MÎNGÎIEREA DE SUS ȘI NEMÎNGÎIEREA DE JOS

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

De două mii de ani Hristos învie peste toate turpitudinile și tristețile noastre. Poate că niciodată nu am meritat îndestul Învierea Lui și poate că niciodată nu am meritat-o mai puțin decît acum, cînd trăim parcă un preludiu al Apocalipsei.
Mărturisesc că pe mine unul nu nemersul la biserică m-a mîhnit cel mai tare, ci opacitatea lumii în care trăim față de adevărata maiestate a praznicului pascal.
Știu că orice generalizare e riscantă, poate că în alte părți s-a jubilat în strălumina Învierii, dar în ghetoul meu bucureștean din coasta Centrului Civic (zona Nerva Traian) nici pomeneală de „voluntari” care să aducă Lumina sau de oameni ieșiți, la miezul nopții, să cînte din balcoane „Hristos a înviat!”. De jur-împrejur, pustiul tăcut al unei lumi care a murit sufletește și căreia nu i-a mai rămas, parcă, decît teama de a nu muri și trupește...
Ce simplu s-ar fi putut rezolva cu Lumina - nu zic într-o țară vie sufletește, ci doar minimal civilizată - lăsîndu-se cîte o candelă aprinsă în fiecare scară de bloc, de la care fiecare locatar credincios s-ar fi dus să-și aprindă lumînarea și s-ar fi întors cu ea în apartament fără să aibă vreun „contact” cu cineva! Ceva simplu și firesc, dar care nu s-a putut în registrul turmemtat al oligofreniei românești.
Ce sublimă arie a Învierii ar fi putut răsuna la miezul nopții, într-o adevărată Grădină a Maicii Domnului, din balcoanele deschise ale unui popor claustrat, dar plin de dragoste mărturisitoare!
Nimic din toate acestea. Numai tăcerea și „buna mireasmă” a crăpelniței festive...
Iartă-ne, Doamne, că murim pe cît înviezi Tu!

Răzvan CODRESCU