marți, iunie 25, 2019

STOP-CADRU LA PARIS




UN(E) PETIT(E) NOIR(E)

Acum cîteva săptămîni eram la Paris, pe bulevardul Saint-Michel, pe lîngă Muzeul Cluny, cînd, din senin, a început o ploaie torenţială. M-am refugiat într-o cafenea, unde am avut parte, pînă cînd ploaia a încetat, de cele mai turbate zece minute pe care le-am petrecut vreodată în Paris. Am fost la Paris de multe ori, am stat şi o lună încheiată, şi ştiu bine atît atmosfera central, cît şi pe cea din varii banlieue-uri, ca să zic aşa... Parisul, cu toate ale lui, mi se pare cel mai frumos oraş mare din Europa şi cred că le-am văzut pe toate cele care contează. Ceea ce voi povesti s-a întîmplat cu adevărat, pînă la cele mai mici amănunte. Nu voi trage nici o concluzie şi nici nu intenţionez să împing pe cineva spre una anume. Pentru că adevărul e că nici nu prea mai ştiu cum să tălmăcesc noile realităţi.
Cafeneaua în care, forţat de intemperie, am intrat în acea fatidică şi bizară zi de mai era una fără mare fason. Nici nu era un chelner care să servească la masă, ci clientul trebuia să meargă la tejgheaua unde cafeaua era înmînată în pahare de carton. Tejgheaua era una de soi nou, nu dintre cele vechi şi frumoase. Dar, de, cînd plouă cu găleata, nu mai faci mofturi...În faţa mea, doi clienţi. Cel imediat dinainte s-a dovedit a fi un parizian de vreo 40 de ani. Celălalt era un domn foarte bătrîn şi înalt, care tocmai comanda atunci cînd eu „am luat coada” – aşa se zicea în anii ’80 în România cînd te aşezai ultimul, cu sau fără speranţă, în şirul enorm şi aparent dezordonat care atîrna în mod dialectic, adică disperat-resemnat, de uşa unui magazin alimentar despre care se nădăjduia că va primi la un moment dat marfă (orice fel de marfă).
Domnul din capul cozii parziene de 3 persoane era realmente foarte bătrîn. Era de peste 85 de ani. Bătrînul, un alb, a articulat pe tonul încîntat al străinului care, necunoscînd decît precar limba ţării vizitate, face totuşi faţă încercărilor mărunte ale turismului citadin:
- Bon jour! Un petit noir, s'il vous plaît!
Pronunţia, ritmul şi emfaza erau solid americăneşti.
După cîteva secunde de perfectă imobilitate, vînzătoarea, negresă sută-n sută, de vreo 25 de ani, a intrat într-o criză de isterie care a continuat cu diverse intensităţi cel puţin pînă cînd, zece minute mai tîrziu, aveam să ies din cafenea printre picăturile rare ale sfîrşitului de aversă, fără să fi fost martorul sfîrşitului.
Într-o franceză urlată şi de o agresivitate pe care o vezi de regulă la limbile slave, vînzătoarea cerea socoteală pentru o obrăznicie pe care, după cum s-a dovedit, nimeni nu o percepuse ca atare.
Surprins, bătrînul s-a retras un pas:
- But I don’t realy speak French. What’s happening?
În vreo douăzeci de secunde (care, în agitaţia fluctuantă a vînzătoarei, au trecut foarte greu), turistul a cam înţeles de ce era învinovăţit:
- But I was here in the sixties and this is how I was asking for a coffee...
Era dezamăgit şi inspira milă. Dar vînzătoarea aspră şi plină de vitalitate a refuzat să-l servească. Surprins la rîndu-mi, nu am făcut ceea ce ar fi trebuit: să îi ofer un petit noir.
Parizianul dintre el şi mine a încercat să o facă pe vînzătoare să înţeleagă că turistul nu putea fi suspectat de nici o răutate. Am realizat că era parizian din cîteva detalii, între care felul în care vorbea, elegantul scuter roşu Vespa pe care a plecat şi casca de exact aceeaşi nuanţă pe care a purtat-o permanent. Omul nu a avut nici un succes în afară de acela de a fi obţinut o cafea cu care a părăsit imediat locul. Insuccesului persuasiv i s-a mai adăugat neajunsul că vînzătoarea a răcnit şi la el cu aceeaşi determinare. Mai mult, după plecare, ea a aruncat în eter acuzaţii şi la adresa lui.
Nesigur pe franceza mea, am cerut:
- Un café noisette – omiţînd precaut, deşi nepoliticos, s'il vous plaît-ul.
Café noisette, la Paris, va să zică un espresso cu lapte.
Vibrînd aerul cu nervii ei, respectiva i-a transmis muşcat unei colege ascunse după un stîlp:
- Un petit noisette!
E clar că noisette se referă tot la culoare, prin asociere cu nuanţa maronie a alunelor. Dar am avut noroc: femeia nu se ştia mulatră.
Luînd cafeaua, m-am plasat între vînzătoarea care urla elongîndu-se peste tejghea şi masa la care bătrînul turist, exibînd semnele unei oarecari prosperităţi, şedea alături de servitoarea sa asiatică şi de un francez de vreo 35 de ani, cu cercei în formă de cruce, refugiat şi el de ploaie.
- Please, does anybody speak English? What in the earth is happening? – a făcut bătrînul, în ritmul pe care senectutea i-l mai permitea şi prinzîndu-mi privirea.
Am intrat în vorbă direct:
- Listen, this is the world you’re living in and you have to get used to it.
- What do you mean...?
- They don’t know, they don’t understand and they don’t want to.
- Oh, I see – a părut să fie de acord.
Francezul de la masă, poate turist, dar în orice caz francez, în mod evident jenat de situaţie, a încercat şi el fără succes să o calmeze pe fiinţa care ţipa, răcnea sau doar se răstea.
- You have to know I’m a Jew – a zis bătrînul ridicînd capul cu aerul celui care livrează un argument irefutabil.
Nimeni n-a zis nimic vreme de cîteva minute, cu excepţia vînzătoarei care se lăsa devorată de criză, aruncînd, între altele, că n-o interesează că el e evreu.
- But we are all brothers and sisters, aren’t we? – a declamat la un moment dat vocea bărînicioasă care îmi căuta privirea.
- Well, I don’t now about that. Maybe more or less...
Limitată de tejgheaua inexpugnabilă, vînzătoarea spunea fel de fel, iar bătrînul l-a întrebat pe franţuz:
- What is she saying?
- I don’t understand her – a răspuns francezul.
Eu cu atît mai puţin înţelegeam ce vorbea vînzătoarea, care, deşi fluentă în franceză, era limpede că nu o deprinsese în Franţa.
O altă angajată a cafenelei, o blondă ştearsă, a venit la masă şi, oarecum politicoasă ca ton, i-a spus bătrînului că, după ce se termină ploaia, trebuie să plece.
- But why? – a întrebat el liniştit, atunci cînd din gesturile blondei a înţeles ce i se cerea.
- Je suis solidaire avec ma collègue – a răspuns blonda şi a plecat.
La un moment dat mi s-a părut că vînzătoarea, în sporovăiala ei, a exprimat ideea că nu mai sîntem în sclavagism.
- They don’t know the history – a spus evreul, în timp ce negresa continua nedesluşit.
- Maybe. But the history is very difficult anyway – i-am răspuns şi, văzînd că ploaia se rărise considerabil, m-am hotărît să plec. Trecuseră vreo 10 minute.
Imediat, bătrînul m-a informat:
- I think I’ll call the police.
- I think you shouldn’t. I think she’s just a victim. Think about it. Just let her be.
- I am letting her be. She doesn’t let me!
- Yes, but you should let her anyway...
Ieşind din cafenea, mi-am amintit cu duioşie de România. Pentru că acasă avusesem de curînd o experienţă apropiată. La Carrefour – culmea, tocmai la un Carrefour ! – căutam creier de porc. Teribil îmi place mîncarea de zahana... Pentru că nu am găsit pe raft şi era tocmai ziua în care ştiam că trebuie să bage, am aruncat întrebarea unei lucrătoare din preajmă:
- Bună ziua. Aveţi creier?
După care, electrocutat că ar putea ieşi o aiureală, am adăugat silind accentul să facă din continuare o diversiune:
- ... deee porc?
Şi, în sine-mi: Idiotule! E şi mai lată!
Tipa, o figură comună, cu un uşor zîmbet în colţ (pe care eu, deja crispat, n-am avut puterea să-l interpretez în vreun fel), a zis:
- Ăăă... Nu îmi dau seama... Dar staţi să întreb pe cineva.
Şi, făcînd doi paşi, a întrebat tare către un coleg:
- Mai avem, dragă, creier?
- Nu – a făcut tipul fără mefienţă –, deloc.
- N-avem, dom’le, creier – mi-a zîmbind ea, generos.
- Vă multumesc foarte mult! – am spus cu cea mai mare căldură şi deferenţă de care sînt capabil în vorbe…
Cu capul împuiat, ocolind băltoacele, m-am dus drept la Saint-Chapelle, care este, pentru mine, unul dintre cele mai frumoase locuri din Paris.
Şi m-am amestecat printre zgîitorii babiloniei care este turismul de mase, printre oamenii ce se arătau selfie-fascinaţi de cromatica vitraliilor unei arte sacre, perfect transparente simbolic, de o splendidă plasticitate şi coerenţă, dar din care acest fel de oameni nu mai pot înţelege absolut nimic.
M-am rugat, aşa cum o pot face în orice loc, şi am încercat să mă las alinat de frumuseţea luminii lui Dumnezeu.
Am reuşit sau nu?
More or less.

Lucian D. POPESCU

1 comentarii:

La 1/7/19 12:35 p.m. , Blogger andrei a spus...

Mă nedumeresc replicile în engleză date de autor americanului. Neempatice, criptice, cu siguranță l-au derutat și mai mult în loc să-l ajute sau să-l susțină moral. Probabil l-au făcut să se simtă și mai jenat.

 

Trimiteți un comentariu

Abonați-vă la Postare comentarii [Atom]

<< Pagina de pornire