UN RĂSPUNS ÎNTRE ALTELE

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

Mai mulţi cititori ai blogului mă sfătuiesc sau mă îndeamnă (iar un vechi prieten, pe care nu mă pot supăra, mă somează chiar) să scot din masa comentariilor şi să postez mai la vedere un răspuns pe care l-am dat nu demult unuia dintre comentatori („Alexandru”), sub cuvînt că ar fi „o precizare extrem de importantă”. Mă rog, poate că este… Mă supun, iată, sfatului/îndemnului/somaţiei şi postez şi aici textul cu pricina, deşi eu unul sînt mai degrabă de părere că cine a înţeles, a înţeles din capul locului, iar cine n-a înţeles, nu vrea sau nu poate să înţeleagă, indiferent ce şi unde aş mai scrie pe tema respectivă. Cînd ura sau orgoliul sînt mai puternice decît raţiunea, şi cînd cineva nu-i în stare să sesiseze corect esenţa sau miza unei discuţii, mi se pare că e aflare în treabă să mai adaugi ceva sau să forţezi un „dialog al surzilor”. În cele de mai jos nu spun nimic ce n-ar reieşi chiar din textul care a declanşat disputa, dacă el ar fi fost parcurs cu atenţie şi onestitate de preopinenţii mei. Şi mai ales dacă am mai avea decenţa să nu facem din politică criteriu unic şi absolut de raportare la existenţă.

Fapt este că eu, neavînd de apărat vreo poziţie partinică (n-am fost şi nu sînt înregimentat în nici un partid), nici aşteptînd ceva de la cineva (fundaţie, instituţie, colegiu, oficialitate, grup de afaceri etc.), nici aspirînd, în orice alt fel, la funcţii, popularitate sau rotunjiri de avere (sînt şi prea bătrîn, şi prea nepriceput pentru a vîna ce nu mi-a fost dat), îmi permit luxul minimal al seninătăţii: spun ceea ce mă simt dator să spun (atît cît am putut eu înţelege şi atît cît mă pot eu exprima) şi m-am deprins demult să nu pun la inimă mojiciile ambientale şi să nu-mi fac iluzii mai mult decît e cazul. Pînă la urmă, creadă fiecare ce poate sau ce vrea şi doarmă fiecare cum îşi aşterne! Sau, vorba poetului naţional(ist), Fac astfel cum mie-mi pare/ Şi faceţi precum vă place! (R. C.)  

Întrebarea era aceasta:

Domnule Codrescu, pledoaria dumneavoastră despre îndreptăţirea creştină a existenţei naţiunilor este foarte convingătoare, dar vă întreb un lucru: putem părăsi doctrinele politice de azi ca să ne întoarcem la doctrina politică naţionalistă? (Alexandru)

Iar răspunsul a fost acesta:

Vă răspund: nu. Şi nici nu este neapărată nevoie. Aşa cum văd eu lucrurile (din perspectiva non-ideologică a creştinismului), naţionalismul nu este o doctrină politică. Naţionalismul este o formă de solidaritate responsabilă şi mobilizatoare între membrii unei naţiuni şi spre binele acelei naţiuni, în raport deschis cu celelalte naţiuni. Sau, dacă vreţi, un liant supraideologic al oricărei vieţi naţionale.

Sentimentul naţional şi conştiinţa naţională pot să-l caracterizeze şi pe neoconservator, şi pe neoliberal, şi pe creştin-democrat, şi pe ecologist ş. a. m. d. E de la sine înţeles că naţionalismul face casă mai bună cu doctrinele şi ideologiile de dreapta, dar fără să se confunde cu ele. Stînga, la rîndul ei, este principial antinaţionalistă, dar au existat şi manifestări naţionaliste de stînga, mai mult sau mai puţin sincere.

În România interbelică, naţionalişti erau şi iorghiştii, şi cuziştii, şi legionarii, şi liberalii georgişti, şi mulţi dintre ţărănişti – ba chiar, într-o oarecare măsură, şi un comunist ca Lucreţiu Pătrăşcanu (care mai tîrziu şi-a şi pierdut capul pentru asta)!

Naţionalist poţi fi şi fără nici o apartenenţă politică (şi aş îndrăzni să spun, în paranteză, că acesta este, de pildă, şi cazul meu). Tot în sensul acesta a fost naţionalist şi părintele Stăniloae, şi a fost, este şi va fi Biserica Ortodoxă, fără nici o implicare de natură politico-ideologică şi fără nici un extremism. Acesta este firescul naţionalismului. Varianta lui ideologizată este mai degrabă o perversiune, care închide primejdia unor derapaje nedorite (cum au şi fost unele în istoria recentă).

Din păcate, propaganda antinaţională a creat de-a lungul vremii nişte reflexe de gîndire tembelă, care-i fac pe mulţi să confunde grosolan lucrurile – şi, cum se zice, să arunce apa murdară din copaie cu copil cu tot.

În secolul al XIX-lea, n-au fost „inventate” – cum o tot repetă, din prostie sau din ticăloşie, politrucii noii gîndiri unice („politic corecte”?) – naţiunile şi naţionalismele, ci doar s-a petrecut, treptat şi pe alocuri, ideologizarea reprobabilă a sentimentului naţional firesc şi organic, care a existat dintotdeauna în sînul fiecărei comunităţi etno-spirituale (în frunte cu cea evreiască). Am arătat altădată că naţionalismele ideologizate au fost chiar folosite în scopuri antinaţionale – iar un fenomen oarecum asemănător, deşi cu altă „regie”, se petrece şi astăzi cu pseudo-naţionalismele de sorginte comunistă (încă trist de viguroase în Rusia, Bielorusia, Ucraina, România, Serbia sau Albania).

Sînt lucruri complexe şi care impun un discernămînt, o „deosebire a duhurilor” de care lumea pare să nu mai aibă răbdare azi, preferînd schematismul fals şi stupid, dar accesibil şi comod al unei anumite „gîndiri prin delegaţie”.

În fine, naţionalismul este indisolubil legat de o altă dimensiune esenţială (şi tot non-politică) a existenţei omeneşti: Tradiţia. Şi de multe ori se loveşte în naţionalism cu o bătaie mai largă: discreditarea Tradiţiei. De aceea, antinaţionalismul merge, de regulă, mînă în mînă cu antitradiţionalismul, care în lumea europeană înseamnă mai ales anticreştinism. Dar pentru că creştinismul apusean este mai lax şi mai secularizat, el este uneori cruţat, ba luat chiar ca „tovarăş de drum”, în chipul unui soi de tradiţie retorică şi abstractă, manipulabilă sentimental şi/sau ideologic, în timp ce Ortodoxia, „piatra tare” a creştinismului, este dezavuată pe toate vocile, ba chiar percepută ca handicap istoric (cu tot cu sensibilitatea ei naţională). Aşa se explică de ce eu am ales, pentru modestul meu material, titlul respectiv [«„Luptători împotriva lui Dumnezeu”?»] şi nu altul. Iar problema este, pînă la urmă, una de conştiinţă creştină, iar nu de oportunitate politică. A înfunda toată discuţia în politic este un semn fie de cecitate, fie de necinste sufletească. Şi sînt mîhnit să constat că necinstea sufletească sau cecitatea au multe redute chiar la dreapta... (Răzvan Codrescu)