Mircea Platon, ţin să adaug deocamdată că “mirarea” cea mai naivă (sau cea mai prefăcută) a d-lui Bădiliţă nici măcar nu este una de ordin teologic, ci reclamă judecata bunului simţ.
Dumnealui e mirat cum de poate lumea să creadă că un ierarh cu vechime de aproape 50 de ani nu ştie ce face, sau se hotărăşte să trădeze peste noapte o ortodoxie pe care atîta vreme ar fi slujit-o în mod exemplar. Şi cum de lumea uită cît s-a dovedit el de cinstit şi de curajos, spre deosebire de alţii, cînd şi-a recunoscut spăşit colaboraţionismul cu Securitatea, încă de la începutul anilor ‘90, exorcizîndu-şi astfel trecutul şi dînd prezentului o lecţie de rectitudine creştinească.
E aici un argument sentimental-demagogic pe care sper că d-l Bădiliţă îl foloseşte în măcar parţială necunoştinţă de cauză (pentru că altminteri ar însemna că este de aceeaşi teapă imundă cu personajul pe care crede că-l apără). Ei bine, în cazul ierarhului învechit în rele de la Timişoara, nimic nu s-a întîmplat peste noapte şi nimic nu este cu totul nou. El nu s-a hotărît brusc “să trădeze”, nici n-a căzut victimă propriei senectuţi, nici n-a trăit vreun moment de graţie vizionară, ci a fost toată viaţa un delator şi un oportunist, dovedit de-acum chiar cu documentele pe masă.
Cine este viitorul “sfînt ecumenic” pe care-l exaltă şi-l apără ridicol patrologul antipatristic Cristian Bădiliţă?
Este omul care, cum însuşi a precizat, încă din 1948 (adică exact din anul cînd Biserica greco-catolică primea lovitura de graţie din partea noului regim ateist!) a colaborat regulat cu Siguranţa/Securitatea comunistă pînă în 1989, deci peste 40 de ani, nu oricum, ci fiind gras plătit şi răsplătit (o parte din documentaţie - pentru perioada 1950-1988 - a fost făcută publică de CNSAS, dar există dosare şi pe la alţii, cu chitanţele de plată cu tot).

Este omul căruia, în 15.01.1963, monitorul Securităţii îi făcea următoarea caracterizare: „Agentul «POPA VASILE» [unul dintre numeroasele nume „sub acoperire” ale agentului Nicolae Corneanu] a continuat şi în perioada 1962-1963, să se comporte satisfăcător în colaborarea cu organele noastre. Ca urmare a atitudinii sale pozitive atît cu organele securităţii, cît şi cu organele departamentului cultelor, precum şi cele administrative locale (regiunea Banat) în anul 1962, a fost promovat în funcţia de Mitropolit al Banatului [...]. În această perioadă agentul «POPA VASILE» a fost folosit atît pe plan intern cît şi extern. Pe plan intern în principal a fost folosit pentru reducerea activităţii religioase în eparhia Banatului, indicîndu-i-se şi luînd o serie de măsuri în acest sens (înlocuirea elementelor prea fanatice şi a celor compromişi care funcţionau în cadrul aparatului de conducere al eparhiei, înlocuirea unor cadre didactice în cadrul seminarului teologic din Caransebeş, reducerea numărului de elevi, […] comasarea unor parohii şi reducerea numărului de preoţi etc). Este de menţionat că toate aceste probleme au fost discutate cu el în prealabil, unele măsuri fiind propuse chiar de agent. […] Se manifestă ca unul ce nu crede în preceptele şi dogmele bisericeşti fiind convins că biserica a fost întotdeauna un mijloc de înşelare a maselor populare, […] a rezultat că s-a preocupat de studiul ştiinţei marxist leniniste şi de însuşirea ei ce l-au făcut să fie convins de netemeinicia dogmelor pe care încă mai trebuie să le «apere» şi în acelaşi timp să îşi dea seama perfect că viitorul nu poate aparţine decît comunismului. Tot pe plan intern agentul a mai fost folosit pentru influenţarea directă a şefului Bisericii ortodoxe în contactele pe care le are cu acesta, aceasta în măsura în care există posibilităţi (avîndu-se în vedere că aceste contacte sînt destul de rare şi în acelaşi timp Patriarhul se poartă destul de distant cu el). Totodată agentul a avut şi sarcina de a ne sesiza toate aspectele ce se desprind din comportarea pe care o are Patriarhul. Pe plan extern agentul a fost folosit pentru cunoaşterea activităţii pe care o desfăşoară membrii unor delegaţii bisericeşti din care a făcut şi el parte, delegaţi care au participat la unele conferinţe religioase internaţionale, […] să-şi creeze legături cît mai multe în rîndurile celorlalţi participanţi la aceste conferinţe – în special dintre cei originari din ţările capitaliste, pe care să-i studieze în contactele pe care le aveau şi să ne informeze despre toate trăsăturile lor caracteristice. […] Apreciez că agentul «POPA VASILE» este foarte disciplinat, obiectiv în prezentarea diferitelor probleme pe care le sesizează, totdeauna întreabă cum să rezolve anumite probleme ce se ivesc în conducerea eparhiei, se străduieşte să aplice întocmai indicaţiile ce i se dau...” (din Dosarul Corneanu; sublinierile îmi aparţin).
Este omul care nu s-a dat înapoi, după ce a devenit ierarh (1961; la Timişoara din 1962), să caterisească preoţi la porunca Partidului sau Securităţii, mai ales dintre “calciştii” de la sfîrşitul anilor ‘70 şi începutul anilor ‘80 (pe unii – cazul grupului Negoiţă – continuînd să-i prigonească şi după 1989).
Este omul care, în răspărul întregului Sinod al propriei sale Biserici, a restituit necondiţionat greco-catolicilor lăcaşurile de cult revendicate din eparhia sa.
Este omul care, sacrificînd senin teologia ideologiei, a practicat ostentativ cel mai radical discurs ecumenic din cadrul ierarhiei B.O.R., favorizînd constant partea greco-catolică sau diferitele grupări protestante şi neoprotestante (cu o simpatie aparte pentru baptişti, mărturisită fără înconjur în nenumărate rînduri).
Este omul care a închis tot timpul ochii la apartenenţa declarată public a unor preoţi din eparhia sa la lojile masonice (cazul preotului profesor Eugen Jurcă, bunăoară, intervievat maian în revista Buletin masonic, nr. 2/2007, unde declara că nu vede nici o incompatibilitate între creştinism şi masonerie şi că şi-a înălţat biserică pe banii "frăţiorilor"), în cele din urmă încuviinţînd şi profanarea spaţiului sacru al Catedralei din Timişoara prin nişte ritualuri heterodoxe de tip masonic pe care oricine le poate viziona pe internet (Ceremonie a cavalerilor de Malta in Catedrala ortodoxa din Timisoara).
Este omul care în 1998, mîngîindu-şi premiul de excelenţă acordat pentru promovarea de la amvon a „valorilor democratice şi umaniste”, la o masă rotundă a Grupului pentru Dialog Social (locomotiva antiortodoxismului şi laicismului intelectual postdecembrist), declara că “nu înţelege” ce-au ortodocşii lui cu prozelitismul sectar, cu homosexualii sau cu promotorii avortului liber (afirmaţiile sale stupefiante pot fi găsite în arhiva revistei 22).
Este omul care acum cîţiva ani a declarat senin într-un interviu (cf. Formula AS, nr. 611 din 2004) că pînă la urmă şi românii ortodocşi vor trebui să-l recunoască pe Papa drept cap al Bisericii, ca o „consecinţă” sine qua non a unităţii creştinismului.
Nu, nu-i nici o mirare că este şi omul care s-a împărtăşit mai nou cu catolicii, mai întîi minţind public că n-ar fi făcut-o (cf. Cotidianul din 27 mai 2008), apoi recunoscînd (telefonic, la dezbaterea A.Z.E.C. din 4 iunie 2008) că da, “e perfect adevărat”, dar “sincer” nu regretă. Gestul său “simbolic”, de aşa-zisă “frăţietate”, nu este, aşadar, decît încununarea senilă a unui lung traseu al trădărilor şi minciunilor de tot felul, început în urmă cu 60 de ani şi care n-a cunoscut aproape nici o clipă de răgaz, nici înainte, nici după 1989.
Cît despre aşa-zisa recunoaştere şi căinţă din 1990, să fim serioşi! A fost mai mult o manevră şmecheră, de captatio benevolentiae, decît un act efectiv de mărturisire şi de căinţă. Căci a mărturisit doar vag o colaborare conjuncturală, făcînd mai degrabă pe victima („Am accep­tat – n-am protestat – să se trimită o telegramă prin care părintele Calciu era făcut «legionar» care trebuia să fie condamnat de un «regim democrat». Nu am motive prea multe de a mă lăuda cu ce a fost înainte de de­cembrie ‘89. Decembrie ‘89 pentru mine a fost ca un fel de purgatoriu...”), dar nu a recunoscut nici pe departe ce şi cît a făcut. E – mutatis mutandis – ca şi cînd cineva (persoană importantă) ar declara într-o bună zi, cu titlu de pocăinţă publică (aşa cum se practica în zorii creştinismului), că nu i-a fost întru totul fidel soţiei sale. Lumea s-ar gîndi: s-o fi încurcat şi el o dată cu secretara, sau poate numai s-o fi uitat cu poftă la nevasta altuia, cînd de fapt “infidelitatea” sa ar fi însemnat un lung şir de acte de incest, de pedofilie şi de zoofilie (regulînd, să zicem, pînă şi “capra vecinului”). Cam acesta e şi raportul între ceea ce a declarat şi ceea ce a făcut ierarhul de pe Bega.
Or, în aceste condiţii, fiind de departe cel mai pătat membru al Sinodului, a avut totuşi incomensurabilul tupeu de a se complace să treacă, timp de 18 ani, în ochii atîtor ignoranţi sau naivi (mai ales din specia vociferantă a intelectualităţii antitradiţionaliste), drept “ierarhul-model” al unei ortodoxii româneşti mereu atacate, pe drept şi pe nedrept.
Iată adevăratul portret al “sfîntului ecumenic” al d-lui Bădiliţă! Şi nu-i decît unul în linii mari...

III

Mi-aş îngădui, în încheiere, încă o precizare, de data aceasta “mai teologică”. D-l Bădiliţă (ca şi mulţi alţii, printre care şi d-l Teodor Baconsky, căruia – în paranteză fie spus – nu-i şade deloc bine această convergenţă) obiectează că nu-i poţi numi pe catolici eretici, iar întrucît nu sînt eretici, nici împărtăşania cu ei nu poate fi sancţionată – nici canonic, nici principial.
Dar problema, în cazul de faţă, nu este dacă catolicii sînt sau nu sînt eretici. Ei pot să fie eretici, sau pot să nu fie: fapt este că nu sînt ortodocşi, că între Ortodoxie şi Catolicism (incluzînd aici şi greco-catolicismul, a cărui evoluţie istorică a fost una spre asimilare, prin cedări succesive, silite sau benevole) există încă ireductibile diferenţe de ordin dogmatic şi liturgic. Şi atîta vreme cît aceste diferenţe există, comuniunea liturgică, fie că ne place, fie că nu, nu este şi nu poate fi admisă. Comuniunea de credinţă precede şi întemeiază comuniunea liturgică. Prin urmare, o comuniune liturgică nu poate fi – oricîtă bunăvoinţă sau deschidere spre dialog ar exista – atîta vreme cît n-au fost depăşite divergenţele de credinţă. Deocamdată, în urma ridicării anatemelor reciproce, sîntem în faza în care noi le recunoaştem catolicilor Tainele lor pentru ei, iar ei ne recunosc nouă Tainele noastre pentru noi. Atît.
Prin urmare, aplicîndu-ne la cazul Corneanu, dacă catolicii sînt eretici, atunci discuţia nici nu mai are rost. Dacă nu sînt eretici, atunci discuţia se poate purta la nesfîrşit, dar identitate de credinţă tot nu este, şi atunci gestul rămîne oricum culpabil din punct de vedere teologico-eclesial.
Tot ce s-ar putea spune este că, dacă catolicii sînt eretici, gravitatea gestului e mai mare, iar dacă nu sînt eretici, gravitatea gestului e mai mică. Oricum, gestul rămîne unul grav şi nelegitim, fără acoperire teologică şi canonică, reclamînd o sancţiune în consecinţă, de competenţa forurilor bisericeşti. Punctum.

Răzvan CODRESCU

CÂTEVA LĂMURIRI REFERITOARE 

LA “CAZUL CORNEANU”

Într-un recent text intitulat 12 mirări despre «cazul Corneanu» şi publicat pe un site greco-catolic, dl Cristian Bădiliţă lansează 12 capete de acuzare împotriva BOR şi a ceea ce alege să denumească “neghiobimea ortodoxistă”. Cum, printre altele, dl Bădiliţă se plânge că a primit, ca urmare a susţinerii pe care i-a acordat-o Înalt Prea Sfinţitului Corneanu, doar “apostrofări murdare”, lipsite de o “minimă argumentaţie, logică, teologică, istorică”, voi încerca în cele ce urmează să satisfac foamea de argumente a dlui Bădiliţă operând câteva incizii în “capetele” domniei-sale.
1. La punctul 3) al textului domniei-sale, dl Cristian Bădiliţă scrie că “neghiobimea ortodoxă” face “confuzia între romano-catolici şi greco-catolici. Dacă e să luăm lucrurile la bani mărunţi, atunci trebuie spus că între greco-catolici şi ortodocşi nu există nici o diferenţă de ordin ritual şi dogmatic. Singurul element care-i «desparte» este recunoaşterea, de către greco-catolici, a Papei de la Roma ca ierarh suprem. Aşadar toate «discuţiile» privitoare la filioque şi celelalte «erezii» catolice... n-au obiect”.
Mi-e teamă că aici dl Bădiliţă greşeşte, între ortodocşi şi greco-catolici existând diferenţe şi de ritual, şi de dogmă. La 1697-1700, greco-catolicii, alături de recunoaşterea Papei de la Roma ca ierarh suprem, au acceptat de asemenea validitatea Crezului cu adaosul filioque, precum şi existenţa purgatoriului. Din punct de vedere ritual, au acceptat împărtăşirea cu azimă. Pe parcurs, au acceptat, de vreme ce se află în “comuniune cu Papa”, şi hotărârile conciliilor Vatican I şi II (cu unele excepţii, referitoare la liturghia vernaculară, de exemplu). În plus, există ordine şi congregaţii conventuale greco-catolice, precum Compania Fiicelor de Caritate Sfântul Vincenţiu de Paul, Surorile Minime ale Reginei Purgatoriului şi altele, străine de sfinţii şi duhul monahismului ortodox. Ca să nu mai vorbim că în Vestitorul Episcopiei greco-catolice de Oradea apare chiar şi un horoscop!
Există aşadar, încă de la 1700, diferenţe de dogmă şi ritual între cele două Biserici. Mai mult decât atât, distanţa dintre ele s-a mărit în timp, astfel încât între catolicii de rit oriental şi ortodocşi există astăzi o vestigială asemănare de rit şi o uriaşă deosebire dogmatico-liturgică. Pentru a lămuri şi mai bine diferenţele fundamentale dintre Ortodoxia patristică şi Catolicismul augustinian, îndemn pe cei interesaţi să citească operele teologului grec John Romanides. Netraduse în româneşte – şi poate ar fi timpul acum ca editurile teologice să facă acest lucru –, scrierile lui Romanides sunt un excelent îndrumar patristic ortodox.
2. Pentru a rămâne în sfera lui filioque, trebuie să mai precizez că, la punctul 9) al textului său, dl Bădiliţă se declară dezgustat de “ignoranţa crasă” a teologilor ortodocşi care îşi dau cu părerea în privinţa lui filioque deşi “nu cunosc o boabă din istoria acestei «erezii» (acceptată fără probleme de Constantinopol până în secolul XI; recitiţi-l pe bizantinul Blemydes, ca să vedeţi «ce părere are» ortodoxia!)”.
Mi-e teamă că şi aici dl Bădiliţă greşeşte. În primul rând, filioque nu a fost acceptat “fără probleme” în Bizanţ până în secolul XI. Marea şi definitiva lucrare a lui Fotie despre Mistagogia Sfântului Duh e din secolul IX. Crezul niceo-constantinopolitan e din secolul IV. Inserţia adaosului filioque în versiunea latină a Crezului niceo-constantinopolitan s-a operat în sinoade apusene locale din secolele VI-VII, fără ecou în Bizanţ, şi a fost transformat în subiect de dispută între Apus şi Răsărit de către franci, în secolul VIII. Aşadar, reacţia bizantinilor a fost destul de rapidă după standardele vremii, survenind nu în secolul XI, la vremea schismei, ci în secolul IX.
Apoi, Blemydes nu dă mărturie despre cum accepta Ortodoxia filioque până în secolul XI de vreme ce el a scris în secolul XIII, în contextul complicatelor negocieri politico-teologice între Bizanţ şi Roma care au urmat cuceririi Bizanţului de către cruciaţi în 1204, negocieri în cursul cărora împăraţii bizantini erau dispuşi să facă unele concesii Apusului.
În ciuda a ceea ce pare să sugereze dl Bădiliţă, Blemydes respinge explicit în scrierile sale formula filioque. Pentru Blemydes, ca şi pentru restul Ortodoxiei patristice, Sfântul Duh purcede doar de la Tatăl, fără “cauzalitatea mediană” a Fiului. Toate aceste chestiuni, precum şi înţelesul patristic al formulei per Filium folosite de Blemydes, sunt lămurite în volumul pe care, nu mă îndoiesc, îl avea dl Bădiliţă în minte atunci când ne-a îndemnat să-l citim pe Blemydes: Nicephore Blemydes, Oeuvres Theologiques, Paris, CERF, 2007, vol. I.
3. Dl Bădiliţă scrie că în rândurile celor care se opun “înfrăţirii” cu Roma se află “inşi care se vede limpede ca n-au avut niciodată în viaţa lor curiozitatea să studieze dogma în textul original”. Se poate. Dar, după cum o dovedesc erorile din textul dlui Bădiliţă, nu e de ajuns să ai “curiozitatea” de a citi dogma în original, trebuie să mai şi înţelegi ceva din ceea ce citeşti. Dacă dl Bădiliţă voia doar să-i înjure pe ortodocşii neînregimentaţi “ecumenic” nu cred că avea nevoie să-şi ia doctoratul la Sorbona, putea rămâne şi mai aproape de matcă.
Nu înţeleg cum poate fi dl Bădiliţă un avocat credibil al “unirii” cu Roma de vreme ce nici măcar nu cunoaşte istoria şi dogmele Bisericii cu care ne vrea “uniţi”. Mă mir că, necatehizat (greco-)catolic cum pare, dlui Bădiliţă i se îngăduie să se împărtăşească la catolici. Dar probabil catolicii, ca şi masonii, nu mai sunt ce erau pe vremuri...
4. Cât despre “înfrăţire”, orice “înfrăţire” în afara Adevărului e doar o cârdăşie. O mafie. Şi mafie avem deja în România. E mafia vechilor securişti şi a noilor europeni ecumenişti. E mafia părinţilor nomenclaturişti şi a fiilor globalişti. E mafia care vrea să ne facă să credem că dacă nu vrem să fim cu Roma suntem sau trebuie să fim cu Moscova. E mafia intelectualilor societăţii civile şi mafia “elitei” care ne sfătuieşte să renunţăm la adevăruri de credinţă din raţiuni politice. Azi ne “întovărăşim” cu “fraţii catolici” în Uniunea Europeană, mâine cu “fraţii musulmani” în Uniunea Mediteraneeană, şi tot aşa.
Dacă nu s-a făcut mare lucru în BOR în ultimii 20 de ani nu e din cauza lipsei de dialog ecumenic. Ci e din cauza a prea mult dialog ecumenic şi a lipsei de principii ferme. Din acest punct de vedere, fapta ÎPS Corneanu nu îmi apare drept profetică, ci drept o altă “şmecherie”, o altă “învârteală” politico-teologică, prin nimic diferită de alte “şmenuri” bizantino-UEuropene din ultimii 20 de ani. Cât despre “termopanizare”, e doar un semn al aggiornamento-ului, şi nicidecum al fundamentalismului, ortodox. Unirea cu Roma, după cum ne-o sugerează uriaşele torturi şi discuri de beton ale catedralelor catolice cu altar dezorientat inspirate de eclesiologia Conciliului Vatican II, nu ne va popula ţara cu fresce de Giotto, ci cu farfurii zburătoare. Care farfurii sunt menite probabil a emite în eter mesajul de pace şi prietenie al Papei către “fraţii” extratereştri.
5. Dacă vrea să menţină dialogul ecumenic intergalactic, l-aş sfătui pe Papă să nu-l includă pe dl Bădiliţă în vreo delegaţie. Nu de alta, dar cică, spre deosebire de românii ortodocşi, omuleţii verzi nu suportă să li se reproşeze că nu ştiu greacă veche şi, când aud de Sorbona, pun mâna pe lasere.

Mircea PLATON

NOI CLARIFICĂRI ÎN PRIVINŢA 
“CAZULUI CORNEANU”

Domnul Cristian Bădiliţă nu a răspuns precizărilor mele privind “cazul Corneanu”. În schimb, din silenţiul domniei-sale a răsărit o “dublură” pe nume “Ioan”, un strigoi virtual care-i ciuguleşte polemic pe oponenţii dlui Bădiliţă pe greco-catolica.org. Arătarea dovedeşte nu numai o intimă, îndelungată şi expertă cunoaştere a operei trecute, prezente şi viitoare a dlui Bădiliţă, ci şi o uluitoare empatie teologică şi afinitate stilistică cu dl Bădiliţă. În fapt, dacă nu ar semna “Ioan”, ai putea jura că e Bădiliţă.
Ştiu că multă lume e de părere că nu trebuie polemizat cu dl Bădiliţă. Dar eu polemizez doar cu “Ioan”, şi o fac doar pentru că atât larva forumistă cât şi originalul parizian mi se par bune exemple de produse ale “elitei” noastre din ultimii douăzeci de ani. Între budism şi sufism, între eurosocialism şi globalism corporat, între Bădiliţă şi Bucurenci, elita noastră a dat dovadă de un fler deosebit în a descoperi şi promova “talente”. Criteriul asumpţiunii e simplu: nu trebuie să-i ceri elitei ce nu-ţi poate da, ci doar ce-ţi poate da. Nu-i cere să se bată pentru România. Că nu poate. Cere-i burse, că-ţi dă (la NEC, la Wissenschaft, la CEU, la Tescani). Nu-i cere să se rupă de sistem. Că nu-i vine. Cere-i să te branşeze şi pe tine, şi “se face”. Te servesc.
Regretând că mi s-a dat să dezbat chestiuni arzătoare nu cu un autor care semnează cu propriul nume, ci cu un “Ioan” de mâna a doua, voi răspunde chemării lui “Ioan” care mă somează să-mi exprim opinia în privinţa unui mai vechi articol al dlui Bădiliţă şi a unor noi citate din Sfinţii Părinţi ai Răsăritului produse de “Ioan”. Voi începe, aşadar, cu citatele din Sfinţii Părinţi, voi continua cu Afanasiev şi mă voi opri apoi la ce ne-a rămas de făcut.

1. Spune deci “Ioan”: “Poate că vaşnicii «apărători» ai Sf. Părinţi ar trebui să mai cerceteze şi alte scrieri ale Sf. Chiril al Alexandriei pe tema filioque. S-ar putea să AIVĂ surprize: «Spiritul Sfânt provine (proeisi) de la Tatăl şi de la Fiul; este evident că el (Spiritul) e de fiinţă divină, provenind (proion) în mod fiinţial şi substanţial (ousiodos) în ea şi din ea» (Chiril din Alexandria, Thesaurus, PG 75, 585A)”.
Nu pot decât să admir acribia cu care “Ioan” a scotocit după acest fragment, dar el nu dovedeşte nimic. Crezul niceo-constantinopolitan, formulat pe baza lui Ioan 15:26, acceptat şi în Apus şi în Răsărit până când teologii franci şi vizigoţi şi-au făcut de lucru cu formulările sinoadelor ecumenice, nu poate fi schimbat din cauză că aşa vrea “Ioan” pe baza unui citat dintr-un Sfânt Părinte. Citatul nu e necunoscut teologilor ortodocşi şi fluturarea lui nu schimbă cu nimic datele problemei. Acestui citat din Sf. Chiril, formulat în toiul luptelor antinestoriene, i se pot opune citate din Sf. Apostol Ioan, Dionisie Pseudo-Areopagitul, Sf. Grigore de Nazianz etc. Şi dacă ar fi să îl credem pe marele teolog şi istoric Georges Florovsky, e o mare diferenţă între formula lui Chiril şi cea a lui Augustin (vezi Florovsky, Collected Works, vol. VIII, 273-275) care e la baza catolicului filioque.
Dar, din perspectiva în care am iniţiat aceste lămuriri, nu are rost să discutăm aceste lucruri. Problema, în fond, nu e să hotărâm eu şi cu “Ioan” chestiunea lui filioque. Nu avem căderea. Există o formulare dogmatică în acest sens. Şi ea, izvorând din Tradiţie şi dând naştere la Tradiţie, afirmă purcederea Sfântului Duh doar de la Tatăl. Nu tot ce au spus Sfinţii Părinţi e dogmă, dar dogma s-a formulat prin acceptarea de către Sinoadele ecumenice şi apoi prin preluarea de către Tradiţie a formulărilor Sfinţilor Părinţi.
În rest, că Roma defineşte, acceptă sau se preface că acceptă chestiunea, într-un sens sau în altul, nu mă priveşte atât timp cât nu mă sileşte, pe din dos, să-i împărtăşesc erorile. “Ioan”, om cu o singură idee şi multiple personalităţi, nu are decât să-şi consume fervorile convertirii la Roma fără să încerce a trage şi Biserica Ortodoxă după el. Pe lângă catolici şi ortodocşi, există, desigur, şi o vastă panoplie de neoprotestanţi pe care i-a curtat şi către care e posibil să se îndrepte. De altminteri, modul sectar de a judeca al lui “Ioan” devine evident atunci când ţopăie astfel prin Tradiţie şi Scriptură, doar-doar se va agăţa de “argumentul câştigător”, de parcă erudiţia sa, îndoielnică şi moartă, poate înlocui Crezul rostit în Biserică duminică de duminică. Datoria creştinului e să se împărtăşească cu Adevărul, nu să ştie istoria erorilor. Hristos nu-i cere pescarului să fie doctor la Sorbona ca să se mântuiască, ci doctorului de la Sorbona să aibă credinţa pescarului.
2. Al doilea fragment e un citat din Sf. Maxim Mărturisitorul: “Aceia din Regina oraşelor (Constantinopol) au atacat scrisoarea sinodală a actualului Preasfinţit Papă, nu în ceea ce priveşte toate capitolele pe care el le-a scris în ea, ci numai două dintre ele. Unul se referă la teologie (doctrina despre Sf. Treime) şi, conform acestuia, spune că «Duhul Sfânt îşi are purcederea (ekporeusis) şi de la Fiul». Celălalt se referă la întrupare. Cu privire la primul subiect, ei (romanii) au adus evidenţa unanimă a Părinţilor Latini, şi de asemenea pe Chiril Alexandrinul, din studiul pe care l-a făcut despre Evanghelia Sfântului Ioan. Pe baza acestor texte, ei au arătat că nu l-au făcut pe Fiul cauza Duhului – ei ştiu de fapt că Tatăl este singura cauză (aitia) a Fiului şi a Duhului, a unuia prin naştere şi a celuilalt prin purcedere (ekporeusis) – ci au semnificat faptul că prin El purcede (proienai), arătând astfel unitatea şi identitatea fiinţei. Ei (romanii) au fost prin urmare acuzaţi exact pentru acele lucruri pentru care ar fi greşit să fie acuzaţi, pe când primii (bizantinii) au fost acuzaţi pentru acele lucruri pentru care era drept să fie acuzaţi (monotelism). În acord cu cererea voastră le-am cerut romanilor să traducă ceea ce le este specific lor (adică «şi de la Fiul») în aşa fel încât să se evite orice obscuritate care ar putea să rezulte de aici. Dar întrucât practica scrierii şi trimiterii (scrisorilor sinodale) a fost respectată, m-aş mira ca ei să accepte să facă aceasta. Este adevărat, desigur, că ei nu pot reproduce ideea lor într-o limbă şi în cuvinte care le sunt străine la fel precum o pot face în limba lor maternă, la fel cum nici noi nu putem (Sf. Maxim Mărturisitorul, Scrisoare către Marinus, PG (Patrologia Greaca) 91, 136, col. 7)”.
De fapt, ceea ce spune Sf. Maxim Mărturisitorul aici nu e, ca şi în cazul lui Blemydes, de care “Ioan” nu mai suflă un cuvânt, că Sf. Duh purcede de la Fiul, ci că el purcede de la Tatăl prin Fiul. Mai mult încă, arată că la această opinie apusenii au ajuns şi pe baza Sf. Chiril al Alexandriei, indicând astfel că, într-adevăr, între poziţia lui Chiril şi cea a lui Augustin nu există asemănare. După cum o spune un rafinat teolog drag dlui Bădiliţă, PF Daniel, poziţia lui Maxim: “Ar însemna că Duhul Sfânt izvorăşte din Tatăl ca sursă, iar de la Tatăl şi de la Fiul pleacă, întrucât este interior Tatălui şi Fiului în planul perihorezei (conţinerii şi dăruirii reciproce). El purcede şi de la Fiul nu ca din izvorul originii Sale, ci întrucât se odihneşte în Fiul, fiind primit de către Fiul. De aceea se numeşte şi Duhul Fiului”.
Mai mult încă, dacă scrisoarea Sf. Maxim e autentică, atunci ea contrazice flagrant ceea ce a spus Bădiliţă în articolul său precedent, când scria că, până în secolul XI, bizantinii nu au replicat la filioque. Această scrisoare dovedeşte că, în Bizanţ, cineva a remarcat că formula latină e în contradicţie cu formula Crezului niceo-constantinopolitan şi, încă din secolul VII, a cerut explicaţii Romei. Pentru alte discuţii referitoare la rolul jucat de confuzia apusenilor între Teologie şi Iconomie precum şi despre traducerea latină inadecvată a termenilor greceşti, la care face referire resemnată şi Sf. Maxim Mărturisitorul în citatul de mai sus, l-aş trimite pe “Badiliţă” la Georgios Martzelos, Sfinţii Părinţi şi problematica teologică (Editura Bizantină, 2000).
3. “Cu ce nu pot fi de acord este faptul că se foloseşte de către ortodocşi PREFERENŢIAL însăşi Tradiţia Creştină care este de o bogăţie inimaginabilă. Nici nu îi întreb pe ortodocşi – îi las să-şi răspundă singuri: câţi au auzit de Scrisoarea către Marinus a Sf. Maxim şi apoi să mai ţină PREDICI SFORĂITOARE despre Filioque. Sau despre Sf. Chiril şi a lui conceptie trinitară. Sau despre Epifanie al Salaminei – poate unul din cei mai mari luptători împotriva ereziei”.
Ajunşi în acest punct, i-aş spune lui “Ioan” că nu ortodocşii, ci el însuşi malversează Tradiţia. El nu caută adevărul, caută doar argumente pentru propriile lui “adevăruri”. “Ioan” foloseşte scrierile Sfinţilor Părinţi, le manipulează după bunul-plac, şi destul de incompetent, pentru a-şi susţine “capetele” moarte. Tradiţia nu înseamnă colecţionarea curioasă de rarităţi bibliofile sau de opinii excentrice. Tradiţia înseamnă mărturisirea Adevărului. În Biserica Ortodoxă, Tradiţia e, după cum spunea Lossky, “viaţa Sfântului Duh în Biserică”. Tradiţia nu e manufacturată în universităţi, ci, după cum spune Pastorala Patriarhilor Răsăritului din 1848, ea constă în “revelaţia lui Iisus Hristos, propovăduită de Sfinţii Apostoli, apărată de sinoadele ecumenice, transmisă de cei mai mari şi mai înţelepţi părinţi ai Bisericii în învăţăturile lor, şi confirmată de sfinţii martiri cu sângele lor”. Apărătorul Tradiţiei e, după cum spune Pastorala de la 1848, “trupul lui Hristos, adică poporul”. Fragmentelor citate de “Ioan” nu li se aplică decât unul din aceste criterii, şi anume faptul că aparţin unor mari Sfinţi Părinţi. Dar nici Chiril şi nici Maxim nu sunt consideraţi Sfinţi Părinţi ai Bisericii Ortodoxe din pricina acestor citate (care oricum, în cazul Sf. Maxim, confirmă Tradiţia). Mai mult, dogma e discernere a adevărului. Erudiţia orizontală e înlocuită de formularea verticală. Dogma e asceza cunoaşterii. Ca atare, rolul ei nu e de a-ţi vorbi despre bogăţia trecută, istorico-filologică, ci despre bogăţia eternă, a vieţii întru Hristos. După cum scrie Pavel Florenski, dogmele sunt “limita ideală (a înţelegerii noastre) unde contradicţiile sunt anulate” şi care stau astfel între Adevărul Unu din Ceruri şi multitudinea de “adevăruri” de pe pământ. Tradiţia nu înseamnă a cunoaşte toate erorile, ci a trăi acelaşi Adevăr în Duhul Sfânt care de la Tatăl purcede. Cunoaşterea creştinului nu e simplă erudiţie istorică sau filologică, e cunoaştere liturgică, cunoaştere slăvitoare de Dumnezeu, şi de aceea a cunoaşte nu înseamnă a “şti”, ci a căuta să te apropii de Dumnezeu.“Ioan” ne întreabă dacă am auzit de Sf. Epifanie al Salaminei, pentru care şi-a descoperit, în bibliotecă, o uriaşă admiraţie. Dar Sf. Epifanie al Salaminei a fost un mare luptător împotriva origenismului. Or, tocmai pe Origen îl imbrăţişase cu patimă acum vreo câţiva ani dl. Bădiliţă. Acum, diferenţa între creştinii-ortodocşi şi “Ioan” e că primii îl descoperă pe Epifanie din Sinaxar, el fiind sărbătorit pe 12 mai, ziua când a trecut la Dumnezeu, “după ce a lăsat cu limbă de moarte ucenicilor săi să păstreze credinţa dreaptă şi să nu se lase atraşi de bogăţie şi de bârfă”. Istoric vorbind, îi putem “şti” şi pe Origen, şi pe Sf. Epifanie al Salaminei. Ba chiar le putem admira stamina teologică amândurora. Creştineşte, însă, ne rugăm cu Sf. Epifanie, nu cu Origen, şi dacă asta ne face “ignoranţi” în ochii lui “Ioan”, greşala e a lui.
Pentru “Ioan”, descoperirea unei cărţi sau a unui autor pare a avea efectul de a reordona întreaga lume în acord cu acea descoperire. E un entuziasm naiv cu care pot simpatiza atât timp cât nu se transformă în inchizitorială asumare de autoritate. Altminteri, “Ioan” seamănă cu acei colegi de clasă nesuferiţi care, la petrecerile din liceu, monopolizau magnetofonul sau casetofonul, încercând să ne silească pe toţi să le împărtăşim gusturile muzicale. Nici puterea de înţelegere, nici harismele, nici tactul evanghelic nu par a-l recomanda pe dl “Ioan” pentru rolul de tălmăcitor al Tradiţiei şi “apostol al românilor”.
4. Şi dacă tot am ajuns la Tradiţie şi la Sfântul Duh, să cităm şi ultimul argument al lui “Ioan”: “Iată ce scrie Bădiliţă într-un articol mai vechi – tot pe tema Corneanu – despre care ABSOLUT TOATE BLOGURILE ORTODOXE ANTI-CORNEANU nu suflă o vorbuliţă, n-am auzit un argument pertinent pe această temă (nu neg posibilitatea de a-mi fi scăpat mie). Iată ce scria: «Euharistia, sfânta împărtăşanie», cum scria Nicolai Afanasiev într-un articol din revista Irenikon, nr 3, din 1965, este, atenţie, tovaraşi de drum ai nefârtatului!, «principala legătură între catolici şi ortodocşi». De ce? Cum se poate? Blasfemie! Ba-din-contră. Bun simţ şi nimic altceva. Rezum argumenetele teologului «ortodox othodox» împănându-le cu câteva explicaţii necesare! Euharistia a fost instituită de Hristos la Cina cea de Taină. Dar Cina încă nu este euharistia, întrucât Hristos n-a trecut prin kenoza morţii şi prin slava învierii, iar Duhul nu se pogorâse încă peste Biserică. Euharistia «este Cina ecleziologică», laolaltă-împărtăşire a tuturor membrilor Ekklesiei creştine (nu ortodoxe, catolice, baptise, greco-catolice separate), a Bisericii creştine, una sancta ecclesia, UNA. Căci Biserica ori este UNA ori nu este DELOC. Duhul nu face politică geografică sau confesională, El suflă pretutindeni, armonizează, unifică, întăreşte, leagă, sporeşte duhovniceşte. Un singur Duh aşadar, o singură Biserică. Biserica e UNA, din momentul Creaţiei, dacă e să ne luăm după unii Părinţi ai Bisericii, şi nu poate să existe decât UNA fiind. Mereu, până la sfârşitul veacurilor! De aceea nu te poţi împărtăşi decât într-un singur Duh, Cel care a întemeiat, unificat şi care susţine Biserica lui Hristos după înviere. Prima «cină ecleziologică» aşadar a fost săvârşită de Petru, la Ierusalim; aceeaşi cu Cina săvârşită de Isus, prin Duhul Sfânt. «Când noi participăm, scrie Afanasiev, la o adunare euharistică, noi suntem uniţi cu toţi cei care, în acel moment, participă la o adunare euharistică, şi nu doar a Bisericii ortodoxe, ci şi a Bisericii catolice, întrucât peste tot se săvârşeşte una şi aceeaşi euharistie: Hristos este acelaşi, ieri, azi, în vesnicie». Ce «canoane» suprarealist-naţionalist-securiste pot demola unitatea, iubirea şi comuniunea insuflate de Duhul Sfânt? ".
Pentru a-i da din nou satisfacţie lui “Ioan”, îl voi anunţa că, în numărul pe iulie al revistei Rost există o replică, excelentă, dată de publicistul creştin Gheorghe Fedorovici mai multor membri ai “elitei” (Mircea Mihăieş, Teodor Baconsky ş. a.) care îl susţin pe ÎPS Corneanu. În privinţa argumentului lui Bădiliţă, Gh. Fedorovici scrie: “Tocmai aici este una din problemele majore ridicate de gestul Mitropolitului Banatului: în care Duh ne împărtăşim? În cel care purcede de la Tatăl, sau în Cel care purcede «de la Tatăl şi de la Fiul», cum susţin catolicii? Căci după cum e Duhul, aşa şi Trupul: nu poate exista acelaşi Trup de la două Duhuri. Ori la ortodocşi este un Trup şi Sînge şi la catolici alt Trup şi Sînge, ori nu este decît un singur Trup şi Sînge, fie la ortodocşi, fie la catolici. În termeni dogmatici, ştim că nu poate exista decît Unul, că Acesta nu poate fi decît în Biserica Trup al lui Hristos, care este cea ortodoxă. Dacă avem dubii în această chestiune, nimic nu mai contează, iar împărtăşania ar fi aşa cum vor protestanţii dar mai ales sincretiştii, un simbol. Dar atunci, de ce să ne mai împărtăşim? Şi nu este vorba aici doar de filioque. Pr. Diac. Ioan Ică jr a demonstrat complicaţiile liturgice produse în mod suplimentar de eclesiologia defectuoasă a Bisericii romano-catolice: în virtutea rolului vicarial al papei, temeiul Euharistiei şi, prin aceasta, al Bisericii nu mai este Hristos, ci papa însuşi!”.
Dacă explicaţia lui Gheorghe Fedorovici nu are autoritatea necesară de vreme ce Gh. Fedorovici nu e doctor la Sorbona, atunci îi vom aminti lui “Ioan” de cuvintele lui Georges Florovsky, autoritate în istoria creştinismului, care, într-un articol intitulat “The Early, «Undivided» Church and Communion” (Collected Works, vol. XIV, 20-28), scria că, în primele veacuri, nu se punea problema “intercomuniunii”, practicate de ÎPS Corneanu, ci a “deplinei împărtăşiri” cu Biserica Una. Rezumând rezultatele cercetării sale, Florovsky găsea că: “1. Biserica e una. Unitatea e bazată pe şi exprimă două lucruri. Pe de o parte e înrădăcinată într-un consens dogmatic”. Pe de altă parte, “cuminecarea (sau comunicarea) era de importanţă vitală, deoarece creştinismul nu e doar o doctrină, ci Trupul”. De aceea, scrie Florovsky, “nu poate fi admisă nici o intercomuniune, în sensul modern al termenului [de genul a ceea ce a făcut ÎPS Corneanu – n. M. P.], intercomuniunea fiind necunoscută Bisericii timpurii şi străină duhului ei. Orice intercomuniune între biserici locale presupunea, în acea vreme, o unitate actuală, vizibilă şi invizibilă, pe baza unei profesiuni de credinţă comune şi a unei continuităţi de structură sacramentală. Nici o excepţie nu se îngăduia de la această regulă”. În al treilea rând, conchide Florovsky, oricâte discuţii ar fi existat între limitele canonice şi cele sacramentale, “nu a fost niciodată îngăduit să se depăşească limitele canonice […] Cuminecarea şi unitatea integrală erau direct legate una de cealaltă”.
În baza exemplului teologiei patristice, este imposibilă intercomuniunea între ortodocşi şi (greco-)catolici, de vreme ce aceştia din urmă ori nu cred ceea ce spun, ori nu spun ceea ce cred, după cum ne indică, în privinţa lui filioque, acest citat dintr-o carte de învăţătură greco-catolică: “Ortodocşii susţin că Spiritul (Duhul) Sfânt purcede numai de la Tatăl, fiindcă nu poate avea două cauze, pe Tatăl şi pe Fiul; iar catolicii, inclusiv greco-catolicii, susţin că purcede atât de la Tatăl, cât şi de la Fiul (de unde numirea de Filioque), ca de la un singur principiu (cauză). Ortodocşii au recunoscut şi acceptat şi ei dogma Filioque la Sinodul Ecumenic de la Florenţa (1438-1439), unde s-a căzut totuşi de acord ca, în bisericile din Răsărit să nu fie rostită la Credeu formula «şi de la Fiul, pentru a nu scandaliza pe credincioşii cu mai puţină cultură teologică». Aşa se explică faptul că, nici în cărţile liturgice greco-catolice nu a fost trecută sintagma «şi de la Fiul», rostindu-se Credeul numai cu formula «care de la Tatăl purcede». Este adevărat că după readucerea în legalitate a Bisericii Române Unite cu Roma, în 1989, se rosteşte în unele biserici greco-catolice formula: «Şi întru Spiritul Sfânt, Domnul de viaţă Făcătorul, care de la Tatăl şi de la Fiul purcede», dar neintrodusă oficial de Biserică, ci din propria iniţiativă a credincioşilor, care, frecventând în timpul prigoanei comuniste bisericile romano-catolice, s-au obişnuit cu această formulă” (vezi aici).
5. Apologeţilor “unirii” la noi le voi spune ce le-a spus catolicilor şi greco-catolicilor episcopul rus din exil Vladimir Rodzianko: “Dacă vreţi unirea creştinilor, atunci nu-i dezbinaţi pe ortodocşi!”. Într-adevăr, actuala dezbinare produsă de apologeţii catolici la noi nu face decât să confirme încă o dată că Roma nu e interesată de Hristos, ci de putere. Istoric vorbind, misionarismul protestant şi cel catolic sunt complet diferite. Protestanţii caută să convertească poporul, “iezuiţii” merg întotdeauna la jugulara elitelor. Turma trebuie apoi să-i urmeze. E o inginerie teologico-politică. Se tot spune că ortodocşii au mentaliate de “asediaţi”. Dar asta doar pentru că, după cum s-a văzut din manevrele de culise ale “cazului Corneanu”, Curia are mentalitate de prădător, de seducător de minori sau de oameni căzuţi în minorat.
Confruntată cu acest fenomen, cu monopolizarea legislativului de baroni locali şi politicieni corupţi, cu confiscarea executivului de birocraţi globalişti a căror singură grijă pare a fi să ne vândă cât mai profitabil pentru ei, cu monopolul mediatic exercitat de agenţi multiculturali şi ideologi de serviciu ai UE, CSI sau ai corectitudinii politice, devine obligatoriu ca BOR să rămână a lui Hristos, nu a Romei, nu a politicilor ecumeniste, nu a bursierilor catolici. De douăzeci de ani încoace suntem colonizaţi de urmaşii ideologici şi odraslele trupeşti ale celor care ne-au colonizat acum 60 de ani. Colonizarea trebuie oprită în numele Adevărului. BOR trebuie să aleagă între a fi cu poporul apărător de Tradiţie vie sau a sucomba nedemn în îmbrăţişarea politică a UE şi sub sărutările “frăţeşti” ale Romei. “Elitei” vândute, BOR trebuie să-i opună sfinţii şi o contra-“elită” care nu ştie sluji la doi stăpâni şi la curţile mai multor adevăruri.

Mircea PLATON

4 iulie 2008