marți, august 04, 2020

„POVEȘTI DE OCAZIE”: ÎN LOC DE ÎNCHEIERE

SUMARUL BLOGULUI















CINE SÎNT EU?*

Mi s-a întîmplat să întîlnesc oameni văi­tîndu-se că au prea puține nume. Să ai doar un nume mare și un nume mic a putut de­veni, de la o vreme, o formă de frustrare. Cum să te cheme doar, să zicem, Popescu Constantin?! Cu ce ai greșit tu pe lume ca să ai un singur nume mic, cînd atîția alții au do­uă sau chiar trei (îi trimit salutări priete­nului Mircea Doru Constantin)?! Ba, dacă in­siști să cauți, găsești și cu patru. Pe un alt pri­­eten (nu-i spun și numele de familie) îl chea­mă, de pildă, Ioan Constantin Adrian Co­riolan (desigur, i se spune Dinu). Dar să nu exagerăm: poți scăpa de frustrare și nu­mai cu două (deși „de botez” poate să fie numai unul din ele, ca și în cazul meu). Nu știu de cînd s-a răspîndit la noi moda cu (mă­car) două nume mici, dar, treptat, acesta pare să fi devenit standardul, cel puțin în mediul urban (chiar dacă ești, cum se spune, doar „la prima generație de încălțați”). Pre­numele „dublu”, scris cu linioară sau fără (ex. Pe­tre Mihai, Mihai-Andrei, Doina Maria, Ma­ria-Cristina etc.), a ajuns să treacă în per­cepția curentă ca un fel de marcă ono­mas­tică a „urbanității” (pe un Ion pur și simplu fiind înclinat să-l cam bănuiești mai „de la coada vacii”, pe cînd de un Ioan Sebas­tian/Ioan-Sebastian putînd fi aproape sigur că-i măcar dintr-un orășel de provincie...). Dar, mai nou, „evoluția” sau „emanciparea” acțio­nînd ca o fatalitate galopantă, nici pe la țară nu mai afli prea lesne prunci cu un singur pre­­­nume...
Ca să ajung în sfîrșit și la mine (proge­nitură de mahala, la răscrucea inefabilă din­tre rural și urban), n-am avut motive să mă vait de numărul prenumelor, ci cel mult de proasta lor „brodire”. Părinții mei, oameni cu un singur prenume (tata, Ilie [1], cu obîr­șiile în Vlașca, și mama, Maria [2], cu obîrșile în Ialomița, deși i-a fost dat să se nască în Basarabia [3], fiind pe jumătate rusoaică), pri­pășiți la București, în mahalaua Pantelimo­nului, au ținut ca odraslele lor să aibă, oră­șenește, cîte două.  
Mie nu mi-a fost dat să vin pe lume „din prima”, ci numai după ce bieții mei părinți au pier­dut primul copil – o fată, Ada-Florica (victimă a malpraxisului medical la numai 2 ani și jumătate). De la Ada-Florica, îngerul bă­lai întors repede la cer, „mi s-a tras” (ca să zic așa): și că am căpătat și eu două pre­nu­me, și că unul din ele a fost să fie... Adolf.
Bia­ta maică-mea a fost cea care a ținut să-mi dea un nume care să-i amintească de Ada (căci așa o strigau). Ar fi putut foarte bine să-mi spu­nă Adam, sau Adrian (curent diminutivat Adi, Adișor). Cum a ajuns la nu­mele de Adolf, procopsindu-mă cu el pentru toată viața, nici ea n-a știut să-mi explice vreodată prea bine.
În orice caz, să-i dai copilului numele lui Hitler în plin comunism (vorba poetului: „în miezul unui ev aprins”), mai ales cînd ai și sînge rusesc, e o chestie de poveste! Iar eu s-a mai nimerit să fiu și stîngaci, tot ca Hit­ler! În toată copilăria și în toată tinerețea mea mi s-au pus obsedant două întrebări: „Ești neamț?” și „Scrii cu stînga?!”. Ba mai eram și blond (deci mai neamț decît Hitler!).
Mahalaua a început să ia cunoștință de noul ei „mădular” destul de perplexă și de con­­fuză: unii pronunțau Ádolf, alții Adólf, și nu erau puțini cei cărora le ieșea... Aldolf. Probabil ca să iasă din impas, tata și rudele lui de la țară îmi spuneau „Dodu” (cu varian­ta mai gingașă „Dodică”).
Ar fi trebuit, poate, să mă salveze celălalt prenume, Marian, pe care l-am primit de la nașă și care este adevăratul meu nume de botez. Dar uite că, nu pot spune de ce, nu s-a întîm­plat așa. Nimeni nu mi-a spus nicioda­tă Marian (nici măcar nașa care mă boteza­se), decît o iubită vremelnică, prin primul an de facultate. Adolf l-a bătut pur și simplu pe Marian și l-a scos din competiție.
Așadar, cu identitatea mea oficială, am în­ceput – și voi termina – ca Vasile Adolf Marian, cu prenumele Adolf ca un delinc­vent străin încadrat de doi jandarmi neaoși – Vasile (numele de familie) și Marian (nu­mele de botez). „Delincventul” rămîne însă cel ce atrage atenția, cu aura lui de venetic. Și de el mi se leagă mai toate pățaniile nomi­nale (nu puține).
În armată [4], un „tablagiu” (pe care noi îl poreclisem „Doișpe din cărți”) îmi zicea cînd Albert, cînd Adalbert. Ba o femeie de servi­ciu de la o școală ajutătoare din Tîncăbești (unde, cu pile, m-am detașat de la Zimnicea pe vremea stagiului în învă­țămînt, ca să fiu mai aproape de casă) îmi spunea „tovarășul Ludovic”. Unii mi-au zis, ceva mai pe aproa­pe, și Rudolf, iar dascălul meu cel mai de seamă, Marcel Petrișor, se amuză pînă as­tăzi să-mi spună așa... O factură de energie electrică îmi vine încă sub nu­mele de Vasile Adola (așa a înțeles și a notat funcționarul tembel care mi-a înregi­strat datele)! Ce mi-ai făcut, mamă?!
Am avut parte și de cîteva tentative de diminutivare. Cum „Adolfică” sună mai de­grabă persiflant, nimeni n-a insistat (slavă Dom­nului!), iar cîțiva, poate sincer afectu­oși, au ajuns să-mi diminutiveze numele fa­milie (luat drept nume mic): „Vasilică”. O colegă de liceu a încercat la un moment dat să-mi spună „Dolfi”, dar o alta (care mai tîr­ziu mi-a devenit soție) a obiectat prompt că ar fi nume de cățel, drept care tentativa n-a avut urmare.
Nici cu poreclele n-a fost ușor. Prima po­reclă pe care am primit-o, de la colegii din grădiniță, a fost „Adolf cartof”. Mai tîrziu, u­nul s-a gîndit să-mi spună (altminteri cu tot dragul) „Adolfina”, dar apelativul n-a mai fost preluat de altcineva. Nașa de cununie obișnuia să-mi spună „Adolfo” (o cunoscu­sem ca bibliotecară la liceul unde am învă­țat, „Iulia Hasdeu”, redenumit pe atunci Li­ceul de Filologie-Istorie Nr. 1, cu profil de lim­­ba spaniolă). Pînă la urmă porecla mea cea mai răspîndită și mai durabilă, pe vre­mea școlii generale, a fost una fără nici o le­gătură cu numele mele oficiale: „Cilibiu” (cu variantele „Cili” și „Cilibidache”). Nu-mi mai amintesc cine mi-a zis prima oară așa, dar sigur nu știa semnificația cuvîntului (pe ca­re multă vreme n-am știut-o nici eu). Citez din DEX: „CILIBÍU,-ÍE, cilibii, adj. (înv.): fin, grațios, frumos; politicos, galant. – Din tc. çe­lebi”. Probabil că, dacă ar fi știut înțelesul, nu mi-ar mai fi spus așa... Era un loc prin ma­hala numit „La Cilibiu”, dar eu n-aveam nimic în comun cu locul respectiv. Acolo, în mahala, erau pe vremea aceea multe locuri rămase în memoria colectivă cu numele sau poreclele unor vechi proprietari: „La Corda­liu”, „La Cilibiu”, „La Oțoțop”, „La Cîntă-bine” (unde am locuit și eu pînă la 14 ani, adresa oficială fiind: Șos. Pantelimon Nr. 244), „La Greci” (unde era și cîrciumă) ș. a. Vreo 17 străzi paralele se numeau Petrescu (Petres­cu 1, Petrescu 2, Petrescu 3 ș. a. m. d.), deși între timp primiseră, în noul regim, alte de­nu­miri oficiale.
Dar să ne întoarcem la numele meu ade­vărat, căci povestea e departe de a se fi sfîr­șit. Cînd să mă însor, în ultimul an de fa­cul­tate, am luat, de acord cu viitoarea mea so­ție, hotărîrea ingenuă ca eu să îmi păstrez ca atare numele de familie (Vasile), iar ea, care ținea (împreună cu familia ei) să-și păstreze și numele de fată (Crivăț), să-și adauge și numele meu de familie (devenind Crivăț-Vasile). La Oficiul Stării Civile am aflat că le­gea nu permite: ori optăm să rămînem fie­care cu numele inițiale (ceea ce ar fi însem­nat că ar fi trebuit să facem în fiecare împre­jurare, cît de măruntă, dovada specială, cu acte adiacente, că sîntem soț și soție), ori ne unim amîndoi vechile nume într-un nou nu­me de familie. Toți ne-au sfătuit pentru a doua opțiune (cineva din anturaj ne-a dat și exemplul cu familia Calciu-Dumi­treasa). Mi s-a părut că Crivăț-Vasile suna mai bine de­cît Vasile-Crivăț și iată că, din toamna aceea (1982), am devenit oficial (avea să fie pen­tru 18 ani) Crivăț-Vasile Adolf-Marian. Ulte­rior, ca profesor, m-am trezit numit curent, vrînd-nevrînd, și de către colegi, și de către elevi, „tovarășul/domnul Crivăț” (și aceasta a rămas ipostaza nominală a trecerii mele prin învățămînt, din 1983 pînă în 1999 [5]). Așa cum Adolf îl bătuse cîndva pe Marian, tot așa Crivăț, mult mai puternic, l-a bătut pe bietul Vasile.
Dacă în forma de stare civilă numele era straniu, dar „curgea” cît de cît, în forma în care ar fi trebuit să semnez ca autor – Adolf (-Marian) Crivăț-Vasile – suna și mai rău (și totuși mai tîrziu, prin România literară, am semnat așa cîteva articole – inclusiv un lung eseu despre „Fenomenul românesc al ban­cu­lui” – de care aveam nevoie la curricu­lum). Simțeam tot mai acut că problema tre­buia rezolvată, măcar sub aspect publicistic. Îmi trecuse prin minte să-mi găsesc un pse­udo­nim, dar încă nu mă împăcasem cu gîn­dul. Scrisesem destul de mult pînă pe la 25 de ani, dar nu reușisem decît cîteva apariții chinuite în niște foi studențești, semnînd, dacă-mi aduc bine aminte, Vasile Adolf sau Adolf Vasile (cele două nume stăteau prost unul lîngă altul, indiferent cum le-aș fi pus). Bătusem pe la ușile unor redacții mai acă­tă­rii, dar fără succes, cu numele resimțit per­ma­nent ca un handicap.
Cînd a bătut ceasul adevăratului debut publicistic, în pragul toamnei lui 1985, în re­vista literară Luceafărul, cu un eseu despre „Don Qui­jote și Prințul Mîșkin”, noul naș a­vea să-mi fie Aurel-Dragoș Munteanu (care se ocupa de ultima pagină a revistei – dedi­cată literaturii universale – și la care am a­juns prin Marcel Petrișor), personaj com­plex și greu de evaluat retrospectiv [6], apro­piat de Petre Țuțea înainte de 1990 (ca și controversatul Ion Coja), apoi că­zut la pace cu puterea neocomunistă (a fost director al Televiziunii Naționale și ambasa­dor în Sta­tele Unite, de unde la un moment dat ne-a și trimis – lui Marcel Petrișor, ca pri­eten, dar mie, ca „fin” – un mesaj privitor la re­­vista Puncte cardinale: să avem grijă, că sîn­tem a­tent „monitorizați”).
Atunci, în 1985, discuțiile premergă­toa­re noului meu „botez” au avut loc pe stradă, cred că prin zona fostului cinematograf „Lu­cea­fărul”. A.-D. M. mi-a spus cu delicatețe:
- Textul e grozav, va intra în revistă, dar, știți, e o problemă cu numele dvs., nu prea e publicistic, iar Adolf dă rău de tot... Eu v-aș sugera să vă gîndiți la un pseudonim, pe ca­re să-l adoptați și în perpectivă...
I-am mărturisit că mă tot gîndisem și eu la asta, dar încă nu aveam vreo idee mulțu­mi­toare. A rămas să mă mai gîndesc și să ne revedem după două zile. Înapoi acasă, bate-ți capul și fă liste de posibile pseudonime! Voiam, se înțelege, și să sune bine, și să fie semnificativ (eram gelos, de pildă, pe Nichi­for Crainic, un Ion Dobre care se trăgea și el de pe malurile Neajlovului, că își găsise un pseudonim atît de grozav – și sonor, și in­con­fundabil, și neaoș, și plin de sens: „vesti­torul purtător de biruință”).
Mi-am bătut în­delung capul și pînă la urmă, în teribilismul tinereții, m-am oprit la Răzvan (în slavonă: „rebotezat”, „botezat a doua oară”) Furtună (mă voiam năpraznic, furtunatic, ca un Aron Cotruș gata să înfrun­te, mesianic [7], „iepoca de aur”!).
M-am reîntîlnit cu A.-D. M. parcă mai sigur și mai mîndru de mine însumi, ca unul ce-și găsise, în sfîrșit, adevărata iden­­titate.
- Ei, v-ați gîndit?
I-am spus de pseudonimul Răzvan Fur­tu­nă. A tușit.
- Răzvan nu e rău deloc. Dar Furtună... Nu că ar fi prea ostentativ, dar, știți, a fost o familie de publiciști evrei... Să nu creadă lu­mea că ați fi evreu... V-aș sugera ceva mai fi­resc, de la o formă de relief, să zicem... Cîm­peanu, Deleanu... Dacă nu m-ar chema pe mi­ne așa, v-aș fi sugerat chiar Munteanu...
M-am făcut că n-aud, apoi m-am pome­nit zicînd (mă cam săturasem):
- Mi-ar plăcea mai degrabă Codreanu.
- A, nu! Abia am scăpat de Adolf și acum să ne pricopsim cu Codreanu?!
- Dar Codrescu?
- Codrescu? Da, Codrescu merge... Răz­van Codrescu... Chiar sună bine!
- Atunci să rămînă Răzvan Codrescu!
Și așa a rămas.
Sub semnătura Răzvan Codrescu, eseul a apărut repede, însă drastic cenzurat (Lu­cea­fărul, anul XXVIII, nr. 39/1985, p. 8). Textul integral, cu titlul „Doi «ne­buni» exemplari” și cu un motto împrumutat din poezia de în­chisoare a lui Demostene Andronescu („Ne­bun, da, sînt nebun! Dar, lume, dacă/ N-ar fi nebuni, ai fi de tot săracă,/ […] Căci cei cu­minți n-ar face rod nici unii/ De n-ar muri în locul lor nebunii”), poate fi citit în cartea mea Spiritul dreptei. Între tradiţie şi actuali­tate (1997; ediție definitivă: 2018). E, s-ar pu­tea spune, noul meu certificat de botez.
Cu pseudonimul Răzvan Codrescu n-am ajuns să public, înainte de 1990, decît vreo două sau trei articole, dar din 1990 l-am uti­lizat curent și din plin, cu el semnîndu-mi și toate cele peste douăzeci de volume de au­tor.
O experiență insolită și amuzantă a fost cu revista Puncte cardinale (începînd din ia­nuarie 1991), unde textele mai substanțiale le-am semnat, timp de 20 de ani, Răzvan Co­drescu, dar unde, mai ales în primii ani, cînd colaboratorii erau puțini, iar eu scriam pe rup­­te, am mai semnat în fel și chip (R. C., Va­sile A. Marian, V. A. M. [8], A. V. Marian, A­dolf Vasilescu etc.), pretîndu-mă să las im­pre­sia că ar fi fost vorba de mai mulți autori. Re­gre­tatul Gabriel-Iacob Constantinescu (1921-2010), întemeietorul și directorul publica­ției, a și primit la Sibiu scrisori sau telefoane de felicitare „pentru cei trei colaboratori re­marcabili: Răzvan Codrescu, Vasile A. Mar­ian și Adolf Vasilescu”… Pe vremea Anasta­siei și a Punctelor cardinale am mai variat sem­năturile, însă pe vremea Christianei, a Ros­tului și a Lumii credinței m-am restrîns la Răzvan Codrescu [9]. Cum-necum, pseudoni­mul s-a impus treptat, iar azi puțini mă mai știu pe numele meu adevărat. Sigur, asta îmi pricinuiește și unele dificultăți, mai ales la primirea unor colete sau la redactarea unor acte oficiale, dar m-am obișnuit cu ele (am me­­reu la mine o dovadă scrisă și parafată că „eu sînt ăla”). E adevărat că numele Răzvan Codrescu ar putea fi oficializat, dar ar fi o adevărată nebunie birocratică, la care sînt de-acum prea în vîrstă ca să mă mai angajez.
Din anul 2000, cînd am divorțat, am re­devenit în cartea de identitate Vasile Adolf-Marian [10] (ceea ce nu mai are vreo impor­tan­­­ță și nu interesează pe nimeni, nici mă­car pe mine), dar numele de Crivăț n-a fost dat de tot uitării, ci unii adversari ideologici nu s-au dat înapoi, pe diferite site-uri abjec­te de pe internet, să-l exploateze tendențios (după binecunoscuta predispoziție a oligo­fre­nilor, cărora le place să se amuze de nu­me­le altora), grafiindu-l insinu­ant Krivatz, ca pe baza lui să mă poată de­creta... evreu! Ro­mân, grec, rus, neamț, e­vreu, ba chiar ți­gan (și încă unul „cu buze groase” [11]) – ade­vărată sinteză rasială la purtător! De altfel, indife­rent de nume și de rasă, eu sînt un per­sonaj-sinteză sui generis, făcut de-a lun­gul vremii – și dinspre dreapta, și din­spre stînga – și legionar (sau măcar legiona­roid), și mason, și fascist, și soroșist, și hitle­rist, și securist, și homosexual (trăiesc cu An­drei Pleșu!), și sexist, și ultraortodoxist, și catoli­ci­­­zant (păi nu i-am tra­dus eu pe Dante și pe Ioan al Crucii?), și ere­tic, și defetist, și anti­semit, și jido­vit!!! Homo universalis ho­mini lupus...
Așadar, cine sînt eu? Păi, punîndu-le pe toate cap la cap, sînt Vasile I. Adolf Marian, Crivăț-Vasile Adolf-Marian, Răzvan Co­­­dres­cu, Vasile A. Mar­ian (V. A. M.), Adolf Vasiles­cu, poet, tra­du­cător, eseist, publicist și edi­tor, o vreme profesor (pentru păcatele me­le) și acum, preț de o carte, și… prozator, iar, pe ici, pe colo, și cîte încă altceva/alt­cineva, după cum i se va mai fi părut unuia sau altu­ia (căci, vrînd-nevrînd, ajungi să fii nu nu­mai ceea ce ești sau ceea ce te crezi, ci și ce­ea ce pari, ne­existînd doar de unul singur, ci mereu în ra­port cu ceilalți – „infernul” nos­tru, după Sar­tre [12]).
În ce mă privește, măr­­turisesc că mie mi-ar plăcea, în amurg și du­pă, să rămîn al dum­neavoastră Răzvan Co­drescu. Iar nu­mai dacă s-ar întîmpla să vă rugați pentru mi­ne, să mă numiți, cu îngă­duință, „robul lui Dumnezeu Marian”.

Răzvan CODRESCU

* Din volumul în pregătire Povești de ocazie sau cum m-am ispitit să devin narator. Postarea este ilustrată cu două propuneri de copertă făcute de prietenul Valentin Dan, căruia îi mulțumesc și pe această cale.
[1] Fiul lui Radu și al Floarei, plugari. Familia se numea Vasile, dar mai înainte fusese Farmazon (proba­bil o mai veche poreclă, care în grecește înseamnă... „vrăjitor”).
[2] Născută Stan.
[3] La Cetatea Albă (Akkerman), unde tatăl, Gheorghe, plu­tonier major, fusese detașat și se căsătorise cu o Domnica Iur­cenko (moartă cînd mama nu avea decît 2 ani). S-au în­­tors în țară la evacuarea din 1940, cînd mama avea 11 ani. Își amintea cum le strigau evreii proruși: „V-am bă­gat în sac. Rămîne doar să-l mai legăm la gură”.
[4] La Corbu, în Dobrogea, unde am mîncat pîinea de „te­rist” (de la t. r. – termen redus) într-o unitate de cerce­tași, din toamna lui 1978 pînă în vara lui 1979.
[5] Am început ca stagiar în Teleorman (noi, navetiștii, îi ziceam Telemorman), la Zimnicea (de unde am demi­sio­­nat în 1986, imediat după definitivat), și am încheiat ca titular la liceul pedagogic din Bucu­rești – Școala Nor­mală „Elena Cuza” (care pe atunci chiar era printre liceele de top).
[6] S-a stins în 2005, la numai 63 de ani.
[7] Teza mea de licență la Facultatea de Limba și Lite­ra­tura Română a Universității București fusese, 2 ani mai înainte, „Atitudini mesianice în poezia românească: Ion Heliade-Rădulescu, Mihai Eminescu, Octavian Goga, A­­­ron Cotruș”.
[8] Așa am semnat, ani de-a rîndul, rubrica „Un ochi rîde, altul plînge...”, una dintre cele mai gustate ale revistei.
[9] La Puncte cardinale am fost redactor și apoi redactor-șef din 1991 pî­nă în 2010, la Anastasia am fost redactor-șef și apoi di­rector literar din 1996 pînă prin 2000, la Christiana am fost redactor-șef și apoi director literar din 2001, la Rost am colaborat constant de la numărul-pilot din 2002 și am făcut pe redactorul-șef în 2011-2012, iar la Lumea credinței mă ostenesc din primăvara 2003 (și cu revista, și cu editura).
[10] Drept care, pentru lichidarea firmei PUNCTE CAR­DI­NALE SRL, de pildă, a trebuit să trimit la Sibiu nu doar copie de pe cartea de identitate, ci și copie de pe certificatul de divorț, căci la data întemeierii figuram ca Crivăț-Vasile Adolf-Marian, iar la data lichidării ca Va­sile Adolf-Marian. Fugit irreparabile tempus
[11] Curios, cel care m-a caracterizat astfel a crezut, mai în urmă, că am mai putea fi amici!
[12] L'enfer c'est les autres. Ei pentru tine și tu pentru ei… Nu prea sună creștinește, nu-i așa?

1 Comments:

At 5/8/20 12:45 p.m. , Anonymous Anonim said...

Domnu' Marian/Razvan,
Sa fiti sanatos si sa ne mai bucurati cu gandurile, creatiile si descoperirile Dumnevoastra!
Numele Adolf este frumos, lumea gandeste urat: fiecare "vede ceea ce poate"...
Despre nume ... Adolf este forma latinizata a lui ATAULF; eu zic... nume venit de la getii intelepti, vizionari (prin instruire aristocratica) botezati vizi-goti.
Regele vizigot Ataulf - nepotul ne-legitim al primului rege (REIKS) recunoscut de Imperiul Roman, AÞANA-reiks - a cucerit Roma si i-a schimbat imparatul dupa pofta lui inteleapta!
Aceasta declaratie politica ii este atribuita:
"Athaulf's Declaration:
At first I wanted to erase the Roman name and convert all Roman territory into a Gothic empire: I longed for Romania to become Gothia, and Athaulf to be what Caesar Augustus had been. But long experience has taught me that the ungoverned wildness of the Goths will never submit to laws, and that without law a state is not a state. Therefore I have more prudently chosen the different glory of reviving the Roman name with Gothic vigour, and I hope to be acknowledged by posterity as the initiator of a Roman restoration, since it is impossible for me to alter the character of this Empire."
Ar fi dorit sa faca din Romania (aici, Imperiul Roman) [marea] Gotia dar, ...nici pe vremea aceea, "ai nostri", ... stramosii, nu agreau botnita = "legea" (as zice, civila, lumeasca) si ascultarea "puterii"; iubeau libertatea!.... nu ca acum.
=========
Cum culoarea roşu nu a fost inventata de comunisti, nici numele Adolf nu a fost inventat de Hitler,... nici macar nu si-a ales numele de botez.

 

Trimiteți un comentariu

Abonați-vă la Postare comentarii [Atom]

<< Pagina de pornire