O CARTE DE VACANȚĂ

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

A IEȘIT DE SUB TIPAR

Răzvan Codrescu, Povești de ocazie sau cum m-am ispitit să devin narator, Editura Christiana, București, 2020 (coperta: Valentin Dan; 123 pagini; format 11x20; preț: 18 lei)

SUMAR

Prolog – pag. 7

Fenomenul Omega – 9

Adio fără de sfîrșit – 49

Ion Te-leagă – 71

Addenda

Toţi arabii se numesc Hassan... – 95

Poveste pentru blonde – 107

În loc de încheiere: Cine sînt eu? – 111

PROLOG

M-am lăsat înduplecat să adun în acest mic volum șase exerciţii mai vechi de proză scurtă, scrise în tot atîtea registre stilistice. Unele au mai văzut lumina tiparului în diferite periodice fără largă răspîndire, sau au fost postate pe blogul meu, inedite fiind numai textul intitulat „Adio fără de sfîrșit” (care mi se pare că mă reprezintă cel mai puţin şi pe care, recitindu-l azi, tind să-l consider chiar mai prost decît este) și cel așezat aici în loc de încheiere: „Cine sînt eu?” (care este și cel mai recent). Dintre textele publicate, cel mai mult par să fi plăcut puţinilor cititori de pînă acum cele intitulate „Fenomenul Omega” (ilustrînd genul fantastic) şi „Ion Te-leagă” (ilustrînd genul satiric), drept care mă ispitesc să le consider şi pilonii de bază ai cărţii de faţă (ce-i mai degrabă o glumă de vacanţă decît expresia serioasă a vreunei ambiţii literare). Avem atîţia prozatori – şi grozavi, şi mai puţin grozavi – încît sigur nu mai este nevoie de unul în plus. Ca glumă, însă, demersul îşi are gratuitatea lui pasabilă, în sfera generoasă a ocazionalului, unde nu strică să ne mai odihnim, din cînd în cînd, de ambiţii şi de orgolii.

Acestea nu sînt, desigur, singurele mele încercări de proză literară, dar sînt singurele care m-au mulţumit cît de cît (căci o anume exigenţă păstrăm – nu-i aşa? – chiar şi atunci cînd spunem „bancuri”) şi care se întîmplă să aibă şi suficientă autonomie*. Dintre cele cîteva proiecte de roman abandonate – şi care se numără tot printre „păcatele tinereţilor” – năzuiesc ca măcar pe unul să ajung cîndva să-l duc pînă la capăt, dar paginile respective nu şi-ar fi avut locul aici şi aş fi riscat să stric cu ele convenţia „ludică” a acestui ştrengăresc – şi sper că simpatic – demers editorial.

Dacă ştiţi de glumă, atunci nu-mi rămîne decît să vă doresc, făcîndu-vă cu ochiul, o plăcută pierdere de timp!

R. C.

* Și-ar mai fi găsit locul aici o povestire intitulată „Sfîrșitul lumii”, mai veche decît toate celelalte, dar pe care am reușit s-o rătăcesc fără urmă.