«LUPTĂTORI ÎMPOTRIVA LUI DUMNEZEU»?

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

I

Deunăzi am fost făcut martor, fără voia mea, la o oţioasă polemică de culise între doi oameni care au fost – şi le-ar fi stat bine să rămînă – prieteni (chiar dacă nu “la cataramă”, cum se zice). Mărul discordiei? Statele Unite ale Europei vs naţionalismele europene (pot spune aşa, deşi discuţia s-a purtat pe cazul particular al naţionalismului românesc).

Cînd vine vorba de Statele Unite ale Europei, azi mai toată lumea îl invocă pe Victor Hugo, romanticul “vizionar” care la 1849 spusese, într-un discurs cu tentă colonialistă, raportîndu-se explicit la modelul Statelor Unite ale Americii (marea ctitorie masonică a istoriei moderne, dar într-un cu totul alt context istoric, geografic şi spiritual): Un jour viendra où l’on verra ces deux groupes immenses, les États-Unis d’Amérique, les États-Unis d’Europe, placés en face l’un de l’autre, se tendant la main par-dessus les mers, échangeant leurs produits, leur commerce, leur industrie, leurs arts, leurs génies, défrichant le globe, colonisant les déserts, améliorant la création sous le regard du Créateur…

Dar, ca şi în cazul sintagmei “Lumina vine de la Răsărit”, făcute celebre la noi printr-un discurs prosovietic al masonului Mihail Sadoveanu din 1945, sintagma “Statele Unite ale Europei” nu-i aparţine lui Victor Hugo (după unii, mason şi el, în paranteză fie spus), ci doar a fost făcută celebră prin verbul lui înaripat. Ea traduce în termeni analogici o idee centrală clasică a masoneriei moderne, cu rădăcini în secolul anterior, mai tîrziu preluată şi dezvoltată, cu cinism “metodologic”, şi în controversatele Protocoale ale Înţelepţilor Sionului[1], pe alocuri dîndu-i-se, explicit sau implicit, o extensiune planetară (Guvernul Unic Mondial). După ce a stat într-un con de umbră conspirativă şi a fost ocolită deliberat de discursul oficial (regăsindu-se doar, cu o anume adaptare contextuală, în devastatoarea ideologie marxist-leninistă a “internaţionalismului proletar”), de la o vreme nu numai că este reluată pe noul fond al mondialismului sau globalizării, dar începe să fie adoptată oficial şi să circule curent, ca un ideal generos şi nevinovat, pe care lumea largă – cu creierii abil spălaţi pe cale educaţională şi mediatică – nu-l mai receptează ca pe un vechi punct de pornire conspirativ, ci ca pe un nou şi oarecum fatal punct de sosire, încununare a unui lung proces istoric “obiectiv” (cum pretindeau şi comuniştii, pe urmele lui Marx şi Engels). “Logica” istoriei ar fi cea care ne duce, vezi Doamne, spre această nouă ordine federativă – pentru binele nostru al tuturora, desigur, căci binele acesta cotidian (al meu, al tău, al lui, al fiecăruia şi al tuturor) e cel care nu-i lasă să doarmă pe artizanii “umanişti” ai noilor inginerii socio-politico-economice! Vorba lui Traian Băsescu (administrator local al “bunăstării” globaliste): “Să trăiţi bine!”. Un nou “paradis” este în curs de construcţie pe Pămînt şi e cel puţin politically incorrect să nu-i vezi, fie şi anticipat, “raţiunile” şi “splendorile”! Ca în atîtea alte privinţe, Protocoalele Înţelepţilor Sionului (sau ale cui or fi ele) prevăzuseră punctual şi acest aspect: se va face în aşa fel încît popoarele vor fi aduse să creadă că dominaţia noastră unică este o necesitate istorică şi ne vor privi ca pe nişte salvatori. Prin urmare, globalizarea, sub toate formele ei (Noua Ordine Mondială, NATO, UE, SUE), e un calcul vechi al ocultelor, raţiunile impure sînt mai mult decît transparente, dar ea nu s-a putut pune deschis în lucrare (dincolo de experimentul circumscris în fostul “lagăr socialist/comunist”) pînă nu s-a distrus în măsură suficientă conştiinţa naţională, pînă n-a fost spălat în măsură suficientă creierul unei umanităţi agonice, pînă nu s-au tăiat în măsură suficientă cordoanele de legătură cu tradiţia şi cu transcendenţa. Astăzi se apreciază că acest context necesar “s-a copt” şi proiectul îndelung pritocit al “supraguvernului” salvator (azi european şi mîine mondial) poate fi scos să respire liber, la lumină. I s-au creat chiar condiţiile de a fi receptat ca soluţie “unică” şi “înţeleaptă” a crizei generalizate (şi, în mare măsură, ea însăşi artificială, prin consensul “regizoral” al plutocraţiei suprastatale – şi nu neapărat strict evreieşti, cum cred unii, dînd apă la moara unui “antisemitism” inerţial, moştenit din retorici desuete şi altoit pe conceptul expirat de “iudeo-masonerie”).

II

Eu nu cred, desigur, că cei ce colportează astăzi aceste idei de sorginte masonică sînt cu toţii masoni ei înşişi, sau conştienţi de o manipulare subversivă, sau lipsiţi de anumite bune intenţii (dintre cele cu care şi iadul este pavat, cum se spune). Mulţi răspund doar, cu diferite grade de oportunism, sugestiilor şi presiunilor unui anumit context ideologic şi diplomatic, în care asta “se mănîncă” şi asta “se respiră”. Iar în conştiinţa multora, mai ales la noi, atîrnă greu şi cumplitul impas în care am ajuns ca ţară şi naţiune, după dublul experiment dizolvant al comunismului roşu şi al comunitarismului albastru: comunismul a murit, comunitarismul nu se simte nici el prea bine, deci nu ne rămîne decît cartea “salvatoare” a unei noi “integrări” globaliste, mai ample şi mai radicale, prin care să scăpăm, pe mîna altora, de propria puţinătate şi de răspunderea unui suveranităţi pe care nu sîntem oricum în stare s-o onorăm (şi care, în ultimă analiză, a devenit ea însăşi mai degrabă teoretică, o dată cu intrarea în NATO şi în UE). E şi o formă de disperare de sine, după un lung şir de ratări succesive, pe care am fost chiar “ajutaţi” să le cumulăm (de la Moscova, de la Washington, de la Strasbourg, de la Bruxelles, iar unii analişti sînt de părere că şi de la Viena sau Berlin). Nu-i mai puţin adevărat că principalul “ajutor” ni l-am dat noi înşine, prin aleşii noştri şi prin mafiile lor clientelare, sub supravegherea atentă a foştilor securişti şi nomenclaturişti de rangul al doilea şi al treilea, de la tandemul Iliescu-Roman la tandemul Băsescu-Ungureanu.

La oamenii cu trecut şi/sau mentalitate de stînga, acest joc antinaţional, oricît de culpabil, apare pînă la urmă firesc, fiind “pe linia” şi “în duhul” lor. Stînga, conştient sau nu, dincotro se trage, într-acolo se şi îndreaptă, fără nimic sfînt în afara interesului imediat. Curiozitatea şi nefirescul apar atunci cînd oameni care au fost şi se mai pretind de dreapta intră în acest joc dizolvant, ba chiar încercînd, naiv sau impur, să-şi motiveze creştineşte opţiunea, punînd semn de egalitate între universalitatea principială a mesajului hristic (cu totul străin de liderii UE) şi manevrele programatic uniformizatoare ale internaţionalismului secular.

E de la sine înţeles că principalele piedici în calea acestui marş dizolvant sînt “îndărătniciile” tradiţiei: rigorismele religioase şi naţionalismele reziduale. Pentru oamenii de stînga acestea sînt piedici consacrate, cu care sînt hîrşiţi dintotdeauna şi care nu le angajează în nici un fel scrupulele sau sensibilitatea. În fond, revoluţionarismul de stînga şi-a asumat din capul locului, ca raţiunea sa de a fi, să-l spînzure pe ultimul rege cu maţele ultimului popă, statornicindu-şi apoi crezul în ritmurile Internaţionalei şi împingînd laicismul pînă la ateismul ştiinţific şi reformismul pînă la cultul gauchist al modelului sovietic (reconfigurat, în forme mai civilizate, în noul proiect al Comunităţii Europene). Euro-marxismul s-a dovedit, în cele din urmă, mai rezistent în timp decît marxism-leninismul, conformînd pînă azi – conştient sau inconştient, mărturisit sau nemărturisit – mentalitatea stîngist-democratică a Occidentului. Primatul economicului, obsesiile egalitariste, patosul laicist, diabolizarea tradiţiilor identitare, demagogia libertăţii (confundate cu libertinajul) – toate acestea (şi multe altele) sînt mărci ale unei forma mentis de tip marxist, în care omul de stînga se simte ca în “naturelul” lui. “Modernitatea eşuată” a comunismului e doar o chestiune de plan exterior; pe plan interior, ca mentalitate şi sensibilitate, comunismul rămîne dominant şi abil adaptat la post-modernitate.

În cazul oamenilor de dreapta “furaţi”, din mers, de idealurile stîngiste, adică deveniţi “tovarăşi de drum” ai reformismelor internaţionaliste şi materialiste de tip masonic, tradiţiile confesionale şi naţionalismele (fie ele cît de anemice azi), nu sînt, ca pentru oamenii de stînga, doar simple piedici de rutină, în sensul curent, ci adevărate “pietre de poticnire”, în sensul evanghelic. De aici piruetele ideologice prin care unii dintre ei încearcă să dezavueze naţionalismele tocmai în numele unui pretins creştinism principial, pe care cred că şi-l pot lua aliat, atît pentru a-şi împăca într-un fel propria conştiinţă, cît şi pentru a-şi menţine în ochii lumii, prin această “notă diferenţiatoare”, pretenţia legitimantă şi statutul formal de oameni de dreapta. Cu cît sînt personalităţi intelectuale mai puternice, cu atît acest reglaj oportunist este mai dificil, atît în plan interior, de conştiinţă, cît şi în plan exterior, de prestaţie publică. Nu-i vorba aici, în cele mai multe cazuri, de proastă calitate umană, cum tind să concluzioneze judecătorii superficiali, ci mai degrabă de prinderea aproape tragică (şi uneori pe nesimţite) în plasa ca de păianjen a unui context public complex şi ingrat, în care mereu alţii au “pîinea şi cuţitul”. Altminteri, mulţi dintre ei sînt oameni cu totul exemplari în alte privinţe, iar Dumnezeu sigur îi va judeca după alte criterii decît cele după care se întîmplă să-i judece contemporanii lor.

Dar aici nu e vorba de cazul personal al unuia sau altuia (fiecare îşi duce crucea lui), ci de o problemă de principiu, privitoare la înţelegerea creştină a lumii şi la felul în care mai sîntem dispuşi să-L luăm în calcul pe Dumnezeu, spre posibila lămurire a unui public mai larg, păscut şi el de derută în faţa atîtor evaziuni doctrinare şi ideologice.

Se ridică întrebarea: cîtă îndreptăţire şi cît credit poate avea, mai ales creştineşte vorbind, cineva (oricine ar fi el) care îşi zice de dreapta, dar se pretează să apeleze la clişeele încetăţenite ale gîndirii de stînga, ca de pildă acela că naţiunile şi naţionalismele nu sînt decît nişte invenţii artificiale şi reprobabile ale secolului al XIX-lea, definitiv compromise de extremismele secolului XX şi inacceptabile la marele ospăţ planetar al secolului XXI, ca unele ce sînt depăşite şi condamnate de mersul istoriei? Chiar aşa să fie, pe cuvîntul lor de oameni de dreapta?! Dumnezeu are vreun loc în această ecuaţie ideologică? Pentru că, vorba înţeleptului Gamaliel (Fapte 5, 38-39): dacă lucrul acesta este de la oameni, el se va nimici; dar dacă este de la Dumnezeu, nu va putea fi nimicit; ba nu cumva să vă pomeniţi şi luptători împotriva lui Dumnezeu!… 

III

De la Dumnezeu sau nu, fapt este că naţiunile şi naţionalismele se confruntă după al doilea război mondial, şi mai abitir din pragul noului veac şi mileniu, nu numai cu ostilităţile ideologice de stînga şi cu tendinţele globalizante, dar şi cu o vădită cri­­­ză in­ternă, în care converg handicapul exceselor istorice recente, di­­­­so­­­luţia cu­­rentă a sentimentului naţional, desuetudinea dis­­cursivă, di­sen­siunile între gru­puri, extensiunea mixajului etnic şi – last but not least – eclipsa ge­ne­­rală a tradiţiei. Toate acestea nu spun însă nimic despre legitimitatea sau ilegitimitatea naţionalului, ci doar despre entropia istorică a umanului, care pleacă de la indivizi şi se răsfrînge asupra colectivităţilor. Dacă se constată o criză a familiei, bunăoară, nu înseamnă că familia ar fi rea în sine şi s-ar cădea abolită. Aşa cum, dacă un om este bolnav, îl tratezi, nu-l culpabilizezi şi nu-i conteşti legitimitatea de a exista. Din păcate, cînd vine vorba despre naţional, discuţiile tind tot mai mult să se poarte anapoda. De obicei, ele se înfundă în critica naţionalismelor care au luat-o uneori razna, trăgîndu-se încheierea abruptă că orice naţionalism nu poate fi decît rău şi trebuie să ajungă, prin consensul oamenilor de bine, la lada de gunoi a istoriei. Cu naţionalismele facem noi cumva, dar ce ne facem cu naţiunile însele, care nu prea încap în lada de gunoi a istoriei? Le “spălăm creierii”, cu răbdare? Le şantajăm economic sau militar să-şi decline identitatea? Le dislocăm din matca lor, ca să-şi uite de sine?

La rigoare, orice discuţie despre naţionalism ar trebui să se rapor­teze, în mod principial, la fundamentul său ontologic: “naţia” sau “naţiunea” (în sens originar), “etnia” sau “neamul”. Numai acest fun­­­­dament ontologic corect înţeles şi a­su­­mat (realitate comple­­xă şi ine­­­­fabilă, pe care o aproxi­mea­ză toţi termenii men­ţionaţi) dă naţionalismului consistenţă şi legitimitate, din­colo de orice context istorico-politic, aşa după cum contestarea acestui fundament permite criticismul anti­naţional şi imple­mentarea discre­ţionară a noilor proiecte po­li­tice de tip nive­lator.

Este curios (dacă nu cumva simptomatic) că o lucra­­re de referinţă, tradusă prompt şi în româneşte[2], Enciclo­pe­dia Blackwell a gîndirii politice, înregistrează termenul de “naţionalism”, dar nu şi pe cel de “naţiune” (pe ca­re-l discută doar superficial, în cadrul articolului despre “Na­ţi­onalism”). De alt­fel, de­spre limitele ideologizante în ca­­­re este abordată problema de gîn­direa socio-politică post­be­lică mărturisesc şi unele lucrări occiden­tale altminteri des­tul de consistente şi cu mare influenţă în politologia ac­tuală, cum ar fi Nations and Nationalism (a lui Ernest Gell­ner)[3] sau The Ethnic Origins of Nations (a lui An­tho­­ny D. Smith)[4]. În general, s-a trecut dinspre extrema mai veche (şi puter­nic dis­cre­di­ta­tă) a abordărilor de tip ra­sist (de la Gobineau la Cham­berlain şi la ideologii di­recţi ai nazis­mu­lui, în frunte cu un Alfred Rosen­berg) la o altă extre­mă (acreditată astăzi mai ales din confor­mism ide­o­logic): cea a relativizărlor psihologizante şi so­cio­logizante, ca­re au ajuns chiar pînă la contestarea realităţii obiective a entităţilor etnice, ca la un E. Kedourie[5] (în pu­bli­cis­tica noas­tră recentă nu s-au stins încă ecourile tira­delor ne­cruţătoare ale d-lui Patapievici, pe urmele lui K. R. Pop­per[6], împotriva oricărui determinism naţional, şi mai ales împo­triva aşa-numitului “esenţialism etnic”). Pe aceeaşi linie se înscrie şi demersul “demitizant” al isto­ricului Lu­cian Boia (“Naţiunea este unul dintre marile mituri ale e­po­cii moder­ne”[7]), tributar îndeosebi lucrării “deja clasi­ce” a teore­ti­cia­nului stîngist Benedict Ander­son, Imagi­ned com­mu­ni­ties. Reflections on the Origins and Spread of Nationalism[8]. Tendinţa este sin­te­­tizată în această afir­maţie a unui Gusztáv Molnár: “… con­sider sen­timentul naţional ca pe o marcă defi­ni­­torie a personalităţii umane din epo­ca modernă, dar nu cu­nosc naţiunea ca substantiv”[9]. Această “desubstan­ti­vi­za­re” şi sociologi­za­re a naţiunilor îşi are originile, oricît nu le-ar plăcea s-o recu­noască a­dep­­­­­ţilor ei, în cea mai pură gîn­di­re marxistă. Con­se­cinţa este, desigur, discreditarea naţio­na­­lis­­­mu­lui (ca­re ră­mîne astfel oarecum fără obiect, sau cu o bază mai degrabă su­biectivă şi spectrală), de unde încercările de a-l substitui cu diferite abstracţiuni ideologice, ca de pildă “patriotis­mul con­stituţional” (J. Habermas). Mai nou s-a in­ven­tat noţiunea de “naţionalism civic”, opusă par­şiv te­mu­tului “naţionalism etnic”. Corolarul acestor dezvol­tări ideo­lo­gi­­­­ce şi con­­ceptu­ale e de­cretarea falimentului aşa-numitei “ere west­fa­liene” (statale şi naţio­nale) şi procla­marea so­lem­nă a unei “ere post-westfaliene” (supra-statale şi supra-naţionale)[10], ce­­­ea ce aduce neplăcut de mult cu ide­i­­le clasice ale francma­so­ne­riei[11] şi cu dis­cur­sul “spi­ri­tual” de tip new-age-ist[12].

Că, în ciuda atîtor destructurări, contaminări şi rela­ti­vizări, naţiunile există, cu tot cu coloratura lor etnică – acesta e un fapt în jurul căruia nu poate să încapă dis­­cu­ţie. Discuţiile încep atunci cînd se cau­tă a se stabili na­tura şi notele definitorii ale acestei realităţi: este ea o realitate secundară, de ordin istoric şi subiectiv, sau este o realitate primară, de ordin metafizic şi obiectiv? Altfel spus, sînt naţiunile (neamurile) entităţi necesare în ordi­nea firească a lumii (fie că o concepem ca determinism na­tural, fie că o concepem ca determinism divin), sau ele au un ca­rac­­ter aleatoriu, conjunctural? E greu de aproxi­mat care ar putea fi cel mai simplu argument pentru even­tualul caracter aleatoriu, dar pentru caracterul necesar este fără îndoială acela că nu există individ fără apartenenţă naţională; ba mai mult, originea etnică e ceva la fel de imposibil de modi­ficat ca şi condiţia umană: aşa cum, născut om, nu mă pot preschimba în altă specie animală, tot aşa, născut român, să zicem, nu mă pot preschimba în chinez, în evreu sau în turc. Îmi pot schimba religia, men­talitatea, pa­tria, cetăţenia, înfă­ţişarea, ba chiar şi sexul – dar cu nici un chip apartenenţa etnică. În mod fatal, fie că-mi place, fie că nu, voi muri drept ceea ce m-am năs­cut; şi, după expresia biblică, “mă voi adăuga la neamul meu”.

Aşadar, înainte de orice altă tratare mai sofisticată (te­o­­­lo­gi­că, filosofică, istorică, etnologică, sociologică, psi­­­­­ho­­­logică, biologică etc.), evidenţa bunului simţ e cea care ne arată că naţiunea, naţionalitatea, naţionalul ţin de o rea­li­tate obiectivă, de un dat al firii. Chiar cu sînge amestecat (cine stă să măsoare?), neamţul rămîne neamţ şi rusul rămîne rus, şi nu trebuie să faci studii de antropologie ca să-i identifici cu uşurinţă, nu mai zic după limbă, dar după înfăţişare, mentalitate, sensibilitate. Sigur că mie, om deş­tept şi gelos de libertatea mea, se poate întîmpla, dintr-un motiv sau altul, să nu-mi convină această stare de fapt şi să mă revolt principial împotriva ei, ca şi împotriva oricărei alte forme de deter­minism. Revolta nu foloseşte însă la nimic dincolo de pla­nul strict al subiec­tivităţii mele: la nivelul ontologic al realităţilor primare, de­ter­minismul nu-i mai puţin existent din cauză că îl contest eu.

IV

Din unghiul de vedere al unei poziţionări creştine, inte­resează dacă această realitate incontestabilă – naţi(une)a sau neamul – este de la oameni sau este de la Dumnezeu. Episodul biblic al Turnului Babel (Facerea 11, 1-9) spri­ji­­­­­­nă a­ser­­­­ţiunea că diferenţierea “limbilor” (cuvînt care în ve­chi­me avea şi înţelesul de “neamuri”) nu-i străină de vo­­­inţa şi lucrarea divină, dar într-un sens mai degrabă co­rec­ţi­onal. Acest vag mit paleosemitic are mai degrabă relevanţă morală şi nu explică decît o latură a problemei. Etnicul (sinteză inefabilă de sînge şi suflet) e asociat de obicei cu o anumită limbă şi cu un anumit spaţiu, dar între acestea nu-i o le­gătură indisolubilă sau o convergenţă necesară. Există în istorie şi nea­muri ca­re şi-au pierdut limba sau teritoriul, dar nu şi identitatea etnică, iar cazul cel mai relevant e chiar cel al poporului evreu. “A­­mes­tecul lim­bilor” nu constituie nicidecum un criteriu suficient în explicarea dife­ren­ţelor et­­­ni­ce sau a misterului etnogenetic.

Spre o perspectivă providenţialistă ne duce şi puter­nica încredinţare a lui Israel că este “poporul lui Dumne­zeu“, ales şi chemat să parcurgă mesianic o istorie sfîntă, păzindu-şi cu habotnicie temeiurile identitare, tocmai din răs­pundere faţă de Dumnezeul său şi de ordinea divină a Creaţiei. Numai că originea şi misiunea de sus Israel le revendică strict pentru sine[13], pe cînd pe noi ne preocupă o explicaţie integratoare, în măsură să dea seama nu doar de un neam, ci de toate neamurile, consfinţite ca atare prin uni­versalismul mesajului creştin (“La ai Mei am ve­nit şi ai Mei nu M-au primit; chema-voi neamurile şi ace­lea Mă vor prea­mări!”). Cert este că nicăieri în Sf. Scrip­­tură, nici în Ve­chiul Testament, nici în Noul Testament, nu-i contestată (sau măcar pusă la îndoială) legitimitatea existenţei diferen­ţiate a neamurilor în istorie. Faimosul loc epistolar, citat adeseori cu jubilaţie decerebrată (şi, desigur, decontextualizat), unde Sf. Apostol Pavel zice: “Nu mai este iudeu, nici elin; nu mai este nici rob, nici liber; nu mai este parte bărbătească şi parte femeiască, pentru că voi toţi una sînteti în Hristos Iisus” (Galateni 3, 28), are un înţeles pur spiritual, referindu-se la egalitatea de principiu a oamenilor în faţa lui Dumnezeu, nu la formele vieţii seculare. În lume, iudeul este iudeu şi elinul este elin, tot aşa cum bărbatul este bărbat şi femeia este femeie, iar aceste diferenţieri nu sînt cîtuşi de puţin rele sau vinovate. Ba mai mult, Biblia ne încredinţează (cf. Deuteronomul 32, 8-9; dar şi Daniel 10, 13-21) că Dumnezeu a rînduit îngeri protectori fiecărui neam (de Israel văzînd El Însuşi).

În cartea sa Despre îngeri[14], d-l Andrei Pleşu are un frumos capitol intitulat “Îngerii, muzica lumii şi naţiunile” (p. 158 şi urm.), din care îmi îngădui aici cîteva spicuiri: “Toţi marii învăţaţi ai creştinismului timpuriu sînt de părere că, în economia divină, fiecare seminţie îşi are îngerul ei păzitor. Nu doar individul uman are, prin urmare, un înger [păzitor], ci şi poporul din care face parte. Iată, în acest sens, un pasaj semnificativ din [Sfîntul] Vasile cel Mare (sec. al IV-lea): «Ştim încă de la Moise şi de la Profeţi că există îngeri înainte-stătători ai tuturor naţiunilor... Aceste căpetenii şi guvernatori puşi să ocrotească şi să supravegheze popoarele ce li s-au dat în grijă sînt fără de număr». [...] Comentarii iudaice la legenda Turnului Babel (Testamentum Nephtali) precizează că răspîndirea pe întreg pămîntul a urmaşilor lui Noe s-a făcut cu ajutorul unei armate de 70 de îngeri, care i-a învăţat pe oameni 70 de limbi diferite. Origene consideră şi el că la originea limbilor naţionale stau îngerii (cf. infra, «Îngeri şi litere», pp. 204-206). Sîntem, aşadar, îndreptăţiţi să ne imaginăm că la temelia fiecărei comunităţi etnice se află un principiu spiritual, un înger, care se exprimă în felul de a fi al respectivei comunităţi, în destinul ei istoric, în limba şi cultura ei. [...] În asemenea măsură se identifică îngerii neamurilor cu neamurile pe care le păstoresc, încît, potrivit tradiţiei, ei vor fi chemaţi să răspundă o dată cu ele la Judecata de Apoi” (pp. 165-166). Hristos este însă mai mare peste îngeri şi în El avem supremul “interlocutor ceresc al fiecărui individ şi al fiecărei naţiuni” (p. 168).

Iată că nici teologia Sfinţilor Pă­rinţi ai Bisericii nedespăr­ţite, fie ea răsăriteană sau apuseană, nu se pronunţă în alt sens; ba mai mult, Biserica Ortodoxă, care a păstrat cel mai fidel învăţătura tradiţio­nală, a dăinuit firesc în duhul organi­cităţii etnice, orîndui­tă treptat în Biserici naţionale, pe teme­iul uni­tăţii în di­ver­­sitate a întregii Firi create. Apusul, din păcate, s-a în­depărtat de această viziune realist-spirituală, ab­so­luti­zînd unitatea în detrimentul diversităţii, cu căutarea raţio­nalistă a unui universalism abstract, precursor religios al universalismelor laicizate ale modernităţii, de la “cosmo­politismul” sau “interna­ţio­nalismul” de ieri pînă la “mon­dia­­lis­­­mul” sau “globalismul” de azi. (De aceea partizanii pretins creştini ai globalizării nu prea agreează Ortodoxia şi mai degrabă invocă creştinismul apusean ca retorică “tradiţie legitimantă”.) Cu toate acestea, na­tura lu­cru­rilor a opus rezistenţă semnificativă abuzu­­rilor artifi­ci­ale, naţiunile conservîndu-şi cu îndărătnicie fi­in­ţa şi con­şti­inţa de sine, chiar dacă pe fon­dul unei crize tot mai accen­tuate, ce pare a permite astăzi, cel puţin în spaţiul euro-american, pasul îndelung pregă­tit spre a­bo­­lirea definitivă a structurilor naţionale, adică a întregii or­dini tradiţionale a lumii.

Cum se poate fundamenta teologic, pe baze scrip­tu­ris­tice şi patristice, dar şi în confruntare des­chisă cu provocările oneroase ale modernităţii, existenţa legitimă a naţiunilor şi a naţionalismelor subsecvente se poate vedea şi din numeroasele dez­bateri purtate pe această temă în România interbelică, fie de oameni de ştiinţă creştini, precum Nicolae C. Pau­lescu sau Simion Mehedinţi, fie de filosofi cu sensibilitate teologică, precum Nae Ionescu sau Vasile Băncilă, fie de ideologi poli­tici ai drep­tei creştine, precum Corneliu Z. Co­dreanu sau Petre Ţuţea, fie de teologi propriu-zişi, pre­cum Nichifor Crainic sau Dumitru Stăniloae. Au avut loc şi polemici de amploare pe această temă (cea mai fai­moasă fiind probabil cea din 1937, în ca­re au fost angajaţi Nae Io­nes­cu, Radu Dragnea, Dragoş Protopopescu şi Dumi­tru Stăniloae). Gândirismul, şcoala lui Nae Ionescu şi legiona­rismul (cel puţin pînă la moar­tea întemeietorului său şi “de­ca­pitarea” generală a Mişcării: 1938-39) au avut ca nu­­mi­tor co­­mun spi­ri­tualismul şi na­ţi­onalismul creştin (u­ne­ori, ce-i drept, cu su­pra­licitări mai degrabă ortodoxiste decît orto­doxe[15], de unde o anume re­zervă a teologiei ofi­ci­ale, ce nu trebuie nicide­cum inter­pretată ca ostilitate de principiu). Et­ni­cul, chiar abordat din perspective diver­gente (Constan­tin Rădulescu-Motru, Dimitrie Gusti, Lu­ci­an Blaga etc.), a con­sti­uit o preo­cu­pare de căpătîi, cu re­zultate con­siderabile, pe nedrept ig­no­rate astăzi (cînd ni­ve­lul dez­ba­­­terilor congenere, impus din Occident, e unul aproape derizoriu, sub pre­ten­ţia u­nui soi de ştiinţifism ideologizat, ad usum gentilium).

Cea mai solidă fundamentare metafizică a naţiunii în duhul teologiei mistice răsăritene, de la înălţimea unei înal­­­te autorităţi teologice, dar şi cu o bună respiraţie filoso­fică, îi aparţine fără îndoială părintelui Du­mi­tru Stăni­loae şi se regăseşte în prima parte a volumului Ortodoxie şi românism[16], care sintetizează un deceniu de dezbateri serioase pe tema respectivă[17].

Se întîmplă însă că diferitele denaturări ale naţionalismului în istoria po­­­­li­tică a secolului XX au dus treptat la o compromitere ne­dreaptă a înseşi ideii naţionale, ba chiar la o abrup­­tă echivalare a ei cu ceea ce se numeşte îndeobşte rasism, şovi­nism sau xenofobie. Faptul acesta a convenit mai tuturor taberelor po­li­­tice de stînga, care s-au grăbit să-şi scoată de aici argu­mente aparent îndreptăţite în sprijinul promovării diferitelor internaţionalisme, mai mult sau mai puţin democratice. Cri­za iden­titară a devenit una dintre mărcile “omului recent” şi principalul factor dizolvant al culturilor tradiţionale.

Se pune însă întrebarea-cheie dacă procesul tot mai acce­lerat de deznaţionalizare a lumii nu reprezintă cumva o violentare a ordinii fireşti a existenţei istorice? Nu cumva se petrece, la nive­lul “naţiunilor” şi al “patriilor”, un proces de uniformi­za­re ten­denţioasă, foarte asemănător cu cel încercat la ni­ve­lul indivi­zilor în diferitele regimuri tota­litare (şi mai ales în cel co­mu­nist)? Nu e oare la fel de scandalos să pui în­­tre pa­ranteze personalitatea istori­ceşte consolidată a unor comunităţi ca şi pe aceea a unor indi­vizi umani? Dacă fiecărui om i se recunoaşte dreptul la personalitate proprie şi la liberă determinare, atunci de ce acest drept nu s-ar cu­veni res­pectat şi în cazul comu­nităţilor naţionale? Cum să nu existe temeri, în faţa acestor tendinţe nivelatoare cu vă­dit substrat ideologic, că internaţionali­smul democratic al “noii ordini mon­diale” (sintagmă adeseori grafiată cu majus­cule) nu-i decît o for­mă camuflată de totali­tarism, ale cărui victime nu vor mai fi atît indivizii luaţi izolat, cît comunităţile tra­di­ţionale? Din acest punct de vede­re, nu ne aflăm decît pe li­nia de continuitate a comunismului mar­­x­ist (“Proletarul n-are pa­trie!”), deci a aşa-numitului inter­naţionalism proletar, ale cărui baze sînt, cum bine ştim, ateismul şi materia­lis­mul, adică atentatul de tip luci­feric la “ordinea firească a lu­mii lui Dumnezeu”[18]. Cea care se vede agresată, îndărătul or­di­nii po­li­tice, este însăşi or­­­dinea religioasă, care-n spaţiul nostru eu­ropean se iden­tifică organic cu creştinismul.

De aceea, problema naţională se cuvine rediscu­tată (şi) din perspectiva generală a creştinismului, cu toată res­pon­sabilitatea mistică şi morală pe care omul creştin o are în fa­ţa lui Dumnezeu, atît pentru sine, cît şi pentru aproa­pe­le. Trăitor în Biserică, creştinul are conştiinţa vie că nu se mîn­tuieşte “de unul singur”, ci că există cercuri concen­tri­ce de viaţă comunitară (familia, neamul, Biserica), pe care nu le poate eluda fără urmări păgubitoare (văzute şi nevăzute). Chiar dacă nu avem aici “ce­ta­te stătă­toare” (Filipeni 3, 10), ci “cetăţenia noastră este în ceruri” (Evrei 13, 14), istoria sau “veacul de acum” rămîne ma­rea “scenă a mîntuirii”, care nu ne poate fi indi­ferentă, după cum nu ne poate fi indiferent “trupul strică­cios” în care vieţuim cu nădejdea “nestricăciunii” ce va să vie. Nu ab­so­lu­tizăm “lumea”, nici nu ne împătimim de ea, dar ne pa­să de rosturile ei, căci tot ceea ce ne înconjoară e spri­jin sau pie­dică pe calea mîntuirii.

Conform ideologiilor curente, naţiunile[19] sînt con­tes­­tate pentru că generează naţionalisme, iar naţionalismele sînt definite ca forme revolute de extremism şi intoleranţă. Dacă naţiunea este devalidată, atunci naţionalis­mele rămîn fără obiect. Este un caz tipic de reducţonism ideologic. În rea­litate, cum spuneam, existenţa naţiunilor este un fapt de evidenţă ele­mentară, iar naţionalismele re­­prezintă consecinţe fireşti ale acestei stări de fapt. Că na­ţionalismele au ajuns uneori la excese repro­ba­bile, acesta e un adevăr. Nu înseamnă însă că orice na­ţi­o­nalism tre­buie condamnat aprioric, aşa cum anumite exce­se pă­ti­maşe ale iubirii nu ne îndreptăţesc să condamnăm iubi­rea în sine – care nu numai că este bună, dar este cel mai ma­­re bun.

Părintele Stăniloae conchidea, la capătul unei minu­ţi­oase analize teologice: “Există, prin urmare, naţionalism şi naţionalism. Exis­tă un naţionalism care poate fi o grea căde­re în păcat – şi de mul­­te ori aşa este –, dar antinaţio­nalismul e prin sine, ca fu­gă nu numai de forma creştină a vieţuirii, ci şi de conţinutul ei firesc, o şi mai grea cădere în păcat. […] Na­ţio­na­lismul, ca tot conţinutul natural al vieţii, chiar dacă nu ne mîntuie el, ci credinţa din el, nici nu ne pierde prac­ti­cîndu-l cu credinţă. […] Naţionalismul, în sine luat, nici nu mîn­tuie, nici nu pier­de. Dar în practică orice naţionalism sau mîntuie, sau pierde, după cum este sau nu este străbătut de credinţa creştină” (“Naţiona­lis­mul sub aspect moral”, în Ortodoxie şi românism, ed. 1998, p. 104).

V

Mai întîi se cade arătat că naţionalismul genuin n-are nimic de-a face cu şovinismul sau cu vreo altă formă de izolare ori agresivitate etnică. Tot aşa cum personalismul, la nivelul individual, nu-i o formă de însingurare sau de ne­­ga­re a celorlalţi. Orice persoană este chemată să se dez­volte cît mai mult pe linia propriei personalităţi, a­ceasta con­sti­tuind singura modalitate opti­mă de contri­bu­ţie crea­toare la organismul social. Tot aşa, orice neam es­te che­mat să se dez­volte cît mai mult pe linia tradiţiei pro­prii, spre a aduce sporul său specific umanităţii înseşi, ca­re nu este alt­ceva decît unitatea în diversitate a tuturor comuni­tă­ţilor u­ma­ne, finalitatea lor armonică (integratoa­re, dar nu nivela­toare). E un adevăr banal că, bunăoară în ordi­nea valorilor spirituale, cu cît eşti mai specific, cu atît eşti mai interesant şi mai universal. Căci fiecare este chemat să atingă univer­sa­litatea în propria lui specificitate. Uni­versalul este ideal, specificul este concret. Or, idealul tre­buie întruchipat în concret, pe care-l catalizează şi prin care se valorifică func­ţional. Universalul viu, “întrupat”, nu este nicidecum totali­zare amorfă, ci vastă simfonie de note specifice. Cei ce um­­blă să ne ispi­tească în numele unui universalism abstract şi impersonal sînt deopotrivă in-amicii “neamu­rilor” şi ai “omenirii”; şi, implicit, ai lui Dumnezeu, Care a rînduit ca neamurile să existe prin fire şi să co-existe prin iubire, pînă ce se vor înfăţişa, cu zes­trea lor istorică, la marea Lui judecată.

Adevăratul naţionalism înseamnă, aşadar, păzirea şi afir­marea creatoare a fiinţei şi geniului naţional al unui ne­am, dar şi efort conştient de armonizare cu celelalte nea­­muri, în concertul universal al omenirii.

Naţionalismul aces­ta nu are doar baze materiale (bio­logice, istorice, po­li­­­tice), ci şi baze moral-spirituale, me­ta­­fizice şi chiar mis­tice. De ace­ea, cea mai pură formă de naţionalism este naţionalismul creş­­­tin, ca unul care stă sub marele impe­rativ al Iubirii: iubire faţă de Dumnezeu, iu­bire faţă de pro­priul neam, iubire faţă de orice om ca făp­tură a lui Dumnezeu. Altfel spus, iu­bi­­re lucidă (în sen­sul mistic al cuvîntului) faţă de ordinea fireas­că a Cre­a­ţiei, în care nea­mu­rile/naţiile, lăsate ca atare de Dum­ne­zeu, sînt forme de exis­­ten­ţă metafizic legi­time şi isto­ri­ceşte necesare.

Orice atitudine – politică sau de altă natură – care con­­tra­vine temeiului dumnezeiesc al iubirii cuminecă­toare este o formă de patologie istorică. Şovinismul (rasis­mul, xenofobia), tocmai pentru că se întemeiază nu atît pe iu­birea de propriul neam, cît pe ura faţă de alte neamuri, nu este de­cît o formă de pseudo-naţionalism, ce trebuie repu­diată toc­mai în numele naţionalismului ade­vă­rat. A ames­teca însă ten­denţios lucrurile, cultivînd deliberat confuzia dintre naţi­o­­nalism şi şovinism[20], denotă o lipsă de probi­tate vecină cu infamia. Din păcate, propaganda antinaţio­nală a reuşit să ino­­culeze adînc această confuzie în con­ştiinţa opiniei publi­ce mondiale, transformînd naţio­na­lis­mul în “sper­ie­toa­rea” de serviciu a lumii contempo­rane. Creştineşte vorbind, de­mersul onest ar fi acela de a ve­ghea ca lucrurile să nu dege­nereze, prin manipulare inte­resată, nici în pseudo-naţionalis­mul şovin, nici în pseudo-universalismul antinaţional, care nu sînt decît două fun­dături simetrice ale vieţii istorice.

În al doilea rînd, se cuvine reamintit că funda­mentul uman al naţionalismului autentic nu este poporul, ci nea­mul. Actualizez aici o distincţie curentă în discursul interbelic de dreapta. Dincolo de imanenţa poporului, există o transcen­denţă a neamului, conexată la Dumnezeu. Cînd spun “po­por”, înţeleg o ipostază actualizată a neamului, uneori fastă, alteori nefastă, în funcţie de virtuţile sau păcatele liber exer­citate de fiecare trăitor curent. Iar cînd spun “neam”, înţeleg comunitatea, deopotrivă istorică şi transistorică, a tuturor ge­­­ne­raţiilor trecute, prezente şi vii­toare subsumate ontologic aceluiaşi “model” identitar de origine divină, avînd o dina­mică structurală complexă, a cărei evaluare definitivă e legată de misterul eschatologic, în raport tainic cu fiecare destin personal. Chiar în stare degenerată, “chipul” neamu­lui continuă să subziste în fiecare dintre noi, aşa cum, creştineşte vorbind, la nivelul onto­logic al condiţiei panumane, păcatul n-a des-fiinţat din noi “chipul lui Dumnezeu”, ci nu­mai l-a stricat sau l-a obscurizat. Omul şi-a “ieşit” din fire, pe toate registrele existenţei sale, dar Dumnezeu îi lasă posi­bilitatea şi-i a­dre­sează chemarea de a-şi “veni”/re-intra în fi­rea lui, mîn­tuirea reprezentînd o provocare complexă, deo­po­trivă par­­ticulară şi generală, personală şi comunitară, istorică şi metaistorică. Inşi şi neamuri (realităţi ontologic solidare) se pot pierde sau se pot cîştiga, căzînd toate sub “jude­cată”: nu atît sub judecata omenească a istoriei (care este parţială şi poate fi nedreaptă), ci sub Marea Judecată a lui Dumnezeu, cea de la “plinirea vremii”.

Raportul dintre popor şi neam nu trebuie în nici un caz înţeles simplist, ca unul dintre o realitate fizică, supusă devenirii, şi alta metafizică, substrasă devenirii. În fond, este vorba de una şi aceeaşi realitate, dar în două ipostaze com­plementare: una care “se arată” în veac, alta care “se as­cun­de” dincolo de veac; sau, altfel spus, de o prelungire a fizi­cu­lui în metafizic, printr-o dinamică tainică şi per­petuă, de ordin cumula­tiv. Tot ce păţeşte un “popor” (ipo­staza sin­cro­nică a realităţii etnice) se înre­gis­trează în con­tul “neamului” respectiv (ipostaza diacro­ni­că a aceleiaşi realităţi). În felul acesta, putem spune, fără nici o ezitare, că “nea­mul” se actualizează şi devine prin “po­por”. A­ceastă dina­mică ni se înfăţişează complexă şi imprevizi­bilă, ca una ce an­gajează tot şirul generaţiilor istorice ale unui orga­nism co­mu­­nitar. De aceea, cum am arătat cu alt prilej (polemica mai veche cu d-l Patapievici, care a prile­juit numeroase lămuriri utile), se poate spune că nu există neamuri o dată pentru totdeauna rele, nici neamuri o dată pentru tot­deauna bune. Ca orice reali­tate care cade (şi) sub incidenţa isto­riei, neamurile nu sînt entităţi perfecte, pentru că omul însuşi nu (mai) este o fiinţă perfectă. Via­ţa naţională se co­lo­­rează şi ea, la toate nivelurile, de vir­tuţile sau de viciile uma­nului, iar neamul, ca ansamblu or­ganic, se resimte, cli­pă de clipă, de starea fie­­cărui mă­du­lar.

Părintele Stăniloae observa cu dreptate[21] că nu împotriva neamurilor e de luptat, ci împotriva păcatului care sluţeşte (şi) neamurile: “Scoaterea neamurilor din sta­rea păcătoasă nu se face prin anularea calităţilor naţionale, ci prin în­dreptarea naturii omeneşti în general. Dacă ar fi ceva păcătos însuşi specificul naţional,, atunci nu s-ar mai putea face deosebire între buni şi răi în cadrul unei naţi­uni, căci toţi ar fi răi!”. Principial, neamul este şi nu poate să nu fie. El devine însă întru Bine sau întru Rău, după împrejurările istoriei. Aici, “sub vremi”, lucrurile sînt neclare şi ameste­cate (perplexae şi permixtae, cu terminologia augustiniană), într-o mişcare perpetuă, fi­ind întotdeauna loc şi de “mai rău”, şi de “mai bine”.

Aşa cum insul u­man nu poate fi judecat de­fi­nitiv după o singură îm­pre­jurare a vieţii sale, ci o dreaptă jude­cată se cade să ia în seamă ansamblul acestei vieţi, tot aşa neamurile se cade să fie judecate în ansamblul existen­ţei lor istorice (tocmai de aceea precizam mai sus că adevărata lor judecată apar­ţine lui Dumnezeu şi că nu se poate face decît la sfîrşitul istoriei).

Conform în­văţăturii creştine, există o certă solida­ri­tate eschatolo­gi­că între ins şi comunitatea etno-spirituală căreia îi aparţine. Sfîntul Ioan Teo­logul ne-a lăsat această viziune a Ierusalimului ceresc: “Şi neamu­rile vor umbla în lumina ei [a cetăţii sfinte], iar împăraţii pămîntului vor aduce la ea mărirea lor. […] Şi vor aduce în ea slava şi cinstea neamurilor” (Apocalipsa 21, 24 şi 26). În­că din vechime, evreii sugerau unitatea mistică în eterni­tate a insului cu spiţa lui, spunînd despre cel ce murea că “s-a adăugat la neamul său”. Biserica se roagă în mod curent pen­tru cei răposaţi să fie pomeniţi de Dumnezeu “cu tot nea­mul lor cel adormit”. Neamul este resimţit ca un fel de “sine lărgită” a fiecăruia dintre noi, avînd nu doar subzis­ten­ţă is­to­rică, ci şi permanenţă trans­istorică.

Între “neam” şi “popor” există un raport analog – mu­­­ta­tis mutandis – cu cel dintre “Biserica văzută” şi “Bise­rica ne­văzută”. Comunitatea mistică a neamului nu se sub­­stituie nicidecum comunităţii mistice a Bisericii (o a­se­me­nea înţelegere ar constitui o erezie de tip filetist, de care a fost păscut uneori naţionalismul romantic, ce nu s-a sfiit să vorbească chiar de o “mistică naţională”), ci este internă acesteia: nu atît ca parte într-un întreg, cît ca di­ver­­sitate în unitatea întregului.

VI

În teologia părintelui Stăniloae, pe lîn­­­gă ac­cepţiunea de comunitate mistică a generaţiilor etni­ce (la care ne vom adăuga cu toţii, pînă la sfîrşitul veacurilor, cu virtu­ţile şi cu păcatele noastre), neamul o mai are şi pe aceea de model/proiect dumnezeiesc etern care susţine şi guver­nea­ză realizarea în timp a unui destin comunitar (iar în a­cest sens, nu-i neavenit să spunem că libertatea făpturilor raţionale este şi o pro­ble­mă de conformare sau de non-conformare la aceste cadre tainice ale ordinii divine: nea­mul, ca şi insul, îşi poate împlini destinul sau şi-l poa­­te rata):

“Astfel, creaţiunea propriu-zisă n-a constat într-o arătare a lumii în forma ei deplin dezvoltată, cu toate speciile şi varietăţile lucrurilor din ea. Dumnezeu a creat numai seminţele lucrurilor, dar în aceste se­min­ţe se cuprind potenţial toate formele ulterioare ale lor. Dezvol­ta­rea aceasta se face printr-o colaborare a lui Dumnezeu, ca proniator, cu lumea. Ceea ce este de la început, în Dumnezeu, deplin descoperit şi dezvoltat, în lume se arată pe rînd, în timp. Dezvoltarea lumii e o descoperire în timp a formelor care există etern [în sophía divină]. În ce priveşte pe om în special, Dumnezeu a creat la început pe Adam şi Eva. Dar în ei se cuprindeau potenţial toate naţiunile [neamurile]. A­ces­tea sînt descoperiri în timp ale chipurilor care există etern în Dum­nezeu. La baza fiecărui tip naţional acţionează un model dumneze­iesc etern...”[22].

Ori­cum le-ar numi – raţiuni/logoi, idei-voinţă, modele-forţă, esenţe, sub­stan­ţe etc. – şi oricum le-ar concepe, creştinismul se întemeiază, pre­tu­tindeni şi tot­­deauna, pe certitudinea unor “idei” divine eterne, ce constituie – fie că le place, fie că nu “antiesenţialiştilor” – temeiurile şi ordinea metafizică a Cre­a­ţiei. Nu poţi fi creştin dacă nu accepţi, în însuşi spiritul Revelaţiei, o formă de esen­ţi­a­lism. Toată tra­diţia creştină, atît cea răsăriteană, cît şi cea apusea­nă, mărturiseşte esenţialismul ca pe o consecinţă a creaţio­nismului. Este însă o deose­bire fundamentală (pe care probabil că Vl. Lossky a formulat-o cel mai limpede[23]): Apusul, pe urmele lui Augustin, perpe­tu­ează, inclu­siv prin Toma de Aquino, un esenţialism static de origine platoniciană (este esenţialismul sau substanţialismul prost, pe care se supărase mai demult d-l Patapievici, şi care confundă fiinţa neschim­bă­toare a lui Dumnezeu cu fiinţa schimbătoare a lumii, îngheţînd di­na­mismul cre­aţiei divine); Răsăritul, depăşind de devre­me atît idea­lis­mul plato­nis­mului antic, cît şi formele de neoplatonism creştinat ale origenis­mului sau augustinismului, a promovat – prin Maxim Măr­­tu­risitorul, Dioni­sie Pseudo-Areopagitul, Ioan Damaschin etc. – un esen­ţialism dina­mic sau energetic, consolidat definitiv prin marea sin­teză pala­mită: es­te esenţialismul ce distinge între “fiinţa” şi “lucrarea” lui Dum­nezeu, raţiunile lucrurilor ţinînd de sfera “ener­gii­lor necreate”, a “dumne­ze­irii de jos” despre care vorbea Sf. Grigorie Pa­lama, prin ca­re făptura se împărtăşeşte haric şi progresiv – liberă de orice fixism fa­­ta­list – din slava atotcuprinzătoare şi atotţiitoare a Crea­torului ei, che­­mată fiind la în-dumnezeire (theosis). D. Stăniloae avea să in­siste şi mai tîrziu[24] pe acest carac­ter ortodox, “maleabil” sau “flexibil”, al ra­­por­tului din­tre raţiunile eterne şi “raţiunile plasticizate”.

Ţinînd seama de toate aceste dimensiuni teologice, confuzia dintre neam şi po­por poate duce la grave nea­jun­suri pentru înţelegerea corectă a naţiona­lis­mu­lui, care ris­că să devieze uneori nu doar spre o supralicitare păgînă a naţi­onalului (cum a fost cazul rasismului german, a cărui critică ortodo­xă a întreprins-o, în “Rasă şi religiune”, Nichifor Crainic – cel de la care ne-a rămas formula: „Pacea Europei înseamnă: pămînt naţional şi cer comun”), dar şi spre un populism demagogic şi con­junctural (cum este cel practicat astăzi la noi de Partidul România Mare sau de alte aşchii sărite din trunchiul naţional-comunismului ceauşist).

În istorie există o linie a fiecărui neam[25], urmată şi îm­bogăţită în măsuri variabile de şirul generaţiilor et­nice. Ea, această linie a neamului, constituie axa esenţială a existenţei naţionale. Pe ea se întîlnesc, în ceea ce au mai repre­zen­tativ, morţii şi viii, cei ce au fost, cei ce sînt şi cei ce vor fi; la capătul ei va sta întreagă, pentru dreapta jude­cată a lui Dumnezeu, vrednicia sau ne-vrednicia isto­rică a fiecărui neam. În dialectica istorică a vieţii naţionale, exis­tă generaţii care se învrednicesc mai mult şi generaţii care se învrednicesc mai puţin. Sau, am putea spune: po­poare care trăiesc mai aproape de linia neamului lor şi po­poare care, orbite şi decăzute, se înde­părtează considera­bil de la această linie. Or, degenerarea unui popor poate să meargă şi pînă la frîn­gerea definitivă, încă de aici, a liniei istorice a unui neam; există destule exemple de nea­muri care au părăsit scena isto­riei prin nevrednicia uneia sau a mai multor generaţii succesive. Un neam se poate “stinge” atunci cînd poporul – ipostaza lui actuali­zată în­tr-un anu­mit ceas istoric – decade atît de mult încît uită complet şi se îndepărtează de linia neamului, adică de formula speci­fică a vredniciei şi demnităţii lui. Cîtă vre­me mai există însă în sînul unui popor măcar o minoritate ce urmează şi măr­turiseşte linia neamului, acesta se poa­te salva prin ea. Acea mino­ritate va fi naţional repre­zen­ta­tivă: ea va con­stitui “eli­ta mesianică” a neamului respec­tiv, capabilă să-l îndreptă­ţeas­că în faţa lui Dumnezeu. Căci, după vechea mărturie biblică (Ieşirea 18, 23-32), pen­tru o mînă de drepţi Dum­ne­zeu poate salva/ierta în­trea­ga Cetate...

Un popor ticăloşit trebuie mustrat cu asprime, toc­mai în numele neamului, de către “drepţii” lui. Poporul nu tre­­buie absolutizat şi iubit orbeşte. Dacă el pericli­tează, prin nedesăvîrşirile clipei, existenţa veşnică a nea­mului, atunci ade­văratul naţionalist are obligaţia morală şi istorică de a-l certa, trezindu-l din nemernicie, cum făceau proorocii din vechiul Israel – şi cum a făcut-o Mîntuitorul Însuşi (“Neam [popor] păcătos!” – le strigă El evreilor în mijlo­cul şi din sîn­gele cărora S-a întrupat ca om). Dumnezeu Însuşi îi cear­tă pe cei pe care-i iubeşte, dojana nefiind de­cît semn al iubirii care veghează. Adevăratul naţionalist va fi, aşadar, cel care, iubindu-şi nea­mul pînă la sacri­fi­ciul de sine, va evita să-l mistifice sau să se mistifice. A vorbi necondiţionat numai în termeni superlativi despre poporul tău, oricît de rătăcit ar fi acesta, nu e atitudine de adevărat naţionalist, ci de jalnic demagog populist. Ca şi şovinismul, populismul es­te o formă de denaturare a naţi­o­nalismului; el apare de obi­­cei ca apanaj al retoricii poli­ti­cianiste, dispuse oricînd, pentru interesele sale imediate, să linguşească poporul, chiar în detrimentul destinului naţi­o­nal. Este toc­mai ceea ce au fă­cut în România ultimilor ani avortonii naţional-comunişti ai vechiului regim, dar şi anumite tabere ce s-ar dori sincer na­ţi­­o­naliste, fără a fi me­ditat însă cum se cuvine asupra te­me­iurilor mai adînci ale doctrinei şi atitudinii lor politice.

Adevăratul naţionalist nu caută să-şi în-cînte, ci mai de­grabă să-şi des-cînte poporul, spre a-l lecui de bolile sau infir­mi­tăţile curente. El va fi “desfermecătorul” poporului, de pe poziţiile absolute ale Tradiţiei neamului. Un astfel de “des­­fermecător” a fost, bunăoară, Eminescu (azi atît de puţin sau de fals cunoscut, din păcate, în această ipo­­stază trans-literară a personalităţii lui)[26]. Fără a fi o con­­ştiinţă teo­lo­gică sau o fire prea evlavioasă, el a înţeles, cu intuiţia ge­niu­lui, dar şi cu răs­­punderea asumată a peda­gogului naţio­nal, că Biserica Orto­doxă este “Maica spiri­tuală a poporului român”, că for­mula de creştere a unei naţiuni sănătoase este dată în însăşi tradiţia ei, că naţio­nalismul adevărat trebuie să se manifeste deopotrivă critic şi creator, iar românii să răs­pun­dă “misiu­nii” istorice pe care Dumnezeu le-a hărăzit-o: aceea de a fi “un strat de cultură la gurile Dunărei”.

VII

Prin urmare, adevăratul naţionalism, întemeindu-se pe realitatea eternă a neamului, călăuzit de iubire, dar şi de luciditate, nu se poate confunda nici cu populismul, nici cu şovinismul. El nu-i decît valorificarea istorică firească şi exemplară, străină de orice extremism degra­dant, a fi­in­ţei şi geniului naţional “întru” care am venit pe lume şi “întru” ca­re sîntem chemaţi a ne împlini, fiecare după pu­teri, ca în “si­nele nostru lărgit” sau în “conştiinţa noastră mai bună”.

Religia lui Hristos, deopotrivă universalistă şi per­so­na­listă, poate cataliza, pe de o parte, dezvoltarea spe­cifică şi armonioasă a fiecărei persoane umane în cadrul organismului său etnic (a fiecărui “eu” în cadrul lui “noi”) şi, pe de altă parte, a fiecărui organism etnic în cadrul general al uma­nităţii (a fiecărui “noi unii” în cadrul lui “noi toţi”). Univer­salul este rînduit să se în-trupeze în formele parti­cu­­lare ale naţionalului, iar naţio­nalul este chemat să se dez-mărgi­neas­că (iar nu să se anu­leze!) în ecumenicitatea harică a Iubirii.

“Naţiunile – scrie D. Stăniloae – sînt, du­pă cuprinsul lor, eterne în Dumnezeu. Dumnezeu pe toate le vrea. În fiecare arată o nuanţă din spiritualitatea Sa nesfîr­şită. Le vom suprima noi, vrînd să rectificăm opera şi cuge­tarea eternă a lui Dumnezeu? Să nu fie! Mai de­grabă vom ţine la existenţa fiecărei naţiuni, protestînd cînd una vrea să oprime sau să suprime pe alta şi propo­văduind ar­mo­nia lor, căci armonie deplină e şi în lu­mea ideilor dumnezeieşti”[27].

Şi pentru că d-l Andrei Pleşu pare să ştie ceva ce mulţi alţii par să fi uitat, îmi îngădui să-l mai citez o dată: “Apartenenţa la o naţiune sau alta este un dat providenţial, aşa cum este culoarea ochilor, statura şi tot ce alcătuieşte identitatea noastră particulară. Ca atare, această apartenenţă are un sens şi creează o răspundere. Nu te naşti întîmplător într-o anumită naţiune: există o marcă destinală în această împrejurare, există o comunitate istorică cu ceilalţi, există, mai ales, formidabila comunitate de limbă care leagă, în adînc, pe toţi utilizatorii ei. Şi există un rost al fiecărei naţiuni în istoria lumii care, neîmplinit, lasă vacantă o porţiune importantă a acestei istorii. Identitatea naţională e un fapt de la sine înţeles, care lucrează în noi clipă de clipă. Naţiunile sînt o realitate foarte puternică încă şi diversitatea lor este «sarea pămîntului». [...] Problema nu este a abandona sau a eluda tema naţiunilor, ci de a o pune la locul ei, fără emfaza secolului al XIX-lea, fără idolatrie, fără obsesia confruntării duşmănoase şi a supremaţiei exclusiviste. Asumarea identităţii naţionale trebuie, cu alte cuvinte, să ia chipul unei ofensive a creativităţii...”[28].

Se cade, în concluzie, nu să sfidăm sau să diabolizăm naţionalul, contrapunîndu-i fel de fel de reordonări politice şi ideologice de tip globalizant şi uniformizator, în numele dogmelor proaste ale unui umanism abstract sau ale unui creştinism redimensionat propagandistic, ci să încercăm a recupera, mai ales ca oameni de dreapta, acel naţionalism care îm­­bogăţeşte şi deschide, cu grija de a-l separa tranşant de for­­mele patologice ale suficienţei gregare. Altfel spus, se cade redesco­perită relaţia intimă dintre natu­ralul cre­at şi divi­nul necreat, reaşezîndu-ne, cu înţelep­ciu­ne şi rea­lism, pe coordonatele eterne ale lumii lui Dum­­nezeu.

Răzvan CODRESCU

---

[1] Ştiu bine că lumea – şi mai ales cea intelectuală, care e mai geloasă de deşteptăciunea ei – a căpătat reflexul condiţionat de a lua foc sau de a te privi cu milă cînd vine vorba despre acest op demonizat: “Păi nu ştii că sînt un fals?!”. Or, nu acesta este “nodul trebii”. Evreii neagă paternitatea ce le-a fost atri­­buită şi consideră că documentul este o contra­facere a serviciilor secrete ţariste pusă în cîrca lor, iar eu sînt gata să admit că nici usturoi n-au mîncat, nici gura nu le miroase. Esenţa (şi gravitatea) pro­ble­mei este alta: evreieşti sau neevreieşti, autentice sau contra­făcute, prevederile a­cestor texte stranii, cinice şi neliniştitoare, ce au alimentat ma­siv febra conspiraţionistă de-a lungul între­gului secol XX, s-au împlinit (sau sînt pe cale să se concre­ti­zeze) într-o proporţie îngrijorător de mare, atît în comunismul estic de ieri, cît şi în comunitarismul vestic de azi. Întreaga evoluţie a istoriei politice a lumii, vreme de un secol, le-a con­firmat în spiritul şi adeseori chiar în litera lor! S-ar zice că ne aflăm în faţa celei de-a doua mari cărţi profetice a umanităţii, după Biblie! Foarte bine, nu e­vreii (atît de des puşi, pe nedrept, în postura de ţapi ispăşi­tori, pe baza unor vechi prejudecăţi) au elaborat acest plan sau a­ceastă profeţie, dar iată că planul sau profeţia s-au ade­verit şi continuă să se adeverească sub ochii noştri, aşa că îngrijorarea nu-i tocmai gratuită, nici neapărat “antisemită”. E o provocare de proporţii, care ridică întrebarea legitimă: “Poate că nu e­vreii, dar atunci cine?”. Ce minte diabolică sau ce forţă opera­ti­vă a stat în spatele acestei afaceri de pro­porţii globaliste, prin care atîtea fapte şi tendinţe – trecute sau prezente – se explică parcă de la sine, într-o incredibilă convergenţă?! Şi cum să nu rămîi uimit cînd constaţi că oamenii noştri politici vorbesc astăzi ca din Protocoale?!

[2] Editura Humanitas, Bucureşti, 2000.

[3] Blackwell, Oxford, 1983. În româneşte: Naţiuni şi naţionalism, E­di­­­tura Antet, Bucureşti, 1997. O ultimă sinteză a lui Ernest Gellner, de dimensiuni reduse, apărută postum în 1997, a fost şi ea tradusă în ro­­mâ­neşte în 2001, la aceeaşi editură, sub titlul Naţionalismul.

[4] Blackwell, Oxford, 1986. Poziţie ce încearcă să mai păstreze cu pru­­­­denţă baza etnică a fenomenului, dar care a fost deja aspru com­bă­­tută, în favoarea punctului de vedere “contractual” asupra comuni­tăţilor naţionale, mai ales de către Dominique Schnapper în La com­mu­nauté des citoyens. Sur l’ idée moderne de nation, Gallimard, Pa­ris, 1994.

[5] Nationalism, ed. IV, Blackwell, Oxford, 1993 (prima ediţie apăru­se în 1960). Cartea începe cu această afirmaţie tranşantă: “Naţiona­lismul este o doctrină inventată în Europa la începutul secolului al XIX-lea”. But what about nations, Mr. Kedourie?

[6] Filosof al ştiinţei ce neagă orice formă de determinism şi unul din­tre teoreticienii aşa-numitei “societăţi deschise”.

[7] Aşa începe sinteza sa pe această temă: Două secole de mitologie naţională, Editura Humanitas, Bucureşti, 1999 (ed. a II­-a, revăzută şi adăugită: 2002).

[8] Verso Editions and New Left Books, Londra, 1983. B. Anderson ve­­­­de naţiunile ca pe nişte produse impure ale voinţei politice, impuse mai ales pe cale mediatică.

[9] Cf. rev. Provincia, anul II, nr. 5, mai 2001, p. 9.

[10] Cf. Andrew Linklater, The Transformation of Political Community. Ethical Foundations of the Post-Westphalian Era, Polity Press, Cam­bridge, 1998.

[11] Antinaţionale şi anticreştine prin definiţie, vizînd abolirea ordinii po­litice şi spi­rituale tradiţionale şi înlocuirea ei cu o “nouă ordine mon­dială” (No­vus Ordo Seclorum [Saeculorum] – cum citim pe bancnota de 1 do­lar), păzită de un supra-guvern plutocratic, mai mult sau mai pu­ţin ocult. Privind lucrurile din această per­spectivă “conspiraţionistă” (horribile dictu), “comunis­mul” de ieri şi “comunitarismul” de azi par două trepte ale aceluiaşi proiect unitar de descreştinare, deznaţio­na­li­zare şi desuve­ra­nizare a statelor lumii. No­ua politologie poartă o vastă campanie îm­po­triva “statului-naţi­une”, avansînd fel de fel de alternative federaliste şi făcînd loc conceptului – ispititor ca un cîntec de sirenă – de “ce­tăţenie transnaţională”.

[12] Care se întemeiază pe ideea trecerii de la revoluta “Eră a Peştilor” (identificată, în mare, cu creştinismul) la noua “Eră a Vărsătorului” (eclectică şi cosmicizantă).

[13] Statutul de “popor ales” al lui Iahve reprezintă însăşi axa is­to­­rică şi religioasă a iudaismului, iar ideea dominaţiei sale uni­ver­sale, pe cale de consecinţă, este limpede atestată în textul Legii (To­ra): cf. Ieşirea 23, 22, sau Deuteronomul 7, 6 (discutabilă rămînînd doar ex­tra­po­la­rea acestei “alegeri” din planul religios în cel istorico-politic).

[14] Editura Humanitas, Bucureşti, 2003.

[15] Ca şi tradiţionalismul în raport cu Tradiţia, ortodoxismul este re­cep­­tat îndeobşte ca un fel de ideologizare a Ortodoxiei, fie în sens politic, fie în sens cultural.

[16] Tipografia Arhidiecezană, Sibiu, 1939 (reed. Editura Albatros, Bu­cu­reşti, 1998) – texte apărute iniţial în Gândirea şi Telegraful român. Unele precizări utile se găsesc şi în Poziţia d-lui Lucian Blaga faţă de creştinism şi ortodoxie (Sibiu, 1942; reed. Editura Paideia, Bucu­reşti, 1993).

[17] Cf. şi vol. “Fiecare în rîndul cetei sale”. Pentru o teologie a nea­mu­lui: Nichifor Crainic, Dumitru Stăniloae, Răzvan Codrescu, Radu Pre­da, Editura Christiana, Bucureşti 2003 (secţiunea “Repere tradiţionale”), precum şi Costion Nico­lescu, Teologul în cetate. Părintele Stăniloae şi aria politicii, Editura Christiana, Bucureşti, 2003 (anali­ză bazată pe publicistica de tinereţe a marelui teolog, şi mai ales pe articolele sale din Telegraful român). Am optat pentru sintagma de „teo­­­lo­gia neamului“, socotind că acest cuvînt, deşi de ori­gine maghiară, exprimă mai exact înlăuntrul limbii româ­ne sta­tutul ontologic şi dimensiunea mistică a entităţii et­nice sau naţio­nale, avînd şi avantajul de a fi (încă) un termen de circulaţie curentă, spre deosebire de „naţie“, receptat tot mai mult ca un termen învechit şi oarecum li­vresc, eliminat în mare mă­sură din uzul curent de către si­no­nimul parţial „naţiune“, ce are însă un puternic caracter sociologizant, impus mai ales pe filieră marxistă. În limbajul politologic şi sociologic, conceptul de naţiune nu mai a­­coperă atît o realitate ontologică sau organică, cît una de ordin juri­dic sau contractual, legată de ideea modernă de statalitate.

[18] Părintele Dumitru Stăniloae evoca, din teologia germană, sintagma Gottes Er­haltungs­ord­nungen, “orînduirile dumnezeieşti de conser­va­re a lu­mii”. Pînă la urmă, ca orişice realitate organică, neamul poartă spre Dum­­nezeu, Cre­atorul şi Rost(u)itorul – Logos-ul – lumii. Orice refuz sau siluire a rea­li­tăţii fireşti este “partea diavolului”, negarea lu­ci­fe­rică a creaţiei şi a ordinii ei divine.

[19] Folosesc aici termenul de “naţiune” mai ales cu sensul ontologic de natio (“naţie”, “neam”), însă fără vreo iluzie de “purism” etnic. Etno-identităţile, în acest tîrziu al istoriei, sînt realităţi complexe, funcţio­nale în virtutea unei predominanţe asumate. Am lămurit altădată că „în toate statele moderne există majorităţi şi minorităţi et­­nice; caracterul naţional al unui stat de drept nu exclu­de di­versitatea etnică a cetăţenilor săi, ci atestă existenţa unei ma­jorităţi fondatoare, recunoscute ca prima inter pa­res. Toţi cetăţenii se bucură de drepturi egale, dar e firesc ca viaţa pu­bli­că să se coloreze cu precădere după tra­di­ţi­i­le, sensibilita­tea şi stilul de viaţă al elementului majoritar. Elementele mi­no­rita­re, la rîndul lor, sînt factori de nuan­ţa­re a vieţii naţionale, iar comunitatea de interese e che­ma­tă să ducă la o ar­mo­nizare a tuturor notelor compo­nen­te şi la un destin istoric solidar. Prin urmare, «specificul naţional» nu se reduce la tra­diţia etnoculturală a elementului majoritar, ci reprezintă, în contextul dat, o sinteză com­plexă de convergenţe istorice, de negăsit ca atare la un alt meridian”.

[20] Continuă să circule în mod curent sintagma perversă de “ma­ni­festări naţionalist-şovi­ne”, impusă de comunism.

[21] Cf. “Scurtă interpretare teo­logică a naţiunii”, în Ortodoxie şi românism, ed. 1998, p. 23.

[22] Ibidem, pp. 21-22 (subl. mea).

[23] Bunăoară în Teologia misti­că a Bisericii de Răsărit, mai ales capitolele IV şi V, sau în Intro­du­cere în teologia ortodoxă, mai ales cap. II.

[24] Cf. Teolo­gia dogmatică ortodoxă, Editura Institu­tului Biblic şi de Misiune al B. O. R., Bucureşti, 1978, vol. 1, mai a­les pp. 345-375..

[25] Sintagma “linia neamului” se întîlneşte, cu o accepţie asemănă­toa­re, şi la Corneliu Codreanu (cf. Pentru legionari, Editura “Totul pen­tru Ţară”, Sibiu, 1936, p. 427).

[26] Eminescianismul poate fi înţeles şi ca formulă de rectitudine şi vred­nicie românească, mereu actuală – dacă nu în litera, în orice caz în spiritul ei.

[27] Ortodoxie şi românism, ed. 1998, p. 24.

[28] Despre îngeri, ed. cit., pp. 169-170.