INTERPRETAREA UNUI LOC SCRIPTURISTIC

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

Nici o legătură cu contestarea legitimității ontologice

a diferențierilor etnice sau sexuale!

„Nu mai este iudeu, nici elin; nu mai este nici rob, nici liber; nu mai este parte bărbătească şi parte femeiască, pentru că voi toţi una sînteti în Hristos Iisus” (Galateni 3, 28)

Că, în ciuda atîtor destructurări, contaminări şi rela­ti­vizări, naţiunile există, cu tot cu coloratura lor etnică – acesta e un fapt în jurul căruia nu poate să încapă dis­­cu­ţie. Discuţiile încep atunci cînd se cau­tă a se stabili na­tura şi notele definitorii ale acestei realităţi: este ea o realitate secundară, de ordin istoric şi subiectiv, sau este o realitate primară, de ordin metafizic şi obiectiv? Altfel spus, sînt naţiunile (neamurile) entităţi necesare în ordi­nea firească a lumii (fie că o concepem ca determinism na­tural, fie că o concepem ca determinism divin), sau ele au un ca­rac­­ter aleatoriu, conjunctural? E greu de aproxi­mat care ar putea fi cel mai simplu argument pentru even­tualul caracter aleatoriu, dar pentru caracterul necesar este fără îndoială acela că nu există individ fără apartenenţă naţională; ba mai mult, originea etnică e ceva la fel de imposibil de modi­ficat ca şi condiţia umană: aşa cum, născut om, nu mă pot preschimba în altă specie animală, tot aşa, născut român, să zicem, nu mă pot preschimba în chinez, evreu sau turc. Îmi pot schimba religia, men­talitatea, pa­tria, cetăţenia, înfă­ţişarea, ba chiar şi sexul – dar cu nici un chip apartenenţa etnică. Ne place sau nu ne place, murim ce ne-am născut și ne „adăugăm” eternității „neamului” nostru.

Din unghiul de vedere al unei poziţionări creştine, inte­resează dacă această realitate incontestabilă – naţi(une)a sau neamul – e de la oameni sau de la Dumnezeu. Episodul biblic al Turnului Babel (Facerea 11, 1-9) spri­ji­­­­­­nă a­ser­­­­ţiunea că diferenţierea „limbilor“ (cuvînt care în ve­chi­me avea şi înţelesul de „neamuri“) nu-i străină de vo­­­inţa şi lucrarea divină. Dar episodul Turnului Babel are mai degrabă relevanţă morală şi nu explică decît o latură a problemei. Etnicul (sinteză inefabilă de sînge şi suflet) e asociat de obicei cu o anumită limbă şi cu un anumit spaţiu, dar între acestea nu-i o le­gătură indisolubilă sau o convergenţă necesară. Există în istorie şi neamuri ca­re şi-au pierdut limba sau teritoriul, dar nu şi identitatea etnică, iar cazul cel mai relevant e chiar cel al poporului evreu. „A­­mes­tecul lim­bilor” nu constituie nicidecum un criteriu suficient în explicarea dife­ren­ţelor et­­­ni­ce sau a misterului etnogenetic.

Cert este că nicăieri în Sfînta Scrip­­tură nu-i contestată (sau măcar pusă la îndoială) legitimitatea existenţei diferen­ţiate a neamurilor în istorie. Faimosul loc epistolar, citat adeseori trunchiat decontextualizat, unde Sfîntul Apostol Pavel zice: „Nu mai este iudeu, nici elin; nu mai este nici rob, nici liber; nu mai este parte bărbătească şi parte femeiască, pentru că voi toţi una sînteti în Hristos Iisus” (Galateni 3, 28), are un înţeles pur spiritual, referindu-se la egalitatea de principiu a oamenilor în faţa lui Dumnezeu, nu la formele vieţii seculare. În lume, iudeul este iudeu şi elinul este elin, tot aşa cum bărbatul este bărbat şi femeia este femeie, iar aceste diferenţieri ontologice nu sînt cîtuşi de puţin rele sau vinovate în sine. Rău sau vinovat poate fi numai felul în care noi, în condiția păcătoasă, facem uz de ele. Ba mai mult, Biblia ne încredinţează (cf. Deuteronomul 32, 8-9, sau Daniel 10, 13-21) că Dumnezeu a rînduit îngeri protectori fiecărui neam. În cartea sa Despre îngeri (2003), d-l Andrei Pleşu are un frumos capitol intitulat „Îngerii, muzica lumii şi naţiunile”, din care citez: „Toţi marii învăţaţi ai creştinismului timpuriu sînt de părere că, în economia divină, fiecare seminţie îşi are îngerul ei păzitor. […] Sîntem, aşadar, îndreptăţiţi să ne imaginăm că la temelia fiecărei comunităţi etnice se află un principiu spiritual, un înger, care se exprimă în felul de a fi al respectivei comunităţi, în destinul ei istoric, în limba şi cultura ei. [...] În asemenea măsură se identifică îngerii neamurilor cu neamurile pe care le păstoresc, încît, potrivit tradiţiei, ei vor fi chemaţi să răspundă o dată cu ele la Judecata de Apoi” (pp. 165-166). Hristos e însă mai mare peste îngeri şi în El avem supremul „interlocutor ceresc al fiecărui individ şi al fiecărei naţiuni” (p. 168).

Contestînd – din rațiuni ideologice sau de alt gen – pertinența creației divine sau ordinea firească a lumii lui Dumnezeu, riscăm să ne pomenim „luptători împotriva lui Dumnezeu”, în sensul de la Fapte 5, 39. Să nu fie!*

Deci: puneți lucrurile la locul lor firesc, lăsat sau îngăduit de bunul Dumnezeu, nu căutați să le răstălmăciți, relativizați sau anulați!

Şi pentru că d-l Andrei Pleşu pare să ştie ceva ce atîția alţii par să fi uitat, îmi îngădui să-l mai citez o dată, concluziv: „Apartenenţa la o naţiune sau alta e un dat providențial, aşa cum sînt culoarea ochilor, statura şi tot ce alcătuieşte identitatea noastră particulară. Ca atare, această apartenenţă are un sens şi creează o răspundere. Nu te naşti întîmplător într-o anumită naţiune: există o marcă destinală în această împrejurare, există o comunitate istorică cu ceilalţi, există, mai ales, formidabila comunitate de limbă care leagă, în adînc, pe toţi utilizatorii ei. Şi există un rost al fiecărei naţiuni în istoria lumii care, neîmplinit, lasă vacantă o porţiune importantă a acestei istorii. Identitatea naţională e un fapt de la sine înţeles, care lucrează în noi clipă de clipă. Naţiunile sînt o realitate foarte puternică încă şi diversitatea lor e «sarea pămîntului». [...] Problema nu este a abandona sau a eluda tema naţiunilor, ci de a o pune la locul ei, fără emfaza secolului al XIX-lea, fără idolatrie, fără obsesia confruntării duşmănoase şi a supremaţiei exclusiviste. Asumarea identităţii naţionale trebuie, cu alte cuvinte, să ia chipul unei ofensive a creativității...” (op. cit., pp. 169-170).

Apărînd deci legitimitatea naționalului, noi, creștinește vorbind, nu avem în vedere o ideologie sau alta, ci ORDINEA FIREASCĂ A LUMII LUI DUMNEZEU (care este – și trebuie să rămînă – „unitate în diversitate”). Naționalul, pentru noi, nu-I nici rezultat al păcatului, nici instrument de luptă politică, ci IDENTITATE EXISTENȚIALĂ a unui destin personal și comunitar. Punctum.

Răzvan CODRESCU

  

* „Naţiunile – scrie părintele Dumitru Stăniloae – sînt, du­pă cuprinsul lor, eterne în Dumnezeu. Dumnezeu pe toate le vrea. În fiecare arată o nuanţă din spiritualitatea Sa nesfîr­şită. Le vom suprima noi, vrînd să rectificăm opera şi cuge­tarea eternă a lui Dumnezeu? Să nu fie! Mai de­grabă vom ţine la existenţa fiecărei naţiuni, protestînd cînd una vrea să oprime sau să suprime pe alta şi propo­văduind ar­mo­nia lor, căci armonie deplină e şi în lu­mea ideilor dumnezeieşti” (Ortodoxie şi românism, 1939, p. 24).

O carte din 2003, ce dezvoltă această problematică