POVESTE PENTRU BLONDE

Fratelui Ioan Usca, zis Vania,
şi bloggului lui năzdrăvan

A fost odată ca niciodată...

Nici lui Făt-Frumos nu-i venea să creadă. Nici Ilenei Cosînzeana. Nici Zmeului chiar, deşi mai credul din fire...

Trebuie spus, de altfel, că în vremea ace­ea, ca în orice vreme de demult, era lumea mai proastă, nu deşteaptă ca acum. Cred, dra­gele mele, c-aţi băgat şi voi de seamă că, cu cît te întorci în timp, cu atît vezi că lumea avea clase mai puţine. Acum ni se pare nor­mal să ai liceul la bază, dar acum vreo trei­zeci de ani era mare lucru să ai şi zece clase, pentru că cei mai mulţi n-aveau decît opt. Dar pînă să aibă opt, n-avuseseră decît şap­te (a nu se confunda cu cei şapte ani de aca­să, care-s din altă poveste). Iar pînă să aibă şapte, mai acum vreo şaizeci de ani, n-aveau decît patru. Iar acum vreo nouăzeci de ani (ca să nu zic o sută), se întîmpla adesea că, din patru, nu rămîneau decît cu una-două... Era însă bine şi aşa, pentru că mai înainte, tot mergînd înapoi, lumea n-avea nici o cla­să, decît dacă era – pe ici, pe colo – din os boieresc. Ca să nu mai zic de vremea în care nici boierii nu se boieriseră, şi care tocmai a­ceea-i vremea lui Făt-Frumos şi a celor îm­preună cu el, cînd nu se pomenise nici de scris, nici de citit, nici de socoată care să treacă de cele zece deşte.

Şi atunci vă întrebaţi, poate, dragele me­le, ce s-o fi făcut lumea din acele vremi, aşa proastă şi neînvăţată, cum o lăsase Dumne­zeu? Păi ce să facă, păcatele ei?! Îşi găsea a­şa, cîte-o treabă, ca să se afle în ea... Că veni vorba, bunăoară, Ileana Cosînzeana se gîn­dea la Făt-Frumos, Zmeul o fura pe Ileana Cosînzeana, Făt-Frumos se bătea cu Zmeul, calul rădea şi el nişte jăratec, purecele se mai potcovea (nu chiar cum se spune), Îm­păratul... depinde (că una făcea dacă era Ro­şu şi alta dacă era Verde), munţii se băteau în capete, vorbele umblau din gură în gură, iar povestaşul, cel mai şmecher dintre toţi, ba încăleca pe-o şa (şi-ţi spunea povestea-aşa), ba te lua cu vrăjeli (că „dacă n-ar fi, nu s-ar povesti”), avînd mereu grijă să-şi păs­tre­ze bine anonimatul şi să fie musai sincre­tic (cum s-a observat mai tîrziu, cînd lumea s-a mai deşteptat).

Iar cînd venea vorba de glagore, se ştie, credinţa era la mult mai mare preţ decît în­ţe­­legerea (sau decît ştiinţa, cum zicem noi astăzi, cu atîtea clase la bază). Unii credeau drept, al­ţii credeau strîmb, unii credeau mai mult(e), alţii credeau mai puţin(e), unii cre­deau tot, alţii credeau numai pe jumătate, unii nu credeau nici în ruptul capului, al­tora doar nu le venea să creadă, unii cre­deau cu uşurinţă, alţii credeau numai dacă vedeau, unii nu-şi credeau ochilor, alţii nu-şi credeau urechilor, unora li se părea absurd să creadă, alţii credeau tocmai pentru că era absurd... mă rog, fiecare în felul lui, credea sau nu credea, dar nu-şi bătea nimeni capul să înţeleagă, pentru că nimeni nu voia bătăi de cap (ceea ce, pînă la un punct, vorbind în termenii actuali, trebuie să recunoaştem că este de înţeles). Spre deosebire de draci (ca­re, cum scrie şi la carte, credeau şi se cutre­mu­rau), oamenilor cre­­dinţa sau necredinţa le aduceau acea linişte necesară în lipsa în­ţe­legerii, linişte care uneori mai este nostal­gic invocată şi astăzi, chiar la vîrful puterii, atunci cînd se mai întîmplă ca înţelegerea să fie blondă şi ştiinţa să nu folosească la ni­mic...

Cert este că toată lumea era împăcată şi mulţumită, de vreme ce îi ardea de poveşti şi nuntea, la sfîrşitul lor, cel puţin cîte trei zile şi trei nopţi (iar unii cică, de n-or fi mu­rit, mai nuntesc şi pînă în ziua de astăzi).

De aceea, dragele mele, mă întorc şi zic: a fost odată ca niciodată...

Nici lui Făt-Frumos nu-i venea să creadă. Nici Ilenei Cosînzeana. Nici Zmeului chiar, deşi mai credul din fire...

... Şi-am încălecat pe-o şa (blondă, dar nu chiar aşa)...

Şi-am încălecat pe-o roată (poa­­te blon­dă, dar nu toată)...

Şi v-am spus, de-a fir a păr, blondul lumii adevăr...

Răzvan CODRESCU

Nota bene: Citită pe bloggul lui Vania, povestea e mult mai frumoasă. Încercaţi!