ÎM-BISERICIRE SAU DEZ-BISERICIRE?

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

Mai nou, gloate de trepăduși ai internetului par să creadă că au nu numai îndreptățirea, dar chiar și datoria de a se pronunța despre „potir” și „linguriță”. Intrați la fandacsia „dreptei credințe”, se simt nu doar persecutați de puterea politică, dar și trădați de puterea bisericească. Toată muhaiaua pios-agramată iese la războiul euharistic, fiecare știind cel mai bine cum stă treaba și ce ar fi de făcut.

Într-o lume normală, cînd ar fi vorba de oficiul Sfîntei Taine a Împărtășaniei, în afara preoților și profesorilor de Teologie, care au legitimitatea să discute problema între ei, toți ceilalți, credincioși de toată teapa, s-ar cuveni să spună un singur lucru: „N-am competența și căderea să mă pronunț într-o astfel de chestiune. Merg pe mîna Bisericii mele, în care cred și în care Îl mărturisesc smerit pe Domnul nostru Iisus Hristos”.

Dar noi ne-am făcut deștepți (nu se știe cum), și cu cît sîntem mai deștepți, cu atît sîntem mai tupeiști (ca să nu spun: nesimțiți), fiecare avînd Biserica la purtător, după chipul și asemănarea deșteptăciunii care nu-i mai dă pace. Acest soi de patetică „îm-bisericire” belicoasă mă tem că e mai degrabă un semn al dez-bisericirii, un front panicard de habotnicie caragialescă prin care turma de Crăcănei și de Mițe Baston se substituie popilor și vlădicilor, dacă nu cumva și lui Dumnezeu Însuși, Căruia Îi uzurpă... apocalipsa.

Răzvan CODRESCU