vineri, iulie 19, 2019

CARTEA VERII LA EDITURA CHRISTIANA





În loc de postfață*

PETRE ŢUŢEA – O CONSEMNARE

Scurtul text despre Petre Ţuţea regăsit deunăzi de prietenul Lucian D. Popescu printre hîrtiile sale mai vechi este poate incomod în multe privinţe. Înainte de a face cîteva observaţii pe marginea lui, îmi îngădui să-l reproduc aici în întregime, ca document tîrziu al unei aventuri biografice şi spirituale care s-a încrucişat de la sine cu fenomenul legionar şi care a generat o legendă încă neistovită în orizontul paideic al dreptei româneşti [1]:

„Criza finală a slăbiciunii trupeşti a lui Petre Ţuţea a debutat la sfîrşitul toamnei lui 1991, însoţită de o acută criză de singurătate. Mari dureri de cap, senzaţia sufocării şi o cumplită frică de a rămîne singur îl încercau din greu pe «nea Petrache». «Îmi crapă capul de durere şi nu mai pot gîndi. Sînt un deşeu bio-social!», decreta sacadat.
La mai multe zile după debutul acestei simptomatologii, zile în care, de bine de rău, s-a găsit cîte cineva care să-i vegheze singurătatea şi nesomnul, s-a reuşit încheierea formalităţilor necesare internării. De mult timp, deplasările în spaţiu deveniseră un chin pentru el, aşa că nu mai ieşise din casă de cîţiva ani. În dimineaţa în care a fost dus la spital, Marcel Petrişor, fost coleg de temniţă şi omul care l-a îngrijit amar de vreme, a observat: «Vezi, nea Petrache, degeaba te-ai înscris la liberali, că tot pe braţe de legionari ajungi cînd dai de greu!». Privind de-a dreapta şi de-a stînga sa, Petre Tuţea l-a aprobat. Domnul Biloiu şi părintele Voicescu păreau să îşi onoreze fosta apartenenţă politică aşa cum o făcuseră întotdeauna: creştineşte. E drept că acum dispăruse cu totul primejdia teribilei acuzaţii de... «ajutor legionar». Dar, chiar şi aşa, acum, la nevoie, nu se înghesuiau deloc cei care în anii ’70-’80 îi sorbiseră cuvintele la Casa Scriitorilor sau la Athénée Palace, nici cei care pînă deunăzi îl filmau, îl intervievau sau, cu cine ştie ce interese «de imagine», îl curtau.
Găsesc că e de amintit aici că puţini au fost înainte de «Revoluţie» cei care s-au încumetat să-l viziteze pe Socratele Bucureştilor, mai puţini cei care l-au frecventat şi număraţi pe degetele unei mîini cei care l-au sprijinit efectiv. În anii ’80 mulţi uitaseră că Petre Ţuţea mai trăieşte. Filosofii, literaţii, oamenii de cultură, cunoscuţii erau, poate, speriaţi de Securitate, sau poate nu voiau să se expună. În 1982 avusese loc defecţiunea transcendental-meditativă, iar «o anume parte» a intelighenţilor deveniseră mult mai conştienţi de posibilele consecinţe ale faptelor lor.
În toamna lui ’91, Petre Tuţea a căpătat învoire de internare la Filantropia... Acolo i s-a cercetat starea trupească şi rezultatul analizelor a fost bun. Însă el a continuat să fie chinuit de cefalee şi de groaza de singurătate. Şi trebuia ca în permanenţă să stea cîte cineva lîngă el. Într-o seară am stat şi eu acolo şi, voind să-i fac plăcere, m-am pus la dispoziţia sa, propunîndu-i să-mi dicteze. De vreo cinci-şase ani scrisul îi devenise ilizibil din pricina tremurului mîinii. Doar Marcel Petrişor s-a mai încumetat pînă la un moment dat să i-l descifreze, după care tot el a acceptat cu bunăvoinţă slujba de «scrib al lui nea Petrache».
Ca în vremurile bune, Petre Ţuţea a început să dicteze abrupt, poruncitor, abia dîndu-mi răgazul să deschid cartea pe care o aveam cu mine (Roza vînturilor a lui Nae Ionescu), din care îi citisem mai înainte şi pe ale cărei ultime pagini am început să notez:
«Mişcarea Legionară a fost o mişcare de tineret care a vrut să construiască un stat românesc pornind de la imaginea ideală a poporului român.
Concentrarea de forţe imense în spaţii limitate anulează ideea de mare putere. Adică, dacă la un popor mijlociu există mijloace apocaliptice de distrugere ca expresie a geniului lui ştiinţific şi tehnic, şefii acestui stat au pretenţie la egalitate de epolet cu şefii marilor puteri. Concentrarea de energii imense în spaţii mici a transformat ştiinţa şi tehnica în forţe suverane şi egalitare ale popoarelor care au suflu de stăpîn.
Popoarele se definesc prin înălţimea lor, nu prin înălţimea idealului, pentru că idealul e o proiecţie presupus ultimă a omului. Ceea ce defineşte poziţia adevărată a omului în Univers nu e numai idealul lui, care nu se poate detaşa de subiectivitate, ci încercarea, prin rugăciune, de a coborî în om Absolutul.
În conştiinţa extremei drepte, s-au mişcat contradictoriu limitele spaţiale şi demografice ale României cu strălucirea imaginii unui Român Absolut.
Dreapta, din punct de vedere economic, a fost liberală, iar politic, conservatoare. Astfel, forţele liberale şi conservatoare s-au întîlnit organic în spaţiul dreptei româneşti.
Statul naţional ideal presupune ca ştiinţa şi tehnicile existenţei să fie subordonate modului specific de a fi român».
Sfîrşind fraza, Petre Ţuţea a spus că nu mai poate dicta şi s-a cufundat într-un somn agitat. S-a trezit după zece minute cu mari dureri de cap şi n-a mai putut continua.
Pentru cine ar putea fi mirat de aceste cuvinte ale lui Petre Ţuţea, trebuie amintit că în reeducarea din Aiud, în preajma Crăciunului 1963, crezînd că este reeducat, directorul închisorii l-a pus pe deţinutul Petre Ţuţea să vorbească despre legionarism. Ţuţea a acceptat şi a vorbit în termeni elogioşi, zicînd, între altele, că legionarul este «un cavaler fără reproş, rătăcind prin jungla vremii sale». Şi, ciudat sau nu, deşi auzea, colonelul Crăciun nu l-a întrerupt...
Simion Ghinea, un prieten al lui Petre Ţuţea, îşi amintea ceea ce i se părea a fi fost «cel mai frumos compliment pe care Petre Ţuţea l-a făcut Mişcării Legionare»:
«Eram la Ocnele Mari, în 1953. Principiile reeducării începuseră să fie aplicate şi acolo. Un nou Piteşti părea să-şi împlinească blestemul cu carnea şi sufletul nostru. Nea Petrică ajunsese în anticamera Iadului. Ne duseseră în celula vecină celei în care Diavolul îşi făcea mendrele. Amestecate, urletele torţionarilor şi ale victimelor adevereau ceea ce nu se putea da crezării. Brusc, mi-a spus: Sînt nemuritor!. Alarmat pentru o clipă, gîndind că a luat-o razna, m-am grăbit să-l întreb: De ce crezi asta?. Iar răspunsul a venit prompt: Fiindcă Mișcarea este nemuritoare»...”.


E foarte greu să îl judeci pe Petre Ţuţea de atunci, aşa cum e foarte greu să îl judeci pe părintele Iustin Pârvu de mai tîrziu [2]. Fapt este că, dincolo de toate abuzurile sau neîmplinirile ei (pe care perspectiva critică a istoriei nu le poate trece cu vederea), aventura legionară a marcat adînc o generaţie, inclusiv în vîrfurile ei culturale sau duhovniceşti. Fenomenul e de cercetat nu atît pentru eventuala lui reînviere (nici o experienţă istorică nu mai poate fi reiterată ca atare, în afara contextului care a generat-o), ci pentru a se putea înţelege cît de cît ce forţă de fascinaţie a putut face oameni de asemenea calibru să-şi asume şi să mărturisească pînă la moarte – ieri cu riscul pierderii libertăţii, iar astăzi cu cel al deficitului de imagine publică – un ideal mobilizator atît de controversat de-a lungul vremii.
E uşor să eviţi discuţia sau să răspunzi în şabloane curente de gîndire (mai ales într-o vreme în care paradigma naţionalistă este aproape sistematic diabolizată). Mult mai dificil este să admiţi provocarea realităţii şi să încerci să-ţi explici fenomenul, cu tot respectul cuvenit unor oameni care sînt departe de a se fi redus la el, ci au multe alte însuşiri (spirituale, morale, culturale, civice, profesionale) care-i definesc şi îi recomandă. Apropiaţi într‑o măsură sau alta de legionarism, nici Petre Ţuţea nu e mai puţin genial, nici părintele Iustin nu e mai puţin înduhovnicit. Adevărat fiind însă şi faptul că nici geniul unuia, nici sfinţenia altuia nu pot anula anumite excese istorice, de care nu ei personal sînt sau pot fi făcuţi responsabili. Trecerea omului prin veac, cu bunele şi cu nebunele lui, e ceva complex şi irepetabil, care sfidează judecăţile simpliste.
În cazul lui Petre Ţuţea, lucrurile se complică şi printr-o seamă de necunoscute şi de paradoxuri: pornit, ideologiceşte, dinspre stînga (ţărănismul socializant [3] şi comunismul romantic [4]), a virat spre dreapta (pînă la legionarismul cel mai extremist) [5], dar de murit a murit ca membru al partidului... liberal [6]. Curios este că, atunci cînd, după „rebeliunea” din ianuarie 1941, Antonescu a rupt-o violent cu legionarii (ucigîndu-i, dîndu-i afară din funcţiile publice, vîrîndu-i în lagăre şi închisori sau trimiţîndu-i pe front în linia întîi), Petre Ţuţea – căruia i s-a atribuit sau şi-a atribuit el însuşi legionarismul cu atîta obstinaţie – a rămas mersi bine în postul său de funcţionar ministerial, fără nici o neplăcere majoră. Ba mai mult: îl regăsim în post şi după căderea lui Antonescu, pe toată întinderea regimului „capitulard” (antilegionar şi antiantonescian deopotrivă), abia Gh. Gheorghiu-Dej (în 1948!) eliminîndu-l din aparatul ministerial (şi ulterior vîrîndu-l în închisoare [7]). Sînt aspecte stranii şi obscure (şi nu sînt singurele), atît în biografia ilustrului personaj, cît şi în mersul istoric al vieţii noastre publice.
Să zicem că cele relatate mai sus de un martor născut în 1967 (azi judecător şi teolog) pot fi puse, în parte, pe seama neliniştilor confuze ale senectuţii lui Ţuţea. Dar cine l-a cunoscut mai dinainte ştie bine că nu sînt lucruri pe care „nea Petrache“ să nu le mai fi spus, în felurite contexte, în ultimele decenii de viaţă. A fost la el o pendulare, deloc lesne analizabilă, între conservatorism şi liberalism, între legionarismul ditirambic şi legionarismul dezabuzat, între exaltarea principială a românismului şi critica stării lui de fapt. Impresia finală – şi îndărătnic de vie – este aceea a unui om prea mare pentru o lume atît de mică, incapabilă să răspundă viziunilor şi idealurilor sale (şi ale unei întregi generaţii ispitite de măreţia utopică a unui alt „destin românesc”). Cineva a încercat explicaţia că Petre Ţuţea „era prea deştept ca să se înregimenteze cu adevărat sub un singur steag”, dar cel puţin la fel de deştepţi au fost şi un Mircea Eliade sau un Constantin Noica, de pildă, care totuşi s-au înregimentat, şi încă foarte vizibil, aşa că explicaţia mi se pare insuficientă. Din cîte ştiu, nu există documente materiale care să probeze apartenenţa efectivă a lui Petre Ţuţea la Legiune, certă rezultînd numai simpatia lui faţă de legionarism (şi mai ales faţă de figura lui Codreanu [8]), confirmată, oarecum testamentar, şi în consemnarea reprodusă aici.
Cazul Petre Ţuţea rămîne, iată, unul deschis. Aşa cum deschisă rămîne şi năzuinţa unei „schimbări la faţă a României”, pornind, vorba lui, pe o cale sau alta, „de la imaginea ideală a poporului român”, în măsura în care acesta va reuşi, cu călăuzitori pricepuţi şi responsabili (pe care nu-i are astăzi), să-şi învingă, în imediatul istoriei, „ilfovita” [9]...

Răzvan CODRESCU


* Postfața editorială a cărții lui Marcel Petrișor Petre Țuțea: sacerdotul fără parohie (Editura Christiana, București, 2019, pp.  121-132).
[1] Trei etichete de largă circulaţie au încercat să circumscrie această statură legendară: „Socrate al românilor”, „ţăranul imperial”, „românul absolut”.
[2] Mă refer la scandalul mediatic declanşat în jurul său şi al Mănăstirii Petru-Vodă de postarea pe internet, în 2011, a unei înregistrări video în care un grup de măicuţe îi cîntau duhovnicului nonagenar, în cadru aniversar, „Sfîntă tinereţe legionară”. Părintele Iustin a trecut la cele veșnice doi ani mai tîrziu.
[3] Debutul lui publicistic – 5 februarie 1928 – a fost, cu articolul „Aspecte politice”, în Chemarea tinerimei române (organ săptămînal al P.N.Ţ.), unde a mai publicat şi alte texte. Deşi s-a despărţit de timpuriu de ţărănism, i-a purtat toată viaţa o consideraţie deosebită lui Maniu.
[4] În 1933-34, împreună cu Petre Pandrea, a scos la Bucureşti săptămînalul marxist-leninist Stînga, în care a folosit mai ales pseudonimul Petre Boteanu. „Mult am mai mîncat rahat!”, se căina la bătrîneţe, amintindu-şi de stîngismul primei tinereţi (îmbrăţişat „din generozitate”, zicea el). Repeta adesea, cu mici variații, desigur pro domo sua: „Dacă pînă la 30 de ani nu eşti de stînga, înseamnă că n-ai inimă; dacă însă după 30 de ani nu eşti de dreapta, înseamnă că n-ai minte, că eşti cretin”.
[5] Între 1938 şi 1940 a colaborat la Cuvântul lui Nae Ionescu (ţinea rubrica economică, intitulată cam caragialeşte: „Ieftenirea vieţii”), exaltînd linia legionară, dar semnînd prudent cu iniţiale. Bătrîn, dezavua extremismele: „Extrema dreaptă, ca şi cea stîngă, e falimentară...” (cf. 321 de vorbe memorabile ale lui Petre Ţuţea, Editura Humanitas, Bucureşti, 1993, p. 48).
[6] Adeziunea i-a smuls-o Dan A. Lăzărescu, deplasat anume la garsoniera din coasta Cişmigiului. Ca profesionist al dreptului administrativ, Țuțea nu putea să nu fie receptiv la performanţele politico-economice ale liberalismului clasic. În întreprinzător vedea, cu W. Sombart, eroul civilizator al modernităţii. Dispreţuia în alte privinţe Statele Unite, dar le dădea ca exemplu de performanţă economică: „După dumneavoastră, care ar fi cea mai puternică cetate economică în ziua de azi? Vă spun eu: liberala Americă! Din punctul acesta de vedere, europenii sînt, pardon de cuvînt, nişte băşinoşi” (cf. Între Dumnezeu şi neamul meu, Fundaţia Anastasia – Editura Arta Grafică, Bucureşti, 1992, p. 295 şi urm.). A se vedea şi Varujan Vosganian, „Viziunea economică lui Petre Ţuţea”, în vol. colectiv În căutarea rostului pierdut. 20 de călăuze în cultura naţională, Editura Timpul, Iaşi, 2007, pp. 25-33.
[7] Petre Ţuţea a făcut în total 13 ani de închisoare politică (oare „pentru un popor de idioți”?). Pentru amănunte biografice, cf. mai ales Radu Sorescu, Petre Ţuţea. Viaţa şi opera, Editura Scripta, Bucureşti, 1999; reed.: Editura Alma, Craiova, 2003, şi Gabriel Gheorghe, Petre Ţuţea între legendă şi adevăr, Editura Fundaţiei „Gândirea”, Bucureşti, 2001.
[8] Cf., de pildă, Între Dumnezeu şi neamul meu, ed. cit., p. 286.
[9] „Ilfovita? Ce-i aia, d-le Ţuţea?”. „Păi... ilfovita e o boală dîmboviţeană care se recunoaşte după trei simptome: cretinism, criminalitate şi voie bună”.


0 Comments:

Trimiteți un comentariu

Abonați-vă la Postare comentarii [Atom]

<< Pagina de pornire